Fragmente din noua carte a lui Jianu Liviu - Florian : " Organe de lumini "
„Din datoria de a trăi si a muri pentru adevărul nostru nu văd cum am putea deduce dreptul de a constrânge si pe semenii nostri de a trăi si de a muri pentru adevărul nostru. Si din datoria de a ferici pe semenii nostri nu se vede cum am putea deduce dreptul de a-i ferici, impotriva vointei lor, cu adevărul nostru." (Lucian BLAGA) UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ
Vasilie scotoceste după râme în grămada de bălegar din dosul surii. Îi sar pistruii de pe fată când loveste pământul, Icnind, cu cazmaua. Pe-aici e mirosul mai gras, Ies râmele să ia aer doldora de poftă de peste, El le chiteste într-o cutie de chibrituri Cu degetele pline de negru sub unghii, Îsi îndeasă colopul pe cap, Si se răsteste la el, Să-i intre calea în cap: Hai! Restul este floare la ureche. Să cobori gruiul, Să treci strecul, Să intri în luncă pe la Petrut, Cel galben ca o lămâie fără splină, Să ajungi la bulboană, Să tragi Ampoiul în piept, Să dai drumul la fir, Să pui o râmă la loc de cinste, Să arunci plumbul cât mai aproape De linia care separă cerul de apă, Să scobesti cu privirea în plută Până ajunge ziua pe fundul apei, Se ridică întunericul Si ard felinarele ca gălbenelele Pe linia ferată, Până în ferestile satului. Până acolo îti cântă drumul greierii. Când tac, te sperii: dacă nu mai nimeresti calea? Asa zic motii la susea. Si te întorci cu Văsălie Cu mâna goală pe băt, Acasă, Cu buzunarele pline De râme care dorm legănat, Emigrate de dimineata din bălegar, Moarte noaptea de uscate de soare, Visând a peste.
COSTICĂ
Era senin ca sticla. Las’că te duc eu la o bulboană une tâpi numa bătu’ n apă si sare-un peste pe mal. Une-i? În Poiană! Câtu-i pân’aclo? Doi kilometri! Pe cale? Ba! Pe Ampoi! Si mei, si mei, numai prin pânzele copacilor păianjen, Prin brusturii mustosi Si pietre cu luciul în jos, Ba pe mal, ba pe apă Cu sufletul suflecat, Să ajungem mai repede la pomana pestilor… - Mai e mult? - Nici n-am iesit din Metes! - Ia ui ce fain îi aicea! O ceafă de pietris Dormea pe o dungă de apă limpede de i se vedeau umbrele păsărilor pe fund, Ou lângă ou, Piatră lângă piatră. Parcă nu călcase nimeni pe halvita asta de prundis Si cine să calce, Că noi nici călcătură nu aveam, zburam Si ne lăsam din când în când pe pământ, Să ne umplem gurile cu zmeură si mure negre, Si tălpile cu lut rosu.
Nu mai stiu ce era pe celălalt mal. Poate un furnicar de scorburi, Poate o clacă de rădăcini, Cu muschi odihnindu-si sub buricul verii, Ochii de umbră.
Când aruncai io pluta, Parcă-mi zvârlisem mirosul cu ea, Asa pluteam eu pe deasupra pietrelor Ca o cotcă în aer, nu mai eram, neam, Numai ochii sorbeau tot ce tremura, Respiram ce nu mai eram, Si era un bine Cum rar întâlnesti în afară de sine.
Vasilie striga: Trage! Trage! Da io urcam mai avan, Ca aripile libelulelor care stau în aer Când da oxigenul buzna prin ele, Până când el veni lângă mine Si tipuri oblu în urechea mea: Trage, tu !
Mi-am prins amândouă mâinile de coada bătului, M-am răzghinat pe directia firului Si am tras peste cap Tot Ampoiul Cu buturugi cu tot Si mai era ceva, Dar nu l-am văzut, Doar cerul dându-mi-se peste cap Si eu, dându-mă peste fund.
Une-i? Nu-i ! Ia să tăcem ca pestele… Atunci a miscat în lăstăris. Ne-am luat după fir, Se făcuse firul vârsă, Sau asa umblam noi de împleticiti, Ajunsese pestele un fel de Calic al frunzelor, Din pânza apei dat sarpelui clorofilei, la stors solzii.
Asa peste Nu se mai văzuse pe Ampoi Nu se mai auzise, A migălit Vasilie pret de o mocănită de la Alba la Zlatna Să-i scoată cârligul înfipt tocmai în izvorul Ampoiului…
Cum să-i spunem namilii? Ăsta-i Costică! Am zis.
Si Costică i-a rămas pestelui numele.
CAMPIONUL
aveam inima cât pipota. pusasă Vasilie pe Costică cu gura într-un crăcan si îl purtam la brâu cu rândul
si mei, si mei, între Metes si Poiană, spre bulboană, unde ieseau pestii ca la pomană, pe mal, să te roage să-i pescuiesti cu mâna.
Da’ intrarăm pe o ulită de pietris, Era mai umbră, Si Ampoiul mai larg, Făcea apa creastă de cocos pe pietre Si Văsilie aruncă până pe malul celălalt Si mergea la vale pe malu’ ăsta După plută.
Ce să prindă acolo, Că n-avea loc pestele între fund si apă. Da’ el era hotărât. Stia el locul ăsta, Si cu Vasilie nu te pui, Stie fiecare rădăcină de p-aci, De cum dă firul, primăvara, Până o ia apa, toamna.
E-he! O prinde vro fâtă. Vrun caras. Unu’ e Costică! Si-mi părea rău că nu făcusem totul singur Trăsăsăm pestele cu mâna mea, Asta da, Da’ strigătul? Da’ găsitul? Da’ scosul cârligului? Astea erau ale lui Văsălie.
Atunci trase Văsălie, Într-o doară, firul din apă, Si sclipi o spinare mâlcă… Nu s-a zbătut, Nu s-a chinuit, Pestele ăsta se plictisise în apă Si intrase în amintirile mele fără să-si dea seama.
Chicotea Vasilie… Cu pestele aninat în fir, Ogoit în cuibarul limbii de piatră, Să nu tragă malul înapoi, în Ampoi…
Nu se poate! Mai mare decât Costică!
Tu! Ie! De uimire, uitasem olteneste Si prinsesem limbă de Găureni. Făcusem tunele în minte Ca brânza. Râdea Vasilie. No, ăstui cumu-i? Tu l-ai brucat, tu să-l năsesti!
Se încruntă Vasilie. Se întunecă cerul În dreptul sprâncenelor lui de aramă, Si-i iesiră vorbele Ca fumul gros al mocănitei, Pe nas, Odată cu aerul din bosogi: Istu-i Cam-pi-o-nul!
Ista gras nu se zbătu mult. Stăteau cuminte în crăcan Costică – de Puiu, Cu Campionul – de Vasilie Palcău,
Se terminaseră malurile Mergeam prin apă Cu ghetele în mână, Unditele în dinti, Pantalonii suflecati, Să întoarcem apele ca pe găini, Undeva, La moară, Ori stână, Să le despuiem de grăuntii de aur din lână…
Da-mi era năcaz pe mine Că-mi căzuse recordul
- Las’că la bulboană Venim după peste cu caru’… Da mai pă sară, Să nu ne bată soarele la ochi…
TRÂNTA
oile – pe lazuri, ca niste bunde de moti. Asa, tolăniti, numai în fân, în sură, i-am văzt. Si o ciutură de tigani, Mai mititei, mai mari, Si Văsălie, cu gura până la urechi, printre ei, Si eu, privindu-i chiorâs, Cum se înfoiau, Si nu-mi recunosteau pronumele de politete – Eu le dădeam binete cu dumneata –
Era unu mare si negru printre ei, Al lui Dulan, ori Tulan, ori Cine stie cum îi mersese buhu Pe lume.
Plouase, Si mirosea a pământ reavăn, Mă aplecai, Si mâncai pământ, Nu mă mai săturam, Îmi plăcu – că eu mâncam pământ demult – Si mestecai, si îmi plăcu iar.
Tiganii râseră, Si a lu Dulan veni la mine si râse batjocoritor : Iote, mă, la domnisor, mâncă tină ! Si-si răschiră două deste la mine-n piept, Si palma-n frunte, ca la berbec… Mamă… Baragladina asta să si râdă, să mă si atingă asa, Ca pe o noatină… Mă înfoiai tot, Mi se înrosi tot capul, cu nervi, cu tot, Si eram rosu, pot să îl bat ?, pot … Si mă-nfoiai la el: Măi, atâta îti spun…
Da ăla si-o căuta cu lumânarea pe strec… Râdea si Vasilie… Măi, Puiule, ăsta e cel mai mare bătăus al lor… Dacă-l bati pe ăsta, mânc tină si io…
Eu mă încinsesem, Da-mi era si frică O târă, Mă socoteam, De unde să-l apuc, De gât, măi, Si să nu-i mai dau drumu de fel, Si i-am sărit de beregată, Strângeam la iel, Si mă gândeam, măi, dacă nu tine Îl musc de gât, atât … Se suci tiganu cu mine, Că era mai mare, Cu un cap, Ca sarpele în drum, Eu – nimic – căzui peste el, Si-l strângeam, prieteneste, de gât, Strigau tiganii: Iote-l, tu, strânge ăsta ca ursu tânăr - Ăla dădea să dea, Dar numa în gol lovea, Eu mai abitir îl iubeam, strângeam ca un sarpe – Până bătu ăla cu bratul în pământ, Horcăia, Se făcuse vânăt Nu mai sufla un cuvânt…,
“lasă-l, tu !” strigă Vasilie, care arbitra, da tinea cu mine, îl vedeam io cum se socotea, să se bată cu toată satra, dacă nu iesea cum trebuia, m-am ridicat, m-am scuturat, si Vasilie mă mânca din ochi de drag ce-i eram, eu priveam tantos peste capetele lor, da-i urmăream cu coada ochiului să nu-i scap la joc,
bravo, tu !
si-si puse Vasilie, stii, pe limbă, brus ros, linse, si scuipă, ptiu… ce ti-o place, tu, zău li Dumnizău…
tiganii, ăstilalti, copiii, se uitau la mine ca la urs, da io nici nu mă prea uitai la ei,
îmi plăcea să fiu asa, mai marele bătăusilor peste cel mai mare bătăus din Găureni.
PI COLO, PI DIN’COLO
- Tanti Lenuta, unde este Vasilie? - Pi colo, pi din’colo! - Si Maria? - Pi colo, pi din’colo! - Mama-mare, i-auzi ce zice Lenuta! - ? - Tu, Lenuto! - Ie! - Ce-i, tu? - Mo-ntrebat Puiu une-i Văsălie! - Une-i? - În cu-cu-ruz! - Nu- i’n cucuruz! - La grumbene! - Nu-i! - Pe laz, cu vithele! - Nu-i! - La salchâm! - Ba! - În sură! - Ba! - Ie! - Tu! - Tu, Mărie! - Ie! - Une-i Văsălie? - Pi colo! Pi din’colo!
LAZURI SUB TIOCAN,
ca o spinare de urs iesind din bârlogul pădurii. pe măduvă, grădina lui Tomică, ca o sa de cal călărită de pruni, alergată de pari mălăieti de fân, si cu vita de vie înflorită în căpestrele aracilor, trag boii iarba cu dintii acasă, si de acasă, vezi herghelia ierbii păscând brusul negru dat pe laz, ca o dâră de viată dată cu gaz.
*
când au urcat bunicii la deal să măsoare pământurile lui Tetiut, au găsit atât de multe pământuri, că toate pădurile câte au văzut de pe Gorgan de la Polul Nord la Polul Sud nu le-au ajuns să le măsoare, fie-le verde tărâna.
*
centrala electrică a casei era o lampă cu gaz, care exploata intensiv putul întunericului. D’aia ziua nu am rămas fără gaz niciodată.
Lampa mijlocie ca să te îmbraci si să intri în pat, Lampa mică ca să vezi pe unde umbli în vise. Lampa mare nu se dădea, Să nu se afume grinda, Să doarmă banii legati în basma…
FRÂNA
puteai să ai băt de alun, cu coaja tăiată cu brisca, cu inel de sârmă în crestătură, un ochi pe fată, unul pe lemn,
dar altceva era să ai băt de corn, ăsta tinea la pesti ca pe mână, noi n-am scos, afar’ de Costică, decât cât palma, asa strigam să ne audă în jur, da erau ca pe deget-
ca să dai de corn, urcai spre Egheroi, întâi prin praf, apoi pe pământ cenusiu, apoi pe lut rosu, prin pământ negru de pădure, si ajungeai la calea de boi tăiată în stâncă că nu mai stiai când se opinteau boii care era stânca, care era boul.
avea carul frână. Dacă o ia în jos, Pui frâna. No, Măi, Puiule! Si calcă (“Pu-iu-le”) silabele pe limbă, Tomică, Că era cuvânt străin la om. Mă uitam Nu vedeam nimic. Une-o fi frâna asta dibace, Că nu se vede neam!
Se opriră boii. Nu mai puteau. Le atârna carul de gât. Boii, la mansardă, Carul, la zece pasi în urmă, vertical de frânt. Se bălăbăneau Cu crecile în car Cu carul pe greabăn Si le curgea răsuflarea Pe tărâna goală.
Sări Tomică de lângă coarnele boilor Că trăgea si el Cu biciul strâns în mână Se duse în spatele carului Se dădu la o parte Si văzui un tărus oblic Înfipt în pământ Cumpănind carul.
Asta ce-i? Asta,domnisorule, Gâfâi Tomică, zâmbind, E frâna.
IO MÂNCAM ÎN OLTENIA
în limbaj literar: ceapă, cartofi, varză – acolo era altceva. -azi avem zamă de grumbene -io nu mănânc cum să mânc io ce nu stiu ce-nseamnă - punem si covăsală asta îmi mai lipsea io nici nu vreau să aud si parcă îmi venea să plâng de năcaz cine stie după ce se omoară ei, urzici, mărar ( pentru mine mărarul e sare pe rană ) si mă obligă să mănânc si io taci, tu! Zice mama mare, Si-mi pune un blid de lut aburind în fată Cu cartofi si smântână, Să te lingi pe lingura de lemn, Păi ăstia sunt cartofi, Ie, grumbene, Si asta e smântână, Ie, ie, Covăsală, Asa am pus în gură Două limbi Si le-am mestecat Cu una, Traducător de grumbene cu covăsală în zamă În singura limbă română.
MESTECĂII
Asa mesteca Sorescu la gânduri, Ca mama mare de la Orlea, mămăliga, Le tăia cu ata, Cât erau calde, Si le împărtea, Ca pe haine.
Credea că toti copiii Erau copii mari, Intrati în istorie Galbeni de mămăligă pe cap, Să o scalde.
Ce să facă ei cu istoria asta Care îsi scria nevoile pe mătasea cucuruzului lor? Să o scalde.
*
Altora le cresteau statuile de mei până la cer, De nu mai prididea să dea ce cădea de sus Pe Apa sâmbetei. O căuta cu lumânarea toată săptămâna, Dumineca, nu. Se spăla, Se băbelea, Se îmbrăca, Îsi făcea pantofii cu creta, Să stie pe unde să se întoarcă acasă, Si mergea la Biserică, Cânta, Vedea cum urcă în turlă, Numele pomenitilor, Tinându-se de litere, Le vedea cu ochii închisi Dacă deschidea ochii Nu mai vedea bine numele.
De la o vreme Respira altceva. Asa i se năzărea. Avea nările de cu iarna pline de liliac si tămâioare, Ceva ca o pesteră, De se uneau nările pe dinăuntru, într-o nare, începea o sărbătoare a mirosurilor si o ducea asa, nare cu nare, până duminica viitoare. păcat că nu putea să dea si altora mirosul lui, să miroasă din el.
*
dacă mirosa a busuioc, era bine. Dacă mirosa a ciorap, Era bine. Dacă mirosa a bălegar, Era bine. Dacă mirosa a umblătoare, Era bine. Dacă nu mirosa, Nu era bine, Da era bine.
Dacă mirosa a pui fript Se sătura. Dacă flămânza Mirosa si el ceva Si mai dădea si la altii Să se sature.
LA DEAL
Erau două trasee de urcat la Deal. Pe Egheroi ori pe Tiocan. Si plin de securitate în jur. Salcâmi, fagi, stejari, corni, jnepeni, brazi… Nu puteai să arunci o privire, măcar, Că te bătea o frunză pe umăr, Si începea: Mă, tu ce vezi? Iote, Ampoiul… Cumu-i? Frumos. Ca o oglindă într-o turtă dulce, de bâlci. Si mai ce? Iote, Metesu, jos, Iote, Găureniu, Iote, Poiana. N-aveai voie să vorbesti în gând Când treceai prin pădure. Ăsta era consemnul. Priveste, pitic, Că spui mata tot După treij’ de ani, Asa ciripeau frunzele Care au intrat în pământ să ne cântărească prezentul mai bine.
Treceai valea Si urcai până la biserica arsă. Avu Găureniu biserică, Da o lovise un fulger, Si era acu tot un candelabru de ruine. Oile nu intrau în ea. Păsteau pe afară lumina.
Dacă te aplecai peste cale De-a stânga Nemereai cu sonaru în satu de tigani. Tot Găureni îl chema Da erau găurenii, tigani. Case una si una. De pământ, De lemn, Fără garduri. Tot satu o bătătură, Doar câte-o ulucă Să aibi unde să rezemi o oală, Să nu te-mpiedici în ea.
Crestea un zumzet Asa, Ca de stup de albine, Porcii grohăiau, Câinii legati în sfoară lătrau, Ăi mici cu burtile goale se hârjoneau, Femeile scriau gazete orale, Spălau, Bărbatii pipau, Tăiau lemne, Lipeau ceaune, Dădeau cu albastru pe case.
Acolo n-am coborât niciodată. Iesau ei singuri. Era satu lor.
Mai sus erau două case de ceferisti. Parcă tot Găureniu se născuse în mocănită. Unu, impiegat, Altu’, controlor, Altu’, acar, Altii, angajati cu ziua la plimbat desagi Albi cu negru, de lână, Asta era plăcerea lor, Să care desagii cu mocănita, Să facă schimb de dungi.
Calea te ducea într-o vale care te urca la un castru. La castru n-am nemerit niciodată. Urcam cu afaceri la deal.
Să nu intri prin garduri Spunea bunica. Si intra prin gardul de sârmă lăsat Cât să intre si oamenii mari, cocosati, Prin plantatie. Lângă intrarea asta Era o placă Pe care scria Intrarea oprită. Nu călcati pe salcâmi.
Asa că intram Si bunica îmi spunea să nu calc pe salcâmi.
Poteci, Câte ace are pădurea. Dar calea mare, Asta era calea de care, Se scufunda.
Drumurile de care Erau râuri secate de sters ploile Pe obraz.
Intrai în soare. Puneai bâta în burtă Si o tineai în pumn. Numa tufe Si mure pieptis. Erau zăcăminte De roci gri, negre, rosii, la vedere. Si urme de tălpi îngropate adânc în pământ.
Erau două drumuri care urcau la deal. Drumul de soare si drumul de ploaie.
Te lua pădurea în brate. Îti intra umbra în plămâni. Te spionau veveritele Te verificau floricelele Te urmăreau călugăritele Te raportau muschii La Polul Nord.
Si la cot O scară de piatră Lată de-un car, Dacă se-ntâlneau două care, Se salutau boii, Cobora carul care urca, Intrau boii în marsarier.
Pe stânga Aveau stâncile mormintele în scară Cu mesteceni la cap.
Pe dreapta Râpa Cu pădure pe moate, De corn, de măces, de meri neînvătati Să facă mere de export.
Pe vremea aia Aveam ulei de păianjen În articulatii. Bunica avea mocasini. Străbunicul este geambas de cai la Ungureni De-aia Bunicul nu urca, Alerga la deal Si făcea în timpul ăsta afaceri în gând: Câtă brânză ne dă Ieronim? Cât vinars, Simion? Cât trifoi, Tolan?
Pe streasina potecii de sus Te tineai de aluni, Cresteau alunii, Te tineai de fagi, Cresteau fagii, Te tineai de stejari, Cresteau stejarii, Dădeai de Saveta ori Costantin, or Ionul Cozmii Mari până la cer Privind de sus vitele Le auzeai picurându-le cuvintele Vai, bine-ati vinit, drajilor! Drajii de voi! Si cuvintele lor îti cădeau pe obraji Si intrau în pământ Ca serpii, Să aerisească viii si mortii.
Ajunsesem la Deal.
Ăsta era drumul Prin Egheroi. Pe Tiocan Puteai să te pierzi. Nu era bine să pleci fără mot la tine.
NORII
norii coborau desculti se asezau pe Egheroi îsi bălăngăneau moleculele de apă în gol până sara. sara îi striga vântul să meară acasă să sadă obositi proaspăt pe lavită să mânce pită cu varză.
Si era o noapte până mâine. Adormeau si transpirau de dor.
Era udă dimineata grădina de grăsimea viselor lor.
AM PESCUIT CU VASILIE
Cel mai mare peste de pe Ampoi. i-am spus Costică. La două ceasuri, Am pescuit alt peste, mai mare. I-am spus Campionul. După un ceas, Am întâlnit brigadierul apelor Care după multe rugăminti Ne-a lăsat unditele Si nu ne-a dat amendă Dar ne-a confiscat pestii.
O copilărie întreagă Am povestit tuturor Cum am prins cei mai mari pesti văzuti vreodată pe Ampoi. Colea, nită! Întindeam mâna dreaptă Si asezam palma stângă în dreptul cotului.
GOGOASĂ
Să fi tot avut 6 ani. Pe vremea aia odioasă la patru-cinci ani mergeai cu căminul în tabără. Aveai patul pliant asigurat, si masa.
Eram vecin de pat cu Gogoasă. Ăsta era numele de familie? I se întindea ca untul pe pâine, Rotund cum era, Ca luna în grupa mijlocie.
Era mai mare ca mine. Aveam un nume mic care a pierdut un an Si a rămas de goasă.
Ce să facem noi când am ajuns acolo? Să mâncăm. Am mâncat tot ce ne-au învelit bunicile din casă. Si mai ce să facem după ce mâncăm? Să dormim.
Ne întelegeam bine, Stiam să trăim ce e mai bun în copilărie.
Pe la 9 dimineata, Am deschis un ochi. Ochiul lui Gogoasă Se uita din pliantul vecin la punga cu mâncare.
În jur, toti grupa mijlocicii Stăteau în pliante, în fund, Cu ochii rosii, Si visau după mama…
-Î…Bună dimineata! Ce este cu voi? -Nu ati auzit? ? Toată noaptea au tras tunurile În poligon… Numai voi, din toată tabăra, ati dormit tun…
-Ai auzit ceva, Gogoasa? - Tî! - Nici eu!
Se uitau la noi cu o admiratie Soră cu pofta noastră de mâncare.
Era o zi frumoasă Cu gura plină, visam treji o noapte cu vrej de cartofi la ceaun si sforăit de lumină…
M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA Prima dată La 6 ani.
Plecasem în tabără Cu grădinita. Într-o zi, Tovarăsele educatoare Ne-au încolonat Si condus către o mică pădurice.
În drumul nostru Era un pârâu Care susura printre pietre. Apa avea o jumătate de palmă.
Treceam toti pârâul, Cu grijă Să nu ne udăm, Pe un pod de pietre, Asezate din loc în loc Peste albie.
În fata mea O fetită Si-a pierdut echilibrul, s-a întors înapoi, m-a privit cu un tipăt, si eu i-am întins o mână de ajutor care nu a ajuns până la ea.
Piciorul în ghetuta albastru deschis i-a intrat în apă.
Tovarăsele educatoare Au venit într-un suflet. Au scos-o la mal. Fetita plângea.
Si deodată Si-a ridicat capul din pământ, A întins spre mine un deget acuzator, Si a strigat: Tu m-ai împins!
Am explicat Celor din jur Că eu am vrut s-o ajut. Dar nu am atins-o.
Nu stiau ce să creadă.
Am simtit prima dată în viată Gustul nedreptătii, Gustul răzbunator al unei lacrimi de neputintă,
Când tovarăsa mea educatoare iubită, Instanta ultimă a dreptătii, Mi-a spus peste umăr, în fata tuturor, Stergând fetita de apă:
- Ai face mai bine dacă ai recunoaste!
CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA A doua oară Eram în tabără de pionieri La Novaci.
Iată-mă Într-o cameră Cu paturi, Cu sacosa burdusită de bunica, cu mâncare de acasă, Motiv pentru care în primele zile Nici nu am mers să mănânc în sala de mese, Ci am luat masa singur, în dormitor.
După două zile, Unul dintre colegii de cameră A reclamat Că i s-au furat din valiză 200 de lei, Toti banii lui, Si bănuiala a căzut pe mine, Singurul care a rămas singur În cameră.
Au venit două profesoare să ancheteze Si m-au întrebat Ce îmi sunt părintii. - Ingineri, am spus. - Parcă nu am mai văzut hoti, Care au iesit din părinti ingineri.
Circumstantele erau toate Împotriva mea, motiv pentru care, Neputându-mă disculpa, Am făcut spontan O criză de nervi, Plângeam si mă zvârcoleam pe pat, Fapte care au obligat anchetatorii Să părăsească, descumpăniti, camera.
Am rămas Cu un băiat mai mare cu trei ani, îl chema Bobi, care mi-a vorbit blând si frumos, m-a linistit, mi-a spus că el stie că nu eu am furat.
După această întâmplare Evitam să ies în mijlocul colegilor de tabără Care La vederea mea Susoteau Despre hotul de bani.
A venit si ultima zi de tabără. Noi, cei din dormitor, împreună cu păgubasul, Am iesit în oras, la plimbare. Ne-am oprit la o cofetărie Si am cumpărat fiecare Câte un pachet de biscuiti EXCELENT. În clipa aceea, Colegii mei Au exclamat: - Am prins hotul! Căci păgubasul Îsi deschisese portmoneul, Scosese 100 de lei, Si îsi cumpărase si el un pachet de biscuiti, El, care a pretins că i se furaseră TOTI banii.
Profesorii au fost anuntati, Dar nimeni nu si-a cerut scuze Pentru faptul că nu toti copiii de ingineri Fură.
Nici tabăra de pionieri Nu a aflat Că fusesem învinuit pe nedrept, Si adevăratul hot Era reclamantul.
EU, NEVINOVATUL, M-am strecurat în casă, Ca o jivină.
CONCURENTA
Concurez de când mă stiu. Să fiu cuminte, Să fiu politicos, Să port de grijă hainelor si pantofilor, Să vorbesc frumos, Să mănânc tot, Să dorm după masa, Să nu vorbesc cu gura plină. În scoală Am concurat Să scriu cât mai frumos frumos în caiete– Altfel mama îmi rupea foile – Să nu mă murdăresc când mă joc, Să fiu atent în clasă, Să învăt, Să cânt la cor, La mandolină, Să nu îmi bat colegii, Să nu înjur, Să scriu caligrafic articole la gazeta scolii, Să salut tovarăsii profesori, Să fiu fruntas la toate materiile, Să iau premiul I Cu coronită Si diplomă pe care să o pun În insectarul de premii. În liceu am concurat Tot la învătătură, la sport, la recitare, la scris poezie si proză, la premii si diplome, Doar că de această dată, Ele erau judetene Sau nationale. De aceea A fost o bucurie pentru mine Să concurez să scriu Cea mai frumoasă poezie Adresată sefului statului, Care să fie inclusă, Poate, Într-o antologie, Pe care o vor citi atâtia oameni Care au grijă de copilăria mea fericită, Ba o va citi, poate, Chiar tovarăsul Nicolae Ceausescu, Si va spune: “Această poezie a scris-o Un elev foarte bun. Ia să îi dau o diplomă.” Si am mai concurat Dar am uitat Pentru felurite insigne: De pionier fruntas, De comandant de grupă, De comandant de detasament, De prieten al pompierilor, De prieten al pădurii, Etc, Dar inima mi-a rămas La insigna de comandant de unitate a scolii, Pe care nu am dobândit-o niciodată. Am concurat în facultate, Am concurat în stagiatură, Am concurat în cercetare, Am concurat pretutindeni, Cu ochii si inima mare Să culeg laude, premii, diplome si insigne.
Doar când a venit economia concurentială Au început să se dărâme Toate premiile în jurul meu, Si neîntelegând de ce sunt dat afară De pe pista atletismului De melci adaptati La schimbarea de climă si faună, Am absolvit Institutul de Înalte Studii Morale, În care, Nu am înteles De ce în viată contează În primul rând, BANUL.
Dar parcă viata Este făcută ca să întelegem ceva? Nu. Tocmai de aceea Trebuie să o trăim cu multă întelegere.
Tocmai acum mi-am dat seama că eu ar trebui să fiu plătit cu laude, diplome, insigne, si premii, tocmai acum, când, vedeti, am o vârstă, la care performanta este din ce în ce mai greu, accesibilă.
De acum încolo Concurez cu Dumnezeu: El cu Atotputernicia, Eu cu poezia, cu scrisul, Cu viata, Si cu firimituri de milă. Să vedem cine ia primul diploma De omenie.
Dacă o câstig, I-o dau înapoi.
Eu, copilul copiilor mei SE REPETĂ
Doru cu Tatiana lui Parcă e Puiu cu Tatiana mea –
După moda evazatilor A urmat moda blugilor Nomenclatura aia tânără avea totul pe mână Bani, masini străine, tutun, Si netunsi în liceu la zero Pe vremea frizerului Andrei De mai era si profesor de limba română Si director în timpul liber – Eu ce-aveam? Voce. Si părintii ingineri. Păi de ăstia cu voce Si părinti ingineri Pe toate drumurile, Că-i spuse Ulmeanu ăl bătrân De era tăran si vecin cu noi la oras Că e inginer făcut, Că n-a putut să-l păcălască la hotar, Tata - cu centimetru, El – cu gura.
Făceam practica la atelierul scoală Si veni o fătucă cu pulovăr ca portocala Cu sânii mici si rotunzi De-i respiram sfârcurile prin sutien, Da n-avea sutien, Îi cresteau în fiecare primăvară doi muguri în piept. Parcă era soricica din Love Story Îmi venea să-i mănânc ochii Cu ochelari cu tot Să le scriu pe cristalini Tatiana.
Cât nu i-am molfăit numele în recreatii, Nu l-am desenat la tablă în timpul orelor Cu creta pe streasini,
A stat si ea sărăcuta o jumătate de litru de sânge în inimă Cu mine ciugulind-o din geam, înghitind-o toată, Veni o fată Si au plecat de brat De mi s-a părut că au cules toată lumea Si au luat-o cu ele pe tocuri…
DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?
De ce merge prin ciulini, descult, Adevărul, Cu capul spart?
Parcă e bunicul, Întorcându-se dis de dimineată De la Gura Padinii, Acasă, La Orlea,
Când unii, Cu căruta, Venind de la nuntă, Beti turtă, Au dat peste el,
Si i-au strigat apoi Dă-te-n măta De bătrân căcănar,
Si le-o fi zis si bunicul ceva de la obraz
drept pentru care au oprit caii
l-au bătut, si l-au lăsat aproape mort pe asfalt.
Dimineata L-au găsit oamenii Si l-au luat într-o pătură, Si l-au dus la Corabia La spital
Acolo, a deschis ochii Si a povestit rudelor Pătania Cu betivii Care nu aveau nume Pe întuneric
Apoi, s-a simtit atât de rău că l-au trimis la spital la Slatina unde a murit de atâta bine cât a dat peste el în mod neasteptat.
am primit telefon l-am luat pe Fănel Păsculescu cu mine, si i-am spus doctorului care îi încheiase certificatul de deces din cauze naturale
ce îmi povestiseră vecinii si rudele.
Apoi am fost martor Despicării pe stern A bunicului meu
În căutarea bătăii Încasate noaptea Si a zăcutului lui Până în zori de zi Pe asfaltul rece
Care nu s-au găsit în bunicul meu.
De ce merge prin ciulini, descult, Adevărul, Cu capul spart?
Nu stiu de ce. Si cum.
22 septembrie 2011
|
Observator 2/28/2012 |
Contact: |
|
|