Binele si răul
„Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu si cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”
Petre Tutea
La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… si această îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând că binele si răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsă fiind, din experienta vietii de până atunci, că binele care aduce folos si răul - opus binelui - există în viata noastră ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama că ele coexistând, nu ar trebui să fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun dacă s-ar preta la o continuă luptă, iar un principiu rău care să lupte si unul bun care să nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastră.
Din povestea cu Adam si Eva în Grădina Edenului stim că Dumnezeu a poruncit omului: „Poti să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunostintei binelui si răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretări despre pomii raiului si am făcut cunostintă cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezintă două căi diferite ale dezvoltării umane, amândouă căile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter¬zicând omului să mănânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit să amâne contemplarea lumii create si văzute, punând înaintea omului alternati¬va: cunoasterea Lui - Cauza omului fiind - prin reflectie intelectuală si practică asupra lui însusi (probabil ca purtător al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepătimire si neschimbabilitate, întărită în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemănător si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregătit să contemple lumea văzută. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la păcat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a căzut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre¬buia să ocrotească nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po¬mului cunoasterii, devenit atunci pom dătător de bine si de rău.” Dar de ce există astăzi în lume atât de mult rău?
Când aflăm din ziare că o mamă, un tată si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, două ucise si alte sase rănite), ne cutremurăm! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Păcatul uciderii este identificat cu Răul moral, înfătisându-se ca o răsturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhică de însusi Dumnezeu. „Răul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni că fiecare individ are dreptul să definească binele pentru sine… Iată unde se poate ajunge cu această judecată! Biblia ne spune că omul este creat de Dumnezeu după chipul si asemănarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitătile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul său legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul să definească binele, sustinând că ei stiu ce este răul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, să accepte că nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, că nimeni nu poate cunoaste binele cu adevărat, dacă nu-L cunoaste pe Dumnezeu, dacă nu cunoaste legile Sale! Relatia corectă cu binele, implică relatia corectă cu Dumnezeu! O mai avem?
Legea morală este tocmai expresia voinţei lui Dumnezeu - Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este dată omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Păcatul se săvârseste prin voia liberă a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma că omul se naste bun punând toată responsabilitatea înrăutătirii stării omului pe mediu, societate, educatie precară. Omul cât trăieste învată si este învătat. Lui i s-a dăruit si constiinta morală - glasul lui Dumnezeu în sufletul omului - glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui si răului, adică regula constiintei", ea fiind judecătorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morală poate fi adormită prin nepăsarea omului, întunecată prin păcat, dar nu poate fi nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotărî pentru o faptă bună sau una rea, aceasta fiindcă are voia liberă (liberul arbitru), acea putere sufletească chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stăpânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecată si discernământ. Faptele bune sau morale sunt faptele săvârsite în cunostintă de cauză si voie liberă si care sunt după făcute după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau păcate, sunt acelea care nu sunt săvârsite după voia Lui. Oare, voia liberă, această libertate oferită omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morală? Nu învătăm de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Să nu zică cineva că este cu neputintă omului să ajungă la viata cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este usor…"(Învătături 7). Uneori, însă, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin săvârsirea răului.
Binele poate fi definit ca sumă a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunătătii, gentiletii. Omul trebuie să respingă răul, să se curete de patimi, să capete deprindere în săvârsirea faptelor bune, să fugă de ispite. Iisus ne-a învătat cum să ne rugăm Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveste de cel rău”. A actionat discernământul în cazul acestor crime?
De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevărate izvoare de întelepciune. Socrate spunea că „Suprema întelepciune este a distinge binele de rău”. Cunoasterea căilor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibilă prin iubirea de întelepciune ( philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avută în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindcă nelinistea majoră a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înaltă.
Morala crestină are câteva puncte de convergentă cu etica filozofică. Ambele au în comun faptul că în preocupările si observatiile lor se află omul si manifestările sale morale. Etica filozofică propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pământ, firea decăzută a omului refăcându-se numai prin mijloace umane. Morala crestină are tot fericirea ca scop al vietii omului, desăvârsirea însă, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevărat al cuvântului începe aici pe pământ, este un proces îndelungat si se continuă în viata de dincolo. Atât morala crestină cât si etica filozofică cer săvârsirea binelui si evitarea răului. Binele este de foarte multe ori în legătură cu adevărul si frumosul. Platon spunea că principiul existentei, al adevărului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi măsură bunătatea - virtuti majore - au fost si rămân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au căutat si au cunoscut căile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestină însă, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culminează în iubire. Fericitul Augustin considera că Dumnezeu este frumusetea supremă si creatorul de frumuseti. Dacă privim icoanele, lucrările marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiază o lumină deosebită, fiindcă: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” că numai prin iubire putem suporta răul din jurul nostru.
Binele si răul, Sacrul si profanul, viaţa religioasă si cea laică se opun si coexistă în cadrul culturii si spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii si a vieţii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asumă, voit sau inconstient, o existentă tragică.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera că triumful binelui moral se află totusi în mâinile noastre.
Raleigh, North Carolina
|
Vavila Popovici 3/18/2012 |
Contact: |
|
|
