Sublinieri : Dialogăm?
"Mă urc într-un tren de clasa a II-a, unul din alea pentru navetisti care este supra-aglomerat si are si avantajul că merge încet, opreste la fiecare haltă, mă asez într-un compartiment, dacă găsesc loc, dacă nu, stau pe culoar, ce mă interesează, mai ales, este aglomeratia, am să las toti indivizii ăia să mă calce pe picioare, eu o să-i împing cu cotul, eventual o să zbierăm unii la altii, îi si înjur de mamă, sunt curioasă dacă o să-mi răspundă, în orice caz mă vor vedea, asta sunt sigură, si eu pe ei, o să ne vedem bine, fie că trenurile sunt luminoase fie că nu, dar cu cât înghesuiala e mai mare cu atât fetele sunt mai aproape, asa o să am satisfactia că sunt privită, indiferent cum, o să-i privesc si eu si asa suntem chit, am obosit să mă tot uit fără ca cineva să-mi arunce o privire, nu mă lamentez, pur si simplu constat, nu mai vreau, trebuie să silesc câtiva indivizi să se uite la mine”.
Scriam chestia asta undeva, cu ani buni în urmă făra să mă gândesc prea mult cât de interesant ar fi să putem dialoga, să putem realmente comunica indiferent dacă dincolo de atractia conversatiei am putea găsi reale punti de comunicare. Pentru că ce alteva ar însemna dorinta aia a mea de a observa si a fi observată?
Sună a “day dream”, nu-i asa?
Sansa comunicării fiind minimă în zilele noastre, stăm într-un “câmp minat”, fiecare se miscă pe “făsia” lui mai mult sau mai putin “safety”, poate numai iluzoriu existentă, dar conservând cumva senzatia sigurantei asa ca “tangajul” din afară să rămână… în afară.
Eh, sigur, ceea ce spun e aproximativ – o să ziceti – însingurarea profesată protectiv e o aberatie, cel putin conceptional dacă nu si practic, deschiderile informationale ca si gesturile largi ale colaborării ori poate chiar ale comunicării reale ar directiona către viabilitatea dialogului; discursul acela care reverberează răspuns si poate chiar iesirea din tarcul propriu…
Toate bune si frumoase, theoretic, practic ne înscriem în vria debusolării colective, cu atât mai curioasă cu căt deschiderile se aglomerează într-o ciudată bătălie de apropiere, dar cu rezultanta izolării: toată lumea “întoarce spatele” desi stim la distanta de secunde fiecare eveniment mai mult sau mai putin important, lumea în imagini si fapte intră pe usa larg deschisă a intentiei de a afla, fatetele multiple ale vietii impunând curiozitate ori printr-un “gest” poate absurd poate justificat, efectul ei, al curiozitătii, se metamorfozează în distantare, fragmentare, izolare si atunci “trenul” ăla al meu capătă aerul desuet al “cailor verzi pe pereti” interesanti si justificati numai de naivitate.
Nu tocmai!
Oameni suntem si nevoia de comunicare se impune cu sau fără voia noastră. Dacă suntem atenti descoperim nota alienantă a “tarcului” protector si atunci necesitatea dialogului devine sansa reintrării în normal pentru că oricât de ocrotiti ne simtim pe “făsia” proprie, prezenta celorlalti este o necessitate vitală : ne întălnim la slujbe si conversăm nu numai professional, ne înghesuim în subway si chiar dacă ne citim nelipsita “romance” tot schimbăm politetile inevitabile, ne gratulăm de sărbători, ne urăm sănătate si prosperitate de Anul Nou, mă rog, comunicăm.
“Are you “kidding?” o să-mi ziceti, ce, ăsta e dialog? Schimbul acela unic de idei si trăiri fără de care n-am avea dreptul de a “profesa” umanul, fireascul “măinii oferite” ca semn al comunicării trecute prin filtrul emotional si poate chiar acea rară, dar posibilă daruire în favoarea celuilalt devin banale constatări?
Mi-ar plăcea să glumesc, mi-ar plăcea chiar să gresesc grosolan, nu sunt însa deloc sigură că ne comportăm izoltionist din gresala; tendinta “colectivista” în mai toate directiile alienează peronalitatea, o face să se simtă încercuită, protectia acordată ansamblului pare a trece cu “tăvălugul” peste marca individualitătii si dacă nu se simte “squashed” se simte izolată.
Cel putin asa interpretez eu distonanta relatie dintre ideaticul social si comportamentul individual si în consecintă îngrădirea dialogului, asezarea lui în spatiul restrâns, limitat al conversatiei banale, cea care nu implică si nu cere participare afectivă.
E adevărat că privit în ansamblu ceea ce spun s-ar putea să sune aiurea, despre ce dialog “trăncănesc” eu, cea venită din lumea nondialogului si chinuită de întrebările întelegerii care, evident, întărzie să se materializeze?
Cine cu cine comunică asa ca să avem cât de cât sansa întelegerii?
Si în ultimă instantă de ce trebuie neapărat să întelegem? Suntem al dracului - doamne iartă-mă - de destepti, analitici, implicati, selectiv-implicati, bineinteles si uităm “înghesuiala de compartiment de tren”, cea care cere “mâna oferită”, cea care ne poate feri de “frig” si ne poate “încălzi” tocmai atunci când e nevoie, cea din care putem iesi uneori - e adevarat – sifonati, dar care ne-ar putea da si posibilitatea să învătăm a iesi; si nu s-ar cere cine stie ce efort, numai începutul dialogului.
O facem?
Toronto / feb 2012 pt. Observ.
|
Maria Cecilia Nicu 2/21/2012 |
Contact: |
|
|
