De vorbă cu Ovidiu Drimba
ET IN ITALIA EGO...
Am revenit în apartamentul familiei Drimba de pe str. Sperantei din Bucuresti cu o neliniste si o tristete covârsitoare, întrucât din locul acela binecuvântat în care Ovid si Adrienne ne desfătaseră de nenumărate ori cu coplesitoarea lor cultură si cu modelul unei vieti de cuplu de o neprihănită armonie acum lipsea sotia. Si ea fusese cariatida vietii si operei vaste a profesorului de literatură universală de la Facultatea de Litere din Bucuresti. Câte generatii au beneficiat de cultura lui Ovidiu Drimba! Si ce personalităti impuse apoi în viata stiintifică românească nu fuseseră modelate de profesorul acesta exemplar, care si-a consacrat la modul propriu viata profesiei sale. În urma unui infarct miocardic, Adrienne murise în som acum 5 luni si a fost înmormântată în satul arădean Lugasul de Sus care a dat scolii numele profesorului. Nimeni si nimic nu-i mai poate reda nonagenarului profesor linistea si echilibrul. Mă tineam acum de promisiunea de a-l vizita de cum descind în capitală. Imediat de mi-a deschis usa, m-a privit cu lacrimi în ochi si mi-a spus că evreii socotesc că moartea în somn este definită drept "Sărutul lui Dumnezeu ". Mai tristă decât însăsi moartea sotiei mi-a părut pe dată impresia că profesorul nu doreste si nici nu concepe să mai facă ceva fără Adrienne. Nici măcar scrisorile de condolare ale prietenilor nu le-a putut deschide în cele 4 luni scurse de la plecare sotiei. Psihic nu este în stare să citească asemenea texte. Nici testamentul nu si l-a făcut, după cum îmi repetă acum direct ceea ce îmi spusese de mai multe ori la telefon. De patru ani nu părăsise apartamentul si m-a prevenit că nici creierul nu mai functionează normal. Cum să-l scot din negura aceea în care stătea asezat iremediabil ? Cum as putea să-l întorc într-o perioadă fericită a vietii lor? Da! Să încerc...
A.S.: Ce amintiri vă leagă de Italia unde ati activat ca lector de limba română?
O.D.:După cum stii, cu doi ani înainte de unificarea Italiei, la noi s-a înfăptuit unirea principatelor Moldova si Tara Românească. Al. I. Cuza l-a trimis pe Alecsandri la regele Victor Emanuel, care pe cale diplomatică a obtinut o înlesnire, prin care scolile din Italia erau deschise pentru români.Universitatea din Torino era cunoscută din 1460, când a luat doctoratul Erasmus din Rotterdam. Scoala superioară de cavalerie a fost urmată de maresalul Averescu, spre exemplu. Prima catedră de limba română la Pinerolo a fost condusă de Vergeti Ruscala care a fost profesor până la 80 de ani. În 1920 guvernul italian a declarat că nu au profesor de română si N.Iorga, care chemase la Cluj pe Mario Ruffini, l-a recomandat la Torino si timp de 36 de ani a activat acolo. El este personalitatea care a scris despre România cel mai mult dintre toti specialistii străini din toate timpurile. A publicat mii de pagini, multe monografii despre noi si cultura română. Asadar, noi trimeteam lectori în Italia la Torino, ca să predea limba română în cadrul catedrei de filologie romanică. Ca să întelegi mecanismul, tebuie să precizez că în Italia sunt 10 lectorate, dar numai două catedre, anume la Torino si la Roma. A treia e transformată din lectorat la Milano, unde la Universitatea Catolică fiecare student trebuia să aibă recomandarea preotului din localitatea de bastină, astfel ca să fie cunoscută si familia din care provenea. Calitatea morală a studentilor era astfel asigurată. Noi aveam acolo un lector român. După 3 ani de demersuri, lectoratul s-a transformat în catedră de română. O particularitate era faptul că în Italia se predă numai în limba italiană si nu făceau exceptie nici măcar lectorii străini. Eu am studiat italiana cu Domenico Sera si 6 ani am functionat la Facultatea de Sacro Cuore ca lector. În Italia oricine a studiat 4 ani ca licentiat într-o limbă străină devine profesor de liceu în limba italiană, latină si istorie. Dar licenta se dobândea cu o exigentă maximă. Comisia era formată din 11 profesori, dintre care 3 erau referenti.Îmi amintesc că româncele, căsătorite cu italieni, ca să li se recunoască licenta în franceză, îmi făceau si un curs de italiană. Licenta se sustinea în italiană, dar dacă era vorba de catedra de români, sustinerea era în spaniolă.
A.S.: Cum ati ajuns lector de română la Torino?
O.D.: A fost o întreagă poveste. Profesorul Ruffini trebuia să iese la pensie. Catedra era în nomenclatura italiană. În ziua iesirii profesorul Ruffini face propunerea consiliului profesoral, care era foarte larg si important ca putere de decizie, ca Ovidiu Drimba să-l urmeze. Consiliul a acceptat în 1966, când propunerea ajunge la Ministerul Instructiunii Publice Italiene, de unde este trimis la Bucuresti pe adresa particulară a mea. Eu am dus originalul la Ministerul de resort, care timp de doi ani nu a răspuns nimic. Ce vrei? Nu eram membru de partid si mârlănia comunistă era în floare. Ruffini a făcut si el o interventie, dar fără rezultat. Cursul de română nu începea. Ca să nu desfiinteze cea mai veche catedră de română, profesorul Ruffini acceptă să mai activeze un an. Este acceptat un an, dar nu trei....Abia în 1968 am reusit să plec împreună cu Adrienne, sotia mea, având pasaport, dar în concediu. După 3 ani de functionare la Torino, Ministerul Român a trimis ambasadorul să spună în Italia că profesorul Drimba este chemat în tară numai pentru câtiva ani, ca apoi să fie din nou trimis în Italia. Era pregătit un alt profesor să-mi ia locul. Decanul Corado Grassi a răspuns:"Dacă-l vreti, luati-vi-l. Dar voi, românii, nu aveti dreptul să numiti pe altcineva." Provizoriul devine inamovibil!
A.S: Astăzi sistemul Bologna s-a încetătenit si la noi. Dar ce era acum a jumătate de secol noi nu avem cum să mai stim.Ce vă amintiti?
O.D.:Nu stiu dacă realizezi ce structură avea sistemul de învătarea limbii române în Italia de acum 50 de ani. Erau două catedre. La Roma era catedra Rosei del Conte, căci pe lângă Universitatea catolică, mai functiona si o catedră de stat. La Torino eram eu si mai apărea si catedra de la Milano. Eu făceam tot timpul rapoarte de activitate cu conferintele tinute, cu sectia română a muzeului de etnografie din torino, cu filmele aduse din tară. Propaganda românească se făcea cu bani italieni. Ceea ce cheltuiam se deconta. La Milano era Biblioteca Ambroziană. Am realizat vreo 30 expozitii etnografice de câte două săpămâni în orase italiene istorice din jur. Materialele erau aduse din tară, dar primăria fiecărei localităti făcea organizarea. Când se vernisa la Milano o asemenea expozitie, erau invitati episcopi, cardinali si primarul orasului, adică participau somităti ale oficialitătii.
A.S.Ce vă leagă de Biblioteca Ambroziană?
O.D.:Biblioteca Ambroziană data din secolul al XVI-lea, asezată într-o veche clădire de mânăstire. În curtea de onoare erau 16 statui de bronz de mărime naturală ale unor personalităti de primă mărime în istoria europeană. Frontal erau asezati Dante Alighieri si Toma d'Aquino. Eu făceam la toate manifestările românesti cadouri de valoare, de la fete de masă si iiute la albume de artă, asa că în momentul în care s-a anuntat că trebuie găsită încă o personalitate europenă spre a face o statuie nouă, plasată în acel loc liber al curtii, eu am făcut propunerea ca Dimitrie Cantemir să fie ales. Nicolae Ceausescu, pe care eu îl întâmpinasem la Torino, a acceptat si statuia lui Irimescu este si azi acolo.
A.S.: Totdeauna m-a impresionat tezaurul livresc pe care îl păstrati cu atâta sfintenie în preajmă. El este chiar lumea în care v-ati miscat într-o întreagă carieră strălucită de magistru. Ce lucrări de valoare păstrati în biblioteca dumneavoastră?
-O.D.: După Vasile Pârvan, al doilea director al Bibliotecii Accademiei di Romania din Roma a fost profesorul Emil Panaitescu, iar fiul lui Emilio Alessandro Panaitescu este autorul unei editii superbe cu Divina Comedia de Dante Alighieri în 6 volume, apărută la Milano în 1965 la Editura Frateli Fabri. Eu am achizitionat-o cu bani buni si este unicat în tară. Uite si cele nouă volume ale Enciclopediei dei popoli d' Europa, dedicată, asadar, natiunilor continentului nostru. Lucrarea a fost tipărită în 1973. Mie mi-a fost încredintat capitolul consacrat României, pe care îl cereau unii români stabiliti în Italia si care ar fi prezentat tara în cu totul alte culori decât se cuvenea. Doi ani de zile am lucrat la acest capitol de 220 pagini. Fotograful iItalian care a colindat tara luând imagini ca un adevărat profesionist nu a cerut niciun ban statului român. A făcut 600 imagini. A cerut una sau două picturi ale unor artisti contemporani, care se procurau pe atunci cu destulă usurintă. Ce crezi? Ministerul Culturii a răspuns negativ, afirmând că nu are bani.Uite în al VII-lea volum al Enciclopediei dei popoli d' Europa, scoasă de Luciano di Bona, omul de conceptie, care a apelat la M.Confalonieri din Milano ca editor. Priveste între colaboratori, eram si eu . Ministrul Niculescu Mizil nu a acceptat să achizitionăm măcar un exemplar al acestei enciclopedii, din acelasi motiv, al lipsei banilor. Asa am eu unicul exemplar din tară.
A.S.Cum s-a terminat experienta italiană a familiei Drimba?
-O.D. : În cel de-al 11-lea an de profesorat acolo, nevasta mea nu a mai primit viza de iesire din tară, iar eu am fost rechemat în România în luna martie, adică înainte de finalizarea anului universitar. Dezastrul era inerent. Studentii cursului de română nu puteau încheia anul, nu aveau cum să dea examenul final. Ca lectori erau trimisi niste securisti. Marin Mincu era obraznic. Asta a fost.
A.S.: Pentru că lucrările semnate Ovidiu Drimba sunt titluri de referintă indiscutabilă în domeniile pe care le-ati abordat, ce noutăti editoriale din opera dumneavoastră îmi puteti mentiona în încheiere?
-O.D.: Stii că am niste unicate despre istoria si civilizatia culturii. Crezi că în afară de ceea ce ai recenzat mata, s-a mai găsit cineva să scrie despre opera mea? Ai văzut cartea Geniul Spaniei, apărută în anul 2007 ?Dar noua editie a Istoriei la care recent au apărut volumele 12 si 13, unde Renasterea este definită pe 60 de pagini? După 47 ani de la prima editie a fost retipărită monografia dedicată lui Leonardo de Vinci. Am constatat ceva, anume că nu se citesc decât cărtile pe care le cumperi si nu cele primite cadou.
Si ca o ilustrare imediată, profesorul i-a răspuns la telefon unui autor care zilele trecute îi adusese o carte. Da, l-a căutat la telefon să-i multumească, dar acela nu-i răspunsese. Dorea să-i spună că a început să-i citească volumul, dar de cum a terminat convorbire telefonică mi-a spus că nu era deloc asa, însă vrusese să-i facă o bucurie acelui tânăr.
El socotea viata lui încheiată, iar în jur nu vede decât o negură fără iesire.
Totusi luminisul de suflet în care tocmai petrecuserăm amândoi amintiri din Italia îl contrazicea, măcar pentru un moment.
N,N,
Ovidiu Drimba ( nascut la 2 septembrie 1919, Margine) - istoric literar , profesor universitar.
Activitatea sa cuprinde lucrări dedicate istoriei culturii („Istoria culturii si civilizatiei“, „Pagini despre cultura europeană“, „Studii si eseuri de literatură universală“ s.a.).
A fost unul dintre asistentii filozofului si poetului Lucian Blaga de la catedra de filozofia culturii de la Universitatea din Cluj.
Profesorul Ovidiu Drimba a petrecut în Italia peste zece ani, ca lector si șef al Catedrei de limba si literatura română modernă de la Universitatea din Torino si apoi la Universitatea Catolică din Milano.
|
Anca Sîrghie 3/2/2012 |
Contact: |
|
|
