Interferentze : Altfel de prietenie
La fiecare pas ne întâlnim cu noi sau vechi “prieteni” si ne întrebăm dacă relatia cu ei este una de “adevărată prietenie”. Despre prietenie s-a scris mult si subiectul a fost privit dintr-o mare varietate de perspective. Cum bine stim, prieteniile se nasc între oameni care au preocupări si scopuri comune. Asa se explică prieteniile care se leagă între colegii de scoală sau de serviciu. Ele se bazează pe camaraderie si, într-un fel, pe egalitatea de planuri în care prietenii interferează unii cu altii.
Există însă si altfel de prietenii, despre care s-a vorbit mai putin, cum ar fi, de exemplu, cea dintre un doctor si pacientul pe care-l îngrijeste. În cazul doctor-pacient, desi scopul celor doi candidati la prietenie este comun, raportul dintre ei este altul decât cel dintre colegi. Desi nu l-as numi de “subordonare”, raportul nu este nici de egalitate, pentru că doctorul are o responsabilitate în legătură cu pacientul.
Este interesant cum în cazul meu, în care am avut ocazia să fiu tratată de multi doctori, relatia doctor-pacient a fost în permenentză o relatie de “prietenie”. Am “lucrat” împreună cu doctorii mei, am vrut întotdeauna să fiu “succesul” lor. De când eram copil am simtit aceasta dorintză. Nu pot să uit, desi atunci aveam numai cinci ani, zilele în care am avut polio si nu puteam misca mâna stângă. Doctorul din spital venea zilnic si mă punea să ridic mâna stângă. Eu o luam cu dreapta si o ridicam. Într-o zi doctorul mi-a spus: “hai, fetito, fă un efort si ridică singură mâna stângă, fă-o pentru mine”. Mi-aduc aminte că m-am sfortzat din toate puterile ca să-i fac pe plac. Si, spre surprinderea si a lui si a mea, am reusit să ridic mâna. Mai tarziu, părintii mi-au povestit că doctorul le-a spus în acea zi: “acest copil se va vindeca sigur.” Asa a fost.
Ideea cu prietenia dintre doctor si pacient mi-a venit recent, când am fost la controlul anual la un doctor specialist pe care l-am frecventat timp de zece ani, la început de patru ori pe an, apoi de două ori si, după câtiva ani, numai o data pe an. În Ontario, după zece ani, dacă maladia nu a revenit, nu mai e nevoie de controlul medicului specialist şi pacientul rămâne din nou numai în grija doctorului de familie. Cum spuneam, recent am fost la medicul specialist la controlul anual. La sfârsitul consultatiei, doctorul mi-a spus: “ După cei zece ani care au trecut de când te îngrijesc pot declara că boala a fost învinsă. Practic e momentul să predau stefata doctorului de familie.” După o pauză, a reluat: “Dar mi-e greu s-o fac: în toti acesti ani în care am fost martorul luptei dv cu boala, am devenit “prieteni”. Dv, prin vointă, optimism si determinare v-ati ajutat nu numai pe dv, dar si pe mine. Prin dv am dobândit un nou “succes medical”. În plus, în cei zece ani care au trecut si peste dv si peste mine, am învătzat împreună o multime de lucruri si…” Aici s-a întrerupt si a tăcut, dar cred ca a gândit “am îmbătrânit împreună”. Am tăcut si eu. Avea dreptate, m-am gândit; doctorul, ca si asistenta cu care lucrează de peste 30 de ani, îmi deveniseră “familiari”. Trăisem împreună momente în care au trebuit luate decizii importante. Ei au fost, de-alungul anilor, martorii angoaselor mele. Veneam la control si de fiecare dată observam pe masa asistentei noi fotografii reprezentându-i pe neoptii ei crescând de la un an la altul.
Sigur, despărtirea de un doctor de specialitate ar trebui să fie o bucurie, pentru că ea constituie eliberarea de statutul de “bolnav”. Mi-aduc aminte că, de-alungul anilor, în sala de asteptare a acestui doctor, când din cabinet iesea câte un pacient spunând: ”Gata, nu mai e nevoie să vin la control, boala a fost învinsă, sunt liber ca o pasăre”, toti ceilalti pacienti aplaudau. Asistenta, al cărui birou era amplasat în sala de asteptare, se bucura si ea, iar eu mă întrebam când va veni si pentru mine ziua în care să ies învingătoare din cabinet si să spun celorlalti “sunt liberă ca o pasăre” si ceilati să aplaude. Asteptam această zi, o doream, o visam. Si iată că, atunci când a venit, nu mai era chiar asa o bucurie, intervenea un element nou, acea legatură “de prietenie” care se stabileste când oamenii au, cum spuneam mai sus, o preocupare si un scop comun.
La sfârsitul conversatiei, medicul a luat decizia: “Vei mai veni anul viitor pentru un ultim consult si apoi vei rămâne în grija doctorului de familie”. Am iesit din cabinet cu lacrimi în ochi. Bucurie? Tristete? Ambele amestecate? Asistenta si-a notat în condica ei data la care voi veni anul viitor, stiind si sperând si ea că va fi ultima oară. Foarte frumoasă mi se pare această “altfel de prietenie”, în care dorintza supremă a prietenilor este ca ei să nu mai aibă ocazie să se vadă. Sigur, ei se pot revedea si în afara cadrului medical, dar în acest caz prietenia lor se va transforma într-una despre care atâtia altii au scris.
Toronto/Martie 2o12
|
Veronica Pavel Lerner 3/20/2012 |
Contact: |
|
|