Despre prietenie - Iluzia comunicării perfecte
Vorbind despre prietenia sa cu Nichita Stănescu, poetul Mircea Ivănescu spunea la un moment dat: „O prietenie totală si definitivă nu se poate naste decât în adolescentă sau la prima tinerete”. Asa o prietenie am avut si eu. Dar nu vreau să devin patetică. Oricum, încă de pe atunci, atât eu cât si prietena mea dispretuiam efuziunile sentimentale. Bănuiesc că genul nostru s-ar descrie astăzi cel mai bine prin cuvântul la modă „cool”.
Nu admiteam alternative la „adevărul unic” sau vreun dubiu. Când eram convinse de ceva, deveneam implacabile. Fidelitatea fată de prieteni sau fată de principii ne era mai presus de orice. Singurul păcat pe care îl pot găsi acestei neclintiri lăudabile este teama surdă de a nu ne sacrifica din greseală vreunei cauze care să nu ne fi meritat. Aveam optsprezece ani...
Prietena mea era plămădită din aluatul din care, prin nebăgare de seamă, se poate forma un erou sau un terorist. Mergea până la capăt, indiferent de repercursiuni, nimic nu ar mai fi putut să o oprească. Tocmai această „totală disponibilitate si totală acceptare a oricăror conditii si a oricăror situatii” – folosesc iar cuvintele poetului Ivănescu – îmi inspira uneori teamă.
Singură la părinti, locuia la bloc împreună cu familia. Apartamentul semăna cu toate celelalte pe care le mai văzusem prin oras. Undeva, la un etaj intermediar, se reunea pe un spatiu bine delimitat tot necesarul unei vieti standard. Din holul de intrare porneau usile spre sufragerie, bucătărie, baie si dormitor. La exterior, un balcon lung, care dădea spre bulevard oferea posibilitatea de a accesa aceleasi încăperi din perspectiva exterioară, aeriană.
Pe tată ei îl întâlnisem deja în oras, dar despre mamă nu stiam nimic. Când am cunoscut-o avea o aparentă fragilă, bolnăvicioasă. Cu sigurantă arăta mai vârstnică decât era în realitate. Doar replicile ei insinuau un umor subliminal, usor sarcastic, fără urmă de anemie. Se mândrea cu faptul că ar fi olteancă înfiptă, desi, după cum spuneam, nu arăta deloc robust. Sotul si fiica ei o tratau cu un amestec de compasiune si dădăceală, certând-o pentru lipsa de curaj de care dădea dovadă, evitând sistematic orice efort. Pensionată pe motiv de boală, nu se misca din casă, nici măcar până la magazinul alimentar de la parterul blocului. Îsi ducea veacul îmbrăcată în capod. De pe canapeaua din hol, un loc strategic din care cuprindea cu privirea miscarea din casă, părea că doreste să detină controlul asupra celorlalti. Nu se sfia să-si dea cu părerea la multe lucruri, dar într-o notă generală de amărăciune.
În situatia asta, tatăl era cel care ducea toată povara casei. Spăla, călca, gătea, făcea curătenie si, bineînteles, mergea zilnic la muncă, pentru că tot el plătea si taxele. Un fel de factotum invincibil, mereu bine dispus si pus pe glumă, mândru nevoie-mare că era osan „tâfront si vârgos”, cu două fete-cucuiete, numai ale lui.
Desi îmi venea greu să înteleg situatia asta inversată - în care tata era mama, fiica era sefa iar tatăl îsi iubea odrasla cu aceleasi sentimente pe care le nutrea si pentru nevastă - am acceptat-o ca pe o ciudătenie, ceva încetătenit, un fel de enunt de teoremă. Cred că motivul pentru care am acceptat fără retineri rânduiala asta nefirească era faptul că toti trei păreau fericiti cu solutia adoptată.
În rest, familia prietenei mele era o entitate în care te simteai bine. Ca în multe cazuri, sufrageria servea noaptea pe post de dormitor. Acolo am dormit pe canapeau extensibilă, sub privirile figurinelor de portelan. Dar înainte de culcare am iesit pe balcon si am stat tihnit la taclale, admirând de la înăltime luminile orasului.
Povestile noastre se axau pe atunci pe teme din timp si spatiu. Îmi pare rău acum că nu am retinut ceva concret, dar stiu sigur că nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degrabă discutiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce-ai lua cu tine de-ar fi să faci zilnic naveta între cer si pământ” – cum zicea Marin Sorescu. Nu lipseau întrebările despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gândurile de la distantă, suferinta ontrică, civilizatia culpei si alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez că ne exersam logica, apelând fără să stim la metoda teză-antiteză-sinteză. Ne formam propriul nostru schelet de concepte si, implicit si din păcate, si o bază solidă de prejudecăti.
Îmi amintesc cerul înstelat deasupra noastră si legile nu tocmai morale din noi. Văzut de la înăltimea balconului, scăpăratul rosu al tigării din care trăgeam la intervale rare, râsul săgalnic al prietenei mele si oboseala dulce care ne biruia în acea seară binecuvântată de primăvară târzie se asortau. Modelam aluatul din care se plămădeau în joacă amintirile noastre viitoare, asa-zisele „pansamente de suflet”. Vibram în aceeasi „undă de culoare”, cum aveam să spunem mai târziu, când „bruiajul” avea să ne dea de furcă. Creierele noastre functionau cu toate motoarele date la maximum, „unse” cu toate alifiile. Parcă aievea văd sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muschii unui atlet în plină glorie. Ne plăcea să folosim expresia „undă de culoare” atunci când navigam împreună pe un gând, comunicând asa nestingherit.
Abia mult mai târziu am înteles că asa ceva nu se mai poate repeta, că numai la vârsta majoratului dispunem de maximul posibil de informatie, din toate domeniile formale obligatorii, pentru a putea jongla cu ele asa dezinvolt. Dispărută rămâne, în acelasi timp, frăgezimea fără de care nu ne-am fi putut entuziasma pentru asemenea „fleacuri”. La capătul celor doisprezece ani de instruire sistematică pe care îi parcurseserăm, ne regăseam în faza finală a antrenamentului conceptual.
Despre sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev nu mai stiu azi decât frânturi, despre ciclul Carnot, Marea Teoremă a lui Fermat sau Războiul de Treizeci de Ani, la fel. Am uitat continutul romanelor lui Sadoveanu si mare parte din poeziile lui Eminescu si-mi vine greu să conjug un verb regulat la lus-qu-en-parfait. Stiu, în schimb, alte lucruri. Am înlocuit între timp informatia prin experientă, prin preferinte care mă individualizează, deosebindu-mă de ceilalti.
Situatia de azi e exact contrariul celei de pe atunci: ceea ce stiu acum mă distantează de restul indivizilor; pe atunci, ceea ce stăpâneam până la suprapunere cu prietena mea, ne unea. Ea nu era altceva decât o altă fatetă de-a mea, o oglindă. Un coleg, „poet” sarcastic, suspecta în spatele conversatiilor noastre aparent altruiste un motiv mai degrabă meschin. Într-o poezie cu titlul „Egoism” ne descria cam asa: „fiecare om/ îsi poartă/ lumina lui/ ca să-ntâlnească în altă/ lumină/ oglinda/ si să-nsumeze două linisti/ din care să izbucnească/ un război incandescent./ Unul să absoarbă lumina/ celuilalt, îmbogătindu-si spectrul/ cu o victorie care să-l convingă/ că el/ nu e decât un nimb senin de soare/ pe care stă scris EU.”
Pe atunci mi se păreau de la sine înteles să avem aceleasi convingeri. La fel gândea si ea. Ni se părea logic să exite doar o singură realitate, un singur adevăr, universal valabil. Acumulasem deja tot ce se putea din stiinta si arta zilelor noastre si, desi dispretuiam mare parte din informatia inutilă, descopeream deliciul de a le lega si dezlega totul cu usurinta cu care destrami un nor de fum. Undeva între noi se încrucisau ideile, construind „castele de fum” din năzăriri ingenios alternate. O ecuatie cu două necunoscute se transforma într-o dilemă sentimentală cu doi protagonisti, două solutii posibile, una prin poarta deschisă de Darwin si cealaltă conform unei retete de murături ardelenesti. Model de rezolvare nu aveam. Cam asa ar fi putut arăta una din numeroasele noastre „brain storminguri” pe teme aiurite. Totul era permis, câtă vreme ni-l puteam închipui, aceasta fiind deja proba suficientă a existentei sale.
De pe urma serii aceleia am rămas cu câteva impresii durabile. Prima e de ordin strict auditiv: rostogolirea veselă a silabelor cuvintelor cu colorit local, pe care motul, olteanca si copila lor ardeleancă le învârteau cu vădit amuzament. Cea de-a doua, mai puternică, este iluzia comunicării perfecte.
Februarie 2012, Benissa
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/1/2012 |
Contact: |
|
|
