O vizită la fruntarii
În timpul recentei mele absente despre care am fost avertizat că avea ceva sanse de-a deveni permanentă si pe care, mărturisesc cu regret, foarte putini au băgat-o în seamă, am făcut o vizită neobisnuită la fruntariile vietii. Adică la granita lumii materiale la care tinem cu ghiarele si cu dintii, în ciuda durerilor, nesigurantei si a frământărilor ei,.
Totul a început în ziua când o cacofonie nemaipomenită mi-a întrerupt brutal somnul matinal. Trezindu-mă am realizat că o galimatie de sunete dusmănoase ca de gong îmi zguduiau cu sonoritătile lor exotice toracele, reverberând neplăcut în fiecare fibră a corpului meu scăldat în sudoare. Sursa neplăcerii s-a dovedit a fi inima mea bătrână care nu mai voia să tină pasul cu sufletul meu încă tânăr. Pentru cine nu stie precizez că pacientul încearcă un simtământ straniu si greu de descris atunci când inima pulsează haotic alternându-si la intervale neregulate ticăitul cu scurte hiaturi terifiante. Apoi răul ce-mi submina organismul a început de la un timp sa-mi mănâce si sufletul. Au urmat pentru mine luni de neliniste si neputintă, în care am avut răgazul să-mi trec în revistă viata si să mă obisnuiesc cu imanenta mortalitătii mele. De fapt singurele ocupatii, în afară de lectură si rugăciune, accesibile cuiva hărtuit persistent si agresiv de fibrilatie atrială acută.
Curând s-a dovedit că tratamentul medicamentos codificat de asociatiile medicale nord-americane nu mă va scăpa de necaz. Fiindcă medicii nostri de familie n-au autoritatea să prescrie tratamente alternative am fost pasat urgent doctorului cardiolog. Recomandarea s-a materializat abia după trei luni de asteptare, când specialistul a constatat că valva mitrală a inimei mele trebuia neapărat înlocuită printr-o operatie pe cord deschis. Aceasta a fost vestea proastă.
Vestea bună a fost că aveam norocul să trăiesc în British Columbia, “the best place on earth” conform sloganului la modă. Consultând web site-ul guvernamental am fost asigurat printr-o promisune extrasă dintr-un discurs al ex-premierului că datorită “grijii pentru cetătean” (oare unde am mai auzit asta?) s-au luat asemenea măsuri încât cazul fiecărui locuitor al provinciei suferind de-o afectiune cardiacă să fie rezolvat în trei luni. Având în vedere că lunile propagandistice trecuseră m-am bucurat. Bucurie prematură, fiindcă am mai asteptat trei luni întâlnirea cu un chirurg si după aceea alte trei si jumătate până ce am fost chemat la Vancouver General Hospital pentru operatia propriu-zisă. Ca o paranteză, chirurgul acela s-a dovedit ulterior a fi nu numai un profesionist de mâna întâi, dar - ceea ce este mai rar - si un om adevărat, întelegător, sensibil si grijuliu.
Locuiesc la câteva sute de kilometri de frumosul port la Pacific asa că am închiriat o cameră în apropierea spitalului si împreună cu sotia ne-am instalat acolo la o săptămână înainte de ziua cu pricina. A fost o decizie înteleaptă căci săptămâna aceea mi-am petrecut-o cu analize si proceduri medicale neplăcute printre care o angiografie, ea însăsi o interventie chrurgicală de-o zi.
Ceea ce nu a destăinuit web-ul era că în provincia noastră specialistii în chirurgie toracico-cardiacă sunt insuficienti (dovadă cele aproape zece luni asteptate de mine), iar accesul chirurgilor existenti la sălile de operatie echipate corespunzător este rationalizat cu zgârcenie. În această situatie urgentele oricând posibile, având prioritate, amână automat bolnavul de pe listă la o dată când chirurgul si spatiul operator sunt din nou disponibili simultan. Am aflat noutatea abia atunci când mi s-a schimbat ziua operatiei, nu odată ci de două ori. Ultima dată asteptasem complet pregătit sapte ore în fata usii sălii de operatie înainte de-a fi trimis acasă. Noroc că închiriasem camera cu luna.
În fine a venit si rândul meu. Deoarece eram primul pacient pe rol am fost convocat la spital la ora 5:30 dimineata. În următoarele două ore mi s-a preluat sânge pentru analize (pentru a câta oară?), am fost dezinfectat cu minutie din cap până în picioare si echipat cu IV-uri. Am fost vizitat de anestezist si am schimbat câteva vorbe amabile cu medicul chirurg. Doi brancardieri veseli ca nuntasii în drum spre chiolhan m-au transferat apoi în sala de operatie alăturată unde n-am avut nici măcar timp să-mi termin rugăciunea căci fără prevenire contactul meu cu realitatea s-a întrerupt…
“O liniste nefirească domnea în spatiul fără limite în care plutea eul meu separat de corpul fizic, un bob de ectoplasmă în neant. Eram atras fără efort în sus unde bănuiam că trebuia să fie lumină, dar nu vedeam nimic si nu exista miscare. Timpul se oprise în loc. Nu simteam nici durere, nici teamă, nici disperare si nici regret. Nu-mi era foame si nici sete. Incercam în schmb o intensă usurare si o detasare totală fătă de prezentul imediat si fătă de toate experientele mele anterioare. Viitorul părea să nu existe si faptul îmi era complet indiferent. Eram totusi constient de mine însumi - nu corporal – ca fiind neînsemnat, fără substantă, formă sau greutate si fără consistentă, totusi vag cugetând, suspendat în noaptea de nepătruns, învăluit într-o modestă aură difuză care nu altera întunericul misterios din jur. Intuiam de asemenea, dar fără contributia simturilor, că nu departe în fată erau întinderi de ape; însă nici urmă de vâslas, care pesemne că nu fusese mobilizat de data asta.
Am stat asa pentru o vreme în expectativă, nestiind ce asteptam, fără emotie sau nerăbdare. Nu stiu cât, dar retrospectiv mi s-a părut doar o clipă (post factum am aflat ca trecuseră peste 24 de ore). Din beznă s-a dat stire, ca un gând nerostit, că pot ori că trebuie să mă întorc…”
…S-a auzit zumzet de voci si a sunat un telefon. O voce bărbătească de bariton a răspuns. Cineva se interesa de prietena sa si a lăsat un mesaj: ora si locul unei întâlniri. Aproape imediat s-a auzit si un glas de femeie căreia i s-a comunicat mesajul. Baritonul a adăugat mustrător:
- Ai fost nesinceră cu mine. Nu-mi place.
- De ce spui asta?
- M-ai lăsat să cred că nu ai un iubit.
- Oh! Dai prea multă importantă detaliilor nesemnificative, a răspuns vocea cristalină si a urmat un râs ca un clinchet de clopotel.
- Serios?
- Serios! Mai bine ocupă-te de pacientul tău.
Am înteles că vizita mea la fruntarii se terminase. Revenisem printre cei vii. Îmi era teribil de sete.
Cineva observase că m-am miscat si a urmat întrebarea stereotipă cu iz discriminator pe care într-un an de continuu contact cu sistemul medical am ajuns s-o detest: ”What ‘s your birthday?” Mă aflam din nou la Vancouver General Hospital.
|
Gabriel Watermiller 3/19/2012 |
Contact: |
|
|
