Oameni si lacrimi
Tristetile lăcătuite în sufletele noastre
le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;
de cele mai multe ori ele sunt însotite
de plâns înăbusit si de lacrimi.
Fiecărui om, indiferent de vârstă, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata măcar o singură dată de-a lungul vietii, unora chiar de nenumărate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stăvilite, indiferent de forta psihică prin care comandăm să le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni si multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tămăduiesc si uneori dau strălucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rostească în anumite momente. Voltaire spunea că ele sunt limba tăcută a durerii.
Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere să vorbească despre ceea ce este în sufletul nostru si lăsăm lacrimile să spună… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfătuiti de a ne controla această reactie a organismului; suntem acuzati de slăbiciune sau lipsă de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritătii sentimentelor noastre si ne fac să devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifică. Lipsa de nădejde ia forma unei mândrii, suntem gata de luptă pentru binele nostru, a celor de lângă noi.
Se spune că omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lăsat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. Si de atunci omul îsi găseste mângâierea în lacrimi.
Oamenii sunt înclinati din fire spre a vărsa lacrimi, de aceea despre ele se spune că sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile păcătoase pe care le varsă cei fătarnici, prefăcuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi vărsate din răutate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rău pe care-l plănuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune că astfel de lacrimi le avea Nero, împăratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.
Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferintă chinuitoare. În faza înaintată, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o formă de „descărcare” psihică. În urmă apare o slăbiciune, chiar si la cei răbdători si puternici, dar ea se transformă curând în putere si aceasta creste progresiv, născând speranta. Ne simtim mult mai bine după ce am plâns.
Credinta este că femeile sunt mai predispuse la această reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parcă Victor Hugo spunea că femeia este invincibilă prin lacrimi, că ratiunea pe cât este de convingătoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduiosează sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îşi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singurătăţii!/ Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seacă, / durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?
Oamenii de stiintă au concluzionat că plânsul ajută fiintele să se linistească, alungă sentimentul de tristete adâncă si aceasta se datorează eliminării anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea după plâns, suntem mai relaxati si parcă începem să vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulată eliberându-se prin această supapă a organismului nostru. Nu este rusinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a rănit sau pe care ai rănit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuită din cine stie ce cauză. Pentru plâns ca si pentru rugăciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântătoare, diferenta făcând-o faptul că atunci când creatia plânge, o face fără lacrimi. După vărsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se răcoresc, se bucură de o liniste si de cele mai multe ori de sperantă. Sufletul parcă se trezeste la glasul plânsului si parcă se pătrunde el însusi de simtământul plânsului, fiindcă, după cum spunea Emil Cioran: „o lacrimă întotdeauna are rădăcini mai adânci decât un zâmbet”.
Plânsul este dispozitia tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iată, când vedem natura cum se dezlăntuie fără pic de milă si nu putem lupta cu imensa-i fortă. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindcă îi iubim, fiindcă ne pasă… Câte lacrimi au fost vărsate în tara noastră, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scăzute? Au fost lacrimi vărsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii găsiti sub nămetii care au pus stăpânire pe suprafete mari de pământ? Case strivite de nămeti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îţi provoacă două iluzii: prima – că e ceaţă şi te miri cumva că i-au lăsat să ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, că vei ateriza într-o mică aşezare cu igluuri, piei de focă, gustări din carne de ren şi un bun venit într-o limbă ciudată. Şi, dacă n-ai vedea dreptunghiurile negre de pădure desfrunzită şi contururile gri ale caselor, nu ţi-ar fi greu să crezi că ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur că s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptări din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inimă, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au născut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care şi le-au săpat sau li s-au săpat prin zăpadă, ajungând la magazine si găsind rafturile goale. Când au văzut pe cei ce au venit să-i ajute, s-au plâns de o mulţime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul şi nevoia să râdă. „Uitaţi-vă la omul ăsta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeţi cât i-a crescut mustaţa?”, a glumit o mătuşă veselă. C-asa-i românul, stie să facă uneori si haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iată speranta, acum totul este bine, iată iluzia!”
Raleigh, North Carolina
|
Vavila Popovici 3/7/2012 |
Contact: |
|
|
