In prag de an Caragiale
Ne aflãm la începutul Anului Caragiale!
Au trecut 100 de ani de la moartea si 160 de la nasterea celui pe care, mai în glumã mai în serios, Delavrancea îl acuza de zolism, iar Anton Pann si Nicolae Filimon de balcanism… Însã, exact ca în anecdota cu rabinul, fiecare avea dreptate, dar si, mai ales Caragiale, transmitând lumii, prin opera sa, spiritul românesc, structura psiho-latinã, dar si, de ce sã nu recunoastem?, pe cea... balcanicã. Aceastã laturã sufleteascã a românului „extracarpatic” se lipea cu mult mai bine de verva si spiritul sãu decât molcomia ardeleneascã sau sentimentalismul excesiv moldovenesc, ceea ce nu l-a împiedicat ca, în proza Un pedagog de scoalã nouã sã satirizeze dur dialectul latino-abuziv-ardelenesc al dascãlului. Desele sale vizite la Brasov unde, la piatã, trãia voluptatea comunicãrii prin coborârea intentionatã a dialogului la nivelul vânzãtoarelor la tarabã, unguroaice, cu care se certa pentru câte-un produs de nimic ore în sir, erau, de fapt, acumulãri în vederea constructiei de personaje pentru opera sa. Si, dacã în vremea lui, la o sindrofie, Caragiale a administrat o lectie durã unui snob francofil, tânãr si pretins critic de artã, dar slab cunoscãtor al limbii franceze, acum spiritul sãu este sigur revoltat de anglofilismul manifestat de multã lume care se descurcã greu cu limba maternã – româna –, ca sã nu vorbim si de funia gramaticii în casa agramatilor...
De-aceea, sunt sigur cã spiritul sãu, plutind majestuos peste si printre noi, se bucurã sardonic si sarcastic de substantialele apucãturi occidental-americãnesti ale unora, în timp ce abia-abia reusesc sã încropeascã o propozitie-douã cât de cât inteligibile. Însã, este probabil cã îl întristeazã faptul cã opera sa, în loc sã ajute la îndreptarea moravurilor si prostiei, este ignoratã tocmai de cei care ar trebui sã învete de la ea. Pentru cã el este, în fond, “purtãtorul de cuvânt” al românului neaos de ieri, de azi si pentru totdeauna; personajele sale sunt atât de...autohtone, încât ne vine foarte usor sã le descoperim la tot pasul începând de la functionarul-trepãdus pânã la personajul arogant ocupând o functie importantã pe care nu o meritã... Argumentele se citesc, se aud si, ce e mai grav, se si vãd pe ecranul televizorului unde, prin studiouri, se perindã si îsi manifestã putintele fizico-vestimentare si neputintele intelectuale, toate zoaiele unei societãti aflatã în cãdere spectaculoasã spre nivelul Mãrii Moarte, adicã, sub cota zero, ca sã spun lucrurilor pe nume.
Dar, sã revin la Caragiale, fiindcã, oricum, tãvãlugul inculturii, odatã pornit imediat dupã ’89, nu mai poate fi oprit din moment ce toate articulatiile îi sunt gresate minut de minut cu vaselina prostiei distribuitã generos de guvernele postdecembriste, de mass-media sau de otrãvitoarele si spurcatele guri ale unui politicianism reprezentat de insi cãrora ar trebui sã li se arate un anumit loc la Târgoviste... La toate astea, cum ar exclama Caragiale din nou: „Toatã viata n-am putut sã sufãr prostia...Sãracu’ de mine, mã bãiete, când vãd câte-un prost mã doare... Zãu, am dureri fizice... Mã ia cu rece aici în crestet...”, i se plângea adesea lui Octavian Goga. Nu cred cã acum ar fi altfel, pricepând lesne, scopul respectivelor deversãri de inculturã finalizate cu nasterea unui popor de idioti care sã poatã fi manipulat cu momeala unui bine democratic din ce în ce mai utopic. Din acest punct de vedere, cred cã spiritul lui Caragiale, plutind peste marea si consistenta degringoladã nationalã, exultã. Mã rog...
Mucalit si farsor de cea mai agreabilã, dar si mai... antipaticã spetã, posesor al unui bagaj lingvistic atotcuprinzãtor-inepuizabil, nu totdeauna ortodox, dar lipsit de vulgaritate, I. L. Caragiale s-a nãscut la 30 ianuarie 1852, într-un sat al cãrui nume l-a predestinat, într-un fel, spre celebritate: Haimanale (azi I.L.Caragiale), si s-a stins din viatã la Berlin, la 22 iunie 1912.
Autorul fermecãtoarelor, acidelor si dragelor noastre Momente si schite, a crescut într-un mediu care urma sã aibã un rol extrem de important în cariera sa literarã, în plus el fiind si nepotul lui Costache Caragiali (1815-1877), dramaturg, poet si prozator, si al lui Iorgu Caragiali (1826-1894), dramaturg.
“Pornirile” viitorului mare dramaturg spre literaturã, spre dramaturgie în special, au ca punct de plecare angajarea sa ca sufleur la Teatrul National din Bucuresti (1870) dupã ce a renuntat la functia de copist detinutã la Tribunalul Prahova. Este începutul unui deceniu care va însemna, de fapt, perioada lansãrii sale ca autor-creator de literaturã satirico-umoristicã colaborând la mai multe publicatii de gen: Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, Alergãtorul liber, dar si la Timpul si Convorbiri literare...
Ar fi trebuit sã spun de la început, dar o fac acum: aceste însemnãri încearcã sã aducã în fata cititorilor un Caragiale poate mai putin cunoscut, respectiv pe omul Caragiale care, de exemplu, în calitate de director general al Teatrului National din Bucuresti, se... preta pânã si la a juca farse chiar si actorilor din subordinea sa. Este notoriu faptul cã pe actrita Frosa Sarandy, una dintre cele mai importante ale acelui timp, a amendat-o pentru întârziere la repetitie, întârziere pe care însusi o pusese la cale... Sau: vizitând prima expozitie internationalã de picturã din Bucuresti, în anul 1896, ajuns în dreptul unei picturi semnate de Puvis de Chavannes, a reprodus primul nume al pictorului printr-o paronimã care a fãcut sã izbuncneascã în râs vizitatorii mai apropiati, noul cuvânt fiind lesne de ghicit...
Cei care l-au cunoscut, spun cã autorul celor mai desãvârsite comedii, era un om de o sensibilitate si de-o mare tristete sufleteascã, ceea ce nu-l împiedica sã-si reverse verva satirico-umoristicã în orice ocazie... Astfel, odatã, împreunã cu Goga, îl asteptau acasã la Vlahutã pe Delavrancea si, supãrat cã acesta întârzia sã se arate, pune mâna pe telefon si sunã. Rãspunde nevasta lui Delavrancea care-l lãmureste cã sotul ei e bolnav si cã are temperaturã.
“–Aa! mãgaru’ are temperaturã! Exclamã el. Spune-i cã vreau sã-l vãd numaidecât, sã-mi deie si mie câteva grade; cã eu n-am deloc temperaturã.”
Apoi, erau bine cunoscute permanentele ciondãneli dintre Caragiale si Delavrancea, mai ales dupã ce ultimul începuse sã scrie piese de teatru. Evident si explicabil, Caragiale nu a scãpat prilejul acuzãrii autorului de meteorologism în dramaturgia româneascã referindu-se la Viforul, Luceafãrul, Apus de soare, urmând, dupã pãrerea sa, piese cu titlu precum: Trãznetul, Furtuna, Ceata...
Odatã ajuns sã-si constientizeze valoarea, Caragiale a început concomitent sã sufere pentru nerecunoasterea ei de cãtre contemporanii sãi, mai ales cei din zona politicului care, bineînteles, se rãzbunau în acest fel pentru cã se vedeau ca într-o oglindã în personajele operei lui. La un moment dat si-a manifestat dorinta sã ocupe un loc de deputat, însã a fost refuzat pentru... lipsã de încredere. Postdecembrist vorbind: s-au schimbat cu ceva lucrurile? Ar fi fãcut-o si pentru cã mijloacele sale de existentã erau destul de modeste, de-aceea obisnuia sã spunã:
“-Am muncit o viatã întreagã, mi-am cheltuit averea ca sã trãiesc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacã ar trebui sã trãiascã din munca lui.”
Acesta este unul dintre motivele, principalul, se spune, care l-a fãcut sã refuze sãrbãtorirea a 60 de ani de viatã autoexilându-se la Berlin...
În general se cunoaste cã autorul Scrisorii pierdute era un mare meloman, chiar un fin cunoscãtor într-ale muzicii. Cella Delavrancea (15 decembrie 1887 - 9 august 1991), pianistã, scriitoare și profesoarã românã de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Șt. Delavrancea), povesteste cã la fiecare din vizitele fãcute acasã la tatãl sãu, Barbu Delavrancea, primul lucru pe care-l fãcea era s-o oblige sã cânte la pian, începând cu Scarlatti si continuând cu Beethoven despre care era în stare sã vorbeascã ore în sir. Dar spiritul sãu critic era neiertãtor cu Chopin si Cezar Franck, pe ultimul numindu-l, pentru temele sale melancolice, “un cersetor la colt de stradã, cu terta lui minorã întinsã ca sã ne fie milã de el.” Una din marile lui plãceri era sã asculte compozitii de Bach, Schumann si, bineînteles, Beethoven pe care, nu se sfia sã mãrturiseascã, îl adora de-a dreptul.
Omul Caragiale era nãscut pentru teatru. Era un adevãrat actor, si îsi interpreta personajele (sau viitoarele personaje) cu o artã desãvârsitã, indiferent cã acestea erau pozitive sau negative. Trecea cu mare usurintã de la a ridiculiza pe unul dintre ei la un sentimentalism înduiosãtor atunci când un personaj era, sau urma sã fie omul de rând, obisnuit aflat sub nedreptãtile vremurilor. Ca si în scris, cu prima categorie este necrutãtor, caustic si nu iarta nimic, mai ales când era vorba despre infatuare, despre oamenii politici sau din administratie. În schimb, si fapt mai putin sesizat si comentat, atunci când personajul este... femeie, atitudinea lui Nenea Iancu devine mai împãciuitoare, ba am putea spune cã se simte chiar o anume gingãsie în tratarea reprezentantelor sexului frumos, o întelegere si “aprobare” tacitã fatã de pornirile lor amoroase...
Rezistenta creatiei dramatice caragialiene în timp se datoreazã în mare mãsurã, sau în egalã mãsurã cu talentul sãu, contactului permanent cu realitatea imediatã din care îsi culegea modelele pentru personaje. Contemporanii sãi au lãsat posteritãtii informatii si detalii în acest sens între care, se spune cã Brasovul era unul dintre orasele preferate de Caragiale pentru… racolarea de tipologii, în spetã Piata unde, cu mare desfãtare se certa minute în sir cu unguroaicele pentru câte un produs fãrã valoare. Apãrea ca un ins cicãlitor si prost, înfuria la culme vânzãtoarele, atrãgea alti cumpãrãtori si lumea din jur iscând un mic spectacol pe care, apoi, îl exploata magistral în crearea tipologiilor umane.
La îndemnul lui Delavrancea, dupã ce se hotãrâse defintiv sã plece din tarã, Caragiale a fãcut o vizitã la Paris cu scopul de a se muta în orasul-luminã. Cu toate insistentele prietenului sãu si lucru bizar pentru foarte multã lume, autorul Scrisorii pierdute – iubitorul de “lume în miscare”, de interminabile conversatii si contraziceri, de cunoasterea tuturor cotloanelor sufletului omenesc – nu a suportat agitatia Parisului. S-a mutat la Berlin, într-un cartier de la marginea orasului, cu strãzi curate si linistite si unde, cu mare satisfactie îi povestea lui Delavrancea, i se spunea Herr doctor. Cella Delavrancea, care l-a cunoscut personal pe Caragiale, povesteste cã, la Berlin acesta era considerat un “om exceptional”.
Una din marile plãceri ale lui Caragiale era cutreieratul cârciumilor unde gãsea la discretie “materie primã” pentru momentele, schitele, nuvelistica sa ori, mai ales, pentru piesele sale de teatru. Cã se mai petreceau si abateri… accidentale, era în firea lucrurilor. Astfel, se zice cã, în tinerete, mergea deseori la o astfel de cârciumã aflatã undeva în spatele Cismigiului si unde, îi povestea lui Panait Cerna, era o crâsmãritã de toatã frumusetea cãreia “-odatã i-am zis uitându-mã lung si gales la dânsa:
«-Fie, cã strasnici ochi ai, coanã Marghioalo!»
Ei, ce crezi cã mi-a rãspuns ?
«-Nu, nu se poate, coane Iancule, cã mi-e fricã de bãrbatu-meu.»”
Episodul se petrecea, probabil, înainte de cãsãtoria sa cu frumoasa Alexandrina Burelly…
Caragiale era îndrãgostit de muzica lui Beethoven si nu scãpa nici o ocazie de a-i asculta compozitiile, mai ales dupã plecarea la Berlin unde mergea deseori la concertele organizate la Gewandhaus (salã de concerte). Asculta cu evlavie, iar uneori scotea exclamatii de mare multumire sufleteascã. Asa s-a întâmplat si la unul din spectacole la care participa împreunã cu poetul Panait Cerna si o parte a familiei Delavrancea. Se cânta Simfonia a IV-a când, dinspre locul ocupat de Caragiale s-a auzit o plescãiturã si cuvintele spuse cu voce tare în linistea de mormânt a sãlii:
“-Mã, superbã e!”.
Fapta fost fost mai mult decât semnificativã: marele dramaturg, în culmea entuziasmului, îsi dãduse o palmã zdravãnã peste frunte…
|
Dumitru Hurubã 2/24/2012 |
Contact: |
|
|
