Mos Gheorghe, viată si dragoste de dincolo de moarte
Două zile nu am călcat în curtea lui mos Gheorghe. Mergeam doar acolo, lângă rostul de lângă gard, prin care trecusem ani în sir, apoi uneori plângeam, alteori doar priveam la tot ce se întâmpla dincolo de mine.
Unul, Foltea, stiutor de carte, voia să încrusteze pe cruce câte ceva legat de nastere si de moarte.
- Scrie, bă, cum scrie toată lumea: ,,aici se odihneste... născut la data... mort la data. Ce s- o mai lungim...
- Aci e aci, cu nasterea, că unii zic una, altii alta... Baba Ioana, că doar Dumnezeu stie!
- Scrie, bă, Folteo, ziua pe care o avea în buletin si...
- Bă, eu scriu, dar aud că numai aia nu ar fi. Si atunci prostesti istoria. Prostesti si pe ăia care vor veni si vor citi... Că cineva trebuie să-l citească si să-l povestească mai târziu.
- Citeste dracu! Crucea, în vreo câtiva ani, vrei sau nu, tot putrezeste!
- A, nu! Asta e din salcâm de-l bun!
- Bine, bine, dar, hai, ziceti cum să facem că acum te pomenesti cu popa!
- Păi eu zic să ne referim doar la moarte...
- Si ce să scriu?
- Că a murit alalteri!
- Eu cred că nu e tocmai bine... Tu nu vezi cum îl bocesc ăstea si vorbesc cu el de parcă ar fi viu?! Apoi omul poate moareâ de când pe lume a venit...
- Asta să o credeti voi! După mine – s-a amestecat si Crăcea - doar prostii...
- E, ce e cu ei?
- Sunt destui si mor în fiecare zi că altfel nu ar mai încăpea în lume.
- Are si ăsta dreptate!
- Oamenii oameni nu mor niciodată!
- Înseamnă că lăsăm crucea asa, doar cu literele astea ,,INRI”, pe care nici bine nu le întelegem?
- Atunci, ai cam făcut umbră pământului degeaba... Ai trăit în dodii, cum zice românul... Scuză-mă că îti spun!
- Bine că ai fost tu sfânt! Eu, să fiu în locul tău, când vine popa, înainte de a-i citi Evanghelia lui Gheorghe, m-as spovedi... Trebuie să-ti mai spun si de ce? Cred că sti?!
- Bă, nene!- am strigat eu către ei - Scrieti doar atât: ,,Mos Gheorghe, tataie pentru Sara, om pentru oameni, de la Dumnezeu!’’
- Bă, să stiti că fata are dreptate! Mai simplificăm. În plus, parcă e altceva!
***
În a treia zi, cu noaptea în cap, când încă nu se luminase de ziuă, am vorbit cu Maria. I-am spus că mos Gheorghe este în cosciug. A plâns si ea.
- De, mă, fată, ne-a fost, aci, vecin, poate ar fi trebuit să fii făcut ceva, să-i fii măcar astăzi, pe ultimul drum, alături! – a insistat mamaie.
- Nu se poate, încă mai muncesc si pentru Katy. Iar dacă plec fără să am aprobarea, aici si în multe alte locuri, nu mai am ce căuta.
Mamaie a înteles, în parte, si eu. În cele din urmă, am plecat împreună la mos Gheorghe. Când am ajuns pe prispa casei, el părea atât de linistit încât parcă dormea. I-am aprins o lumânare, apoi, în gând, cumva, parcă i-am reprosat.
- Bine, bă, tataie, asa ne-a fost vorba?
L-am privit îndelung, mi-am amintit aproape fiecare cuvânt. La un moment dat, parcă vorbeam cu el în gând. Încet, încet, ne-am luat, într-un anume fel, si rămas bun.
- Tataie, n-am să te uit! Tu ai fost cel mai bun om de pe pământ! Am să trec pe la tine pe la mormânt si mai stăm de vorbă! Of, of, până atunci, cine o să-mi mai spună mie tot felul de bazaconii?! Că pe mamaie, doar o stii!.. – i-am zis, în cele din urmă, si l-am lăsat în linistea lui.
Am iesit în curte. Lângă casă, spre răsărit, sub o copertină, improvizatie a unei bucătării de vară, se pregătea pomana. Ceaune mari cu ciorbă de curcă, sarmale si pilaf cu carne de pasăre.
- Ioano, cinsteste si tu măcar pe ăstia care scriu pe cruce, că asa se cade!... – a îndemnat-o mamaie pe baba Ioana.
- Eu zic să fii dat la fiecare câte un pahar! – s-a amestecat o alta. – Acum ce se mai cinsteste Gheorghe al tău, cu fiecare!
- Ho, fă, că o să-i fac pomană si de trei, si de sase... Si o să se tot cinsteasacă!
- Fă, aci, pe lumea asta, doar acum, până nu vine popa! Că după ce-l bagă la locul lui... se schimbă socoteala! El, pe lumea ailaltă, cu ai lui, noi, ăstia, pe care-i mai vezi, pe-aci!
- E, dacă ziceti voi... Să iau o stică cu vin, dar el s-a tot cinstit cu toti destul! Una, două: Gheorghe, dai, bă, si tu un rachiu?!
- Iar el, hai că stiu: ,,as da dacă nu ar fi asta a mea... Tine cheile la brâu ca nu cumva să sece când butoiul, când damigeana! A dracului muiere, nu am văzut alta ca ea de când m-a făcut muma!’’
- Eu, Ioana? Păi, fă, nu e chiar cum spui... Dar uite ce... Dacă nu as fi păstrat eu, cu ce făceam acum treaba? Că zici să dai si dai, dar dacă n-ai, de unde să dai?!
- Fă, Ioană, nu te mai codi, că odată se răsuceste ăsta în tron, îi apare asa, cum să-ti spun, un zâmbet în coltul gurii si te-ai dus dracului. În două trei săptămâni, îti tragem si tie clopotul. Că într-o situatie dintr-asta, mortul musai să mai ia cu el pe careva. Cum nu mai are pe cine, tu esti aia! Că doar n-o s-o ia pe fata asta, un copil, sau pe Mitra, care are grijă de ea. Nu de-alta, dar ele sunt cu treaba lor... Tu cu a ta... Asa că, scoate tuica aia bună, de prună, că vinul, la vremea asta, e cu floare, are miros de dăoge...
- Ar mai fi si alta: voi stiti că lui Gheorghe, mai ales rachiul îi plăcea... Fă-i si tu voia măcar acum, în ceasul al doisprezecelea...
- Ba să moară dacă vă mint! În ultima vreme, doar cu câte un pahar de vin s-a mai cinstit...
Fă Ioană, nu o mai întoarce ca la Piatra Olt, că te faci dracu de râsul lumii... Nu de tuica ta ne arde Ce facem noi aici e semn că vrem, nu vrem, ne rostogolim. Si-n viată si în moarte. Nu de alta dar nici una si nici cealaltă nu stau deoparte!
***
Aproape de prânz, au pregăti remorca. În ea, aveau să-l urce pe mos Gheorghe. Macaturi, velinte în ite, o poză a lui, din tinerete, agătată în partea din fată, spre tractor... Toate împodobeau si podeaua, si obloanele, atunci ale unui fel de car ce ar fi trebuit să ajungă în cer. După fel si fel de pregătiri, se luminase pacă drumul lui tataie spre cimitir. Preotul mai lipsea. În cele din urmă, cineva l-a văzut de departe si l-a anuntat. Când a intrat în curte, oamenii adunati l-au salutat. Părintele a cerut oala cu tăciuni aprinsi si tămâie, a îmbrăcat patrafirul si a început. Slujba sa, după mintea mea, atunci un fel de a media între mos Gheorghe, om, si Dumnezeu. M-am apropiat. Razele soarelui cădeau ca un proiector pe fata lui tataie. Privit pe sub cartea bisericească, din care citea popa, el părea un sfânt în asteptare la portile raiului. Cei din jur stăteau asa, parcă gânditori. Am tras cu coada ochiului spre mamaie. Lăcrima. As fi vrut atunci să plâng si eu. Nu am putut. Vorbeam, din nou, cu tataie, în gând.
- Uită-te si tu la ele cum mimează?! Vai de mama lor! Muieri ipocrite! De ochii lumii, se dau sfinte! Pe cine crezi că înseală? Bătrânul, adică Ăl de sus, nici măcar nu ar avea cum să le ia în seamă. Si ce să iei? Niste spoieli... Nespălate, cârpite în coate, la cap întepenite... bat câmpii cum că au fost si au făcut, că altele mai ceva decât ele, nici că au existat pe acest pământ... Aiurea! Te miri pe unde, tăvălite... Lumea, în toată istoria sa, fără a generaliza, plină de curve împutite. Războaie, măceluri, si acum, si în vremuri, de ele, cu mii de dibăcii urzite. Dacă ai să stai cu ochii pe cer, ai să le vezi cum le văd eu acum, înainte de a o lua din loc din lumea asta, cazan, doar foc si fum! Priveste si la Boderică, la Stepârtă, la Prepută si la cei din jur, veniti ce stiu eu de unde... Nici că aud ce zice popa câtă vreme gândul le e la vreuna din ele, si ochii, pironiti pe cine stie care cur sau pe sticla aia de pe pridvor, plină cu tuică. Aproape că-mi vine să strig: Ioano, dă-le, fă, să bea, până or crăpa! Că oricum sunt chiori! Pe deasupra, dacă stai să îi ghicesti, cărpănosii ăstia, astăzi niste bosorogi atotstiutori, mai ieri, doar derbedei cu ifose de lei! Rahat! N-au fost în stare să bată un cui la gardul poporului român! Să mai cresti si ai să vezi cum, pe alocuri, e si spart, si dărâmat! Au tot umblat, din sant în sant, limbrici aruncati de cine mai stie care mat. Tuicari, onanisti, oportunisti, homosexuali... se plâng că cine ar fi fost ei dacă bodegile nu le-ar fi stat în drum si s-ar mai fi dus, măcar din când în când, fie si pe la ffe, la oricare dintre scoli. Zmiorcăie ca niste putori! Cică pe vremea comunistilor n-au fost întelesi, că asa le-au fost dat lor inspiratii, cât să se creadă genii... Dobitoci! Genialitatea le stă cel mult în izmene sau chiloti! Te bufneste când râsul, când plânsul si doar dacă îi zăresti cum sunt, acum se cred chiar Dumnezeu, numai că ba s-au lins în... ba s-au culcat bărbat cu bărbat! Păcatele mele! Si astăzi, ăstia sunt, mâine, nici măcar căcati. Dă Bătrânul o ploaie si vâsti cu ei în hasnaua cosmosului! Si acolo cum să mai auzi sau să îi mai vezi? Pământul musai să fie, ca la începuturi, cum L-a făcut. Si curat, si primenit! Tu să mă ierti, copilul meu, însă mă simt dator să-ti spun. De unii ca ăstia să te feresti si tu si mai ales să te ferească Dumnezeu. A hoit le pute limba! Niste spurcati! Nici că ar putea fi altfel câtă vreme ei, viata toată, au tot servit cu polonicul la rahati. Vesnic în genunchi, cu curlu în sus si capetele în pământ, doar, doar, vor fi, la vremurile de acum, statui. Dracul sau un musuroi de-l mare si motat, pe soclu, în lume, de când e lumea, nici că a existat! Ar mai fi câte ceva să-ti spun până ce termină si popa ăsta cu ăle trăncăneli. Priveste-l! Nici măcar el pe el nu se aude, dar pe Dumnezeu?! E surd definitiv câtă vreme gândul îi este si lui la curve, la averi. Tu, fata mea, cu sau fără vrerea ta, acum câtiva ani, ai venit aici, în lumea asta. Asa a vrut Ăl de sus! Si dacă tot ti-a fost dat pământul, fii! Fii om al Lui în rândul lumii! Nu fura, nu mintii si ferestete-te de tâlhari si tâlhării! Iubeste-L, după puterea ta, si pe Dumnezeu, si pe mos Gheorghe! Iubeste doar pe cei ce despre care sufletul îti spune! Restul, tu ai să-i simti! Sunt niste canalii, jigodii, jivine, scursuri scăpate din te miri ce vizuini. O să-i vezi! Sunt atât de sterpi încât nici umbra nu le stă alături. Si totusi, destui pe acest pământ. Menirea lor? Să toarne otrăvuri în pahare, în suflete, si să verse când nici nu gândesti, sângele din om. Acum, că tot citeste părintele Evanghelia, hai să o ascultăm! (...) ...Gata! S-a sfârsit! Să o pupi si pe Maria! Într-o zi, bine ar fi dacă ar sti că ea e fata mea pe care am făcut-o, ca om, aici, pe pământ, cu Mitra. Am iubit-o si o iubesc si acum. Plec si cu tine, si cu ea în gând. De! Doar ea, Maria, si tu, atât am fost să fiu si să rămân pe acest pământ! Mitra, uite-o, are lacrimi în ochi! Află că acum se gândeste la ce ti-am spus. Îsi aminteste si o să o facă, vrând, nevrând, mereu. Acum am să te las cu bine! Eu am să mă duc la locul meu. Să nu plângi! O fac de-aiurea zmiorcăitii ăstia! Râs de râsul lumii! Nu fi ca ei! Nici nu ai de ce! Tu ai să fii printesa mosului! Tot restul vietii tale, îti voi fi alături, iar dacă s-o întâmpla cumva să mai închid si eu ochii, tu să strigi: ,,tataie!’’. Pentru tine am să cobor din ceruri si sabie, si foc. Draga mea, cu bine! Să ai în lume spor! Ai grijă, fii! Fii! ...Însă nu uita că primul tău rost aci, pe pământ, e să faci copii!
***
Când preotul a terminat slujba, Tăranu, omul cu goarna, a sunat stingerea. Cosciugul a fost ridicat de patru bărbati si l-au coborât de pe prispa casei, în curte. Mi-au dat lacrimile, un nod mi s-a pus în gât si fără să vreau, am strigat:
- Tataie!
- Păi asa ne-a fost vorba? Nu ne-am înteles că tu n-ai să plângi? Doar ti-am spus: asa e în lumea asta, vii, pleci... Dar eu, alături tie, voi fi ani buni de-aici, ehe... Dacă o să vrea Dumnezeu, măcar până am să-i văd pe strănepoti. Hai, nu plânge, te rog! Măcar acum, pe ultimul drum, mai povestim, mai si glumim... Te-ai uitat la Ioana? Baba asta a mea... Când să ia găina să o dea la gropari peste mormânt, a prins una, a căutat-o întâi de ou, apoi i s-a părut că ar cântări cam greu si... a scăpat-o. A prins alta pricăjită, motată si la gât golasă... Nimic de zis, frumoasă, dar cât pumnul! Mâine, o să dea în aia, prima, ciuma, si-ai să vezi ce n-a văzut lumea! Ioana: ,,Aoleu, Doamne aoleu! Aoleu, găina mea! Aoleu Doamne aoleu!’’ Râd si curcile, râde si dracu cuibărit în ea. De când o stiu, tot o zgârcită! I-a tremurat mâna pe te miri ce, si avere... Mă vezi pe mine? Nici măcar de scânduri eu nu aveam nevoie. La plecare, iei cu tine fapte! Bune, rele... Tot ele îti stau si în urma ta. Dacă ai făcut ceva pentru lume, sigur, într-o zi, se va vedea! Altfel... Mâine, poimâine, o să-i auzi pe toti ăstia pe care-i vezi: ,,s-a dus dracu si hoasca asta! Păi altfel cum? Gheorghe în pământ si hârca în drum, să facă umbră, de-aiurea!’’ Hoască, hârcă... Asa cum a fost, am trăit cu ea. În tinerete, se fălea. Avea mijlocel, nevoie mare... Odată, l-am bătut pe Ciulu. Îi tot dădea târcoale... S-a smerit , al dracu, abia când i-am frânt coastele si i-am spart capul. Trebuia să-i trag vreo câteva si ăsteia... Atunci, mai la început. Îi mai îmuiam cleanta. Asa, toată viata, că o stii, taca, taca! Melită si nimic altceva! Dacă ar sti că am făcut-o pe Maria cu Mitra, asta s-ar întoarce acum din drum. Ce Biserică, ce cimitir?! M-ar blestema cu pomana, cu groapa, cu lumânarea... apoi, peste gard, zi de zi, bătălii si păruieli... Ce să faci? Ba cu una, când cu alta, uite, că am trecut pe-aici... Cel mai greu mi-a fost să las urme! Îmi place cum sună clopotul! Bang! Iauzi! Bang! Bang! Parcă sparge cerul! Niciodată nu a sunat asa frumos ca acum! Spune tu!
- Tataie, să îti spun drept, n-am observat! Dar acum aud: bang! bang! Si ăsta cu goarna: ta-ta-ta! ta-ta-ta!
- Cele două mă anuntă, în audientă, la Dumnezeu, iar eu, acum as bea o tuică! Mi-am amintit de Clanaristul ăl bătrân, unul venit de prin Ardeal. Si-a pierdut la jocuri de cărti, în cârciuma lui Vărzaru, nu îl stii tu, si oile, si măgarul... A rămas cu instrumentele si o javră de câine. Draga mea, mai de foame, mai de amar, cânta ăsta, când din clanaret, când dintr-un caval de răsuna satul... Toamna, la câte o clacă, si băieti, si fete, după ce terminam treaba, beam câte o vadră cu vin si încingeam niste hore... Ehe, până spre dimineata ailaltă! Când ajungi acasă, să-mi pui si mie, în fereastră, un pahar cu vin si unul cu rachiu. Că asta, a mea, nici gând! Poate mai trec pe-acolo?! Cine stie când îmi vine rândul să intru la Bătrânul!
- Bă tataie, stii că ai haz si acum?! Sigur că o să-ti pun, dar ce o să zică ea mamaie ?
- E, vezi si tu că esti fată desteaptă! Asează-le mai la dos, după perdele, în fereastra de la drum. În odaia a bună, babele astea tin lumânări, tămâie, de-ale mortii, si, până spre moarte, acolo nu prea intră. Iar când o intra, gata!
- Bang! Bang! Si ăsta cu goarna: ta-ta-ta! ta-ta-ta!
- Doamne, ce frumos cântă! Se deschid parcă portile cerului Priveste! Până si Dumnezeu ascultă!
|
