Privighetori bolnave de Dumitru Vasile Delceanu
,, Poezia este relevarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior si personal, dar pe care cititorul îl recunoaste ca fiind al său.” ( Salvatore Quasimodo)
A vorbi despre ,, PRIVIGHETORI BOLNAVE”, căci asa se numeste ultimul volum de versuri pe care îl aduce în fata cititorului poetul Dumitru VASILE DELCEANU, este ca si cum ai striga Poezia pe Numele ei adevărat.
Si faptul acesta nu se întâmplă de azi, de ieri…chiar dacă primele volume tipărite i-au apărut târziu: ,,Între lacrimă si stea”(1987) si ,,Dinspre singurătate”(1987). Au urmat: ,,Anotimpul vindecării”(1991), ,,Cerul din fântâni”(1992), ,,Pasărea de fum”(1994), ,,Colivia cu îngeri’’(1995), ,,Betii închinate”(1997), ,,Lumina crucii”(1997), ,,Eu rămân ce-am fost: romantic”(2000), ,,Păstor peste năluci”(antologie, 2004), ,,Zăpadă si cenusă”(2005), ,,Răstignit pe frunză”(2007).
Într-un context ce denuntă criza lirismului autentic, opera lui Dumitru VASILE DELCEANU reprezintă o contributie însemnată la îmbogătirea poeziei românesti contemporane.
Crescut si educat la scoala marilor creatori ai poeziei universale, poetul se remarcă nu numai prin vocatia si formatia profesională, ci si prin harul pe care divinitatea i l-a dăruit.
Acuitatea spiritului de reflexivitate, aplicată la starea de trăire înaltă, este instrumentul de bază al acumulărilor existentiale traduse în poemele sale.
Volumul de fată este structurat în patru cicluri: ,,Cu drumul de mână”, ,,Cu ochii în fum”, ,,Rezemati de lotusi”, ,,Versete”, care îi permit cititorului să descopere, singur, temele si motivele literare predilecte: conditia artistului, poezia, timpul, natura, visul, reveria, frumosul uman si cosmic, Dumnezeu, îngerul, dracul, , cântul, muntele, pasărea, singurătatea etc.
Nimic nu este artificial, nimic nu este fals în drumul pe care îl parcurgem prin labirintul poeziei: ,,O pasăre al cărei nume-mi scapă/ Sau pe care nu l-oi fi stiut niciodată/ Mi se uită în suflet ca într-o apă/ De lacrima nuferilor întunecată.// Se înfoaie dându-si drumul la ghiers/ De se clatină zarea pe tristetile ei./ Cu ce miere de cântec – descântec mi-a sters/ De pe suflet norii vineti si grei?// Spune-mi, pasăre albă, cum te cheamă si cum e/ Să te lepezi de tine si de altul să suferi?/ Ghiersul ei dă din aripi peste margini de lume,/ Ochiul meu se îngroapă în lumină de nuferi”( Pasăre fără nume).
Lirismul profund, nu este conceput ca o expresie a atitudinilor subiective, nici ca o caracteristică a începuturilor, a creatiei de tinerete, el este o constantă fundamentală, în fiinta Poetului, care îl particularizează, definindu-l: ,,Mă uit în gol: A fi ori a nu fi.../Îngrop în cântec lacrimile si/ Mai tin de vorbă clipa ce se-agată/ De vesnicie c-un crâmpei de ată.(Mă uit)
Romantică prin continut, clasică prin formă, dar nouă si proaspătă prin metaforă, creatia lui Dumitru Vasile Delceanu cultivă, cu o rafinată acribie lingvistică, virtutile autentice ale poeziei: ,, Împărtim cu drumul azima nădejdii/
Si sudoarea clipei o-mpărtim frăteste./ Punem fiecare osul la primejdii/ Când vreun întuneric ne pândeste.// Niciodată drumul fratele nu-si vinde/ Otrăvit de punga vre unui tâlhar./ Când se isprăveste traista cu merinde/ El ne pune-n palmă ultimul creitar./ Orice rătăcire ne-ar pândi, păgână,/ Are grijă drumul să ne ia de mână.”
Programul estetic este exprimat cu parcimonie într-o artă poetică remarcabilă pentru evidentierea locului si rolului artistului. Sensul poeziei, evidentiat încă din titlu si îmbogătit prin seria de antiteze si prin lantul metaforic, se întregeste cu versurile finale: ,, M-am întâlnit în coltul străzii cu/ O umbră fără umbră, speriată/ Mi se uita în ochi si parcă nu/ Îi respirasem carnea niciodată.// De prea adâncul noptii ei pătruns/ Mă-mpleticeam si nu m-am mai stiut,/ Nici întrebări n-aveam si nici răspuns./ Eram un pumn de iarbă si de lut.// Dar din senin, o mână ca o floare/ Îmi încălzea îngheturile fruntii/ Si de mireasma ei vindecătoare/ M-am ridicat în sa să spintec muntii.// Mă pălmuia în somn potop de soapte/ Vărsându-mi foc în oase si pe gând/ Si de atunci la orice miez de noapte/ Mă strânge-n brate muntele urlând.”(Munte urlând)
Eul liric se autocontemplă, adesea, ca un însingurat atât fată de comunitatea umană ce devine o dată cu trecerea timpului tot mai de neînteles, cât si în raport cu elementele universului: ,,Ca din senin aducerile-aminte/ se împiedică oarbe-n cuvinte./ Obosite îsi fac cruce si tac;/ am rămas peste noapte sărac.// De mâine voi rămâne zăvorât/ în casă, în odaie, în urât,/ în chingile uitării asasine.// Cum să mai ies la poartă fără mine? (Ca din senin)
Însingurările poetului sunt eliberatoare, devin expresia cea mai directă a comunicării într-un limbaj specific, de semnificare si de simbolizare, care generează metabolele. În concertul poetilor din generatia sa , Dumitru Vasile Delceanu este cu atât mai aparte cu cât anticipează tendintele noi ale poeziei contemporane de a deplasa accentul cuvântului, în virtutea valorii lui expresive, de la ansamblu către functia sa existentială. Fluxul sensibilitătii spontane răspândeste o lumină fantastică cu reflexe lirice fascinante: ,,Iau muntele-n brate,/ mi-e dor/ de-o spovedanie lungă.// Inima – amnar scăpărând / pe cremenea mădularelor lui/ se visează gheară de vultur/ sfâsiindu-mă pe dinlăutru.// Muntele mi s-ar smulge din brate,/ dar gheara cu sălbăticie/ îl strânge, îl trage în mine;/ ni se amestecă sângele si/ amândoi zvâcnind într-o aripă/ scuturăm vesnicia văzduhului/ pe întunericul lumii.”
Înspăimântat de o civilizatie care-si află în desăvârsire propria ei negatie, poezia evoluează spre o dominantă plină de virtuozitatea imaginatiei ce o creează: ,, Mă uit în sus si nu-l zăresc decât/ Pe Dumnezeu cu lacrimile-n gât/ Si-n coltul gurii cu un tremur des/ Plimbându-se pe aburi de eres.// Mă uit în jos si tot pe el îl văd/ Plimbându-se pe aburi de prăpăd;/ Înmărmurind de ce-i e dat să vadă,/ S-ar lepăda de propria-i plămadă.// Mă uit în ochii lui făcându-mi cruce./ Îi văd pe zare umbra cum se duce..”.
Pozitia tragică a omului în raport cu universul cosmic, viata si moartea, atitudinea în fata evenimentelor majore ale existentei, dorinta de a atinge absolutul , iată, numai câteva dintre problemele care determină înfruntările si confruntările cu divinitatea. În această sferă, universul liric este populat de Dumnezeu, îngeri, draci, oameni, păsări, animale: ,,Luase foc grădina de la stele/ Si de la ea luase drumul foc;/ Dezlăntuit din gândurile mele,/ Am început să chiui si să joc.// Un înger spânzurat de cornul lunii/ Mi se părea c-avea tigara-n gură/ Si că în scrumul ei ardeau lăstunii/ Si că un drac de Dumnezeu înjură.//Mi-am descăltat opincile-ntr-o doară/ Si-am dat cu ele-n cer, cu amândouă.../Când m-am trezit, duceam în subsuoară/Un snop de trandafiri arzând în rouă.”(Vis)
Potentarea trăirilor, între sacru si profan, este sporită de ruga în care cuvintele îsi depăsesc propriile limite. Mai mult decât atât, mărturisirea poetului evidentiază starea creată de el însusi, între simplitatea gestică si complexitatea ideii: ,, Îngenucheasem ostenit de cale/ Pe-o lespede bătrână să mă rog./ Alături gândul sta ca un milog/ Cu un cutit întepenit în sale.// A milă, drumul tăvălit în smog/ Se închina făcându-si cruci banale./ Îngenuncheasem ostenit de cale/ Pe-o lespede bătrână să mă rog.// Octombrie scrâsnea din balamale/ Cu duhu-n chinga brumelor, zălog./ Îl spinteca un corn de inorog/ Si-n vaietele lui autumnale/ Îngenuncheasem ostenit de cale.”
Legătura dintre eu si lume, numai iubirea este capabilă să o realizeze. Pădurea, cerbii, apele, trupul, ochii, o pasăre necunoscută, iată, câteva elemente-simbol, care păstrează atmosfera de mister, creează o mitologie poetică,: ,,Cândva o pădure erai/ unduindu-ti pe coarne de cerbi/ si pe coame de cai/ apele trupului verde;acum/ ochii tăi scriu pe zare cu fum.// Rătăcirăm pe-un drum răsucit?/ O mai fi vreun leac, vreo minune?/ Cândva izvorai dinspre răsărit,/ acum dinspre soare-apune...// Din mine o pasăre necunoscută/ se smulge, pe inima ta să-si ascută/ aleanul vrăjit în licori îngeresti./ Ascultă-i tăcerea si ai să-nverzesti!// Sărut-o si dă-i drumul să zboare;/ îti va aduce apă vie din soare.”((Pasăre necunoscută)
Dintre iubirile literare si aici este prezent Esenin, cel mai fidel prieten în spirit: ,,- Stai, Serghei! Pe mine cui mă lasi/ În răscruci de spaime si de vis,/ Pradă la strigoi si ucigasi?/Auzeam din cer: - M-am sinucis...// Steaua noastră-mbracă giulgi de fum/ Si-n tăcere sufletu-mi îngropu-l./ Să ne poarte chiotul de-acum/ Numai plopul stie, numai plopul.”(Chiot cu Esenin)
Alteori universul poetic este dominat de trăiri la nivelul senzatiei ( Strigăt orb, Îti ghicesc tăcerea, Rouă pârjolită, Oarba). Apar semne care prevestesc ,,o altă stare”, comunicarea adâncind relatia dintre semnificat si semnificant: ,, Azi pe deal, mâine pe vale/ Când călare, când pe jos./ Traista umerii mi-a ros/ Si mă arde frigu-n sale.// Orizontul aburos/ Dă nătâng să se prăvale/ Azi pe deal, mâine pe vale/ Când călare, când pe jos./ Nici hanger si nici parale// În chimiru-ntors pe dos./ Si de-ar fi, la ce folos/ Dacă oarba-mi dă ocoale/ Azi pe deal, mâine pe vale?”( Oarba)
Dumitru Vasile Delceanu cultivă sentimentul solidaritătii în tot ce-i omenesc în viată, având curajul si puterea să ,,domesticească” timpul cu echilibrul interior al eului liric..
Temele si motivele poetice, ilustrare a parcursului linistilor si nelinistilor trăite, sunt organizate într-o constructie solidă, care dă sens tulburătoarei dualităti umane.
Discursul poetic, de o aparentă simplitate, este, în fapt, ipostaza concretă a concentrării lingvistice cu virtuti creatore. Un limbaj generos, curat, proaspăt, deschide calea poeziei către cititor.
Asadar, toti cei însetati de frumosul din Cuvânt, tratati-vă sufletul cu ,,Privighetori bolnave”, întru nemurirea Poeziei!
|
Nicoleta Milea 3/10/2012 |
Contact: |
|
|
