Glasul tăcerii
Versuri (spicuiri)
Îndemn la Unire
Când Mihai intra în Alba Consfintind prima Unire El venea să împlinească A românilor gândire.
Toti stiau ce-nseamnă asta Un îndemn strigat pe fată Pentru-o unică Natiune Pentru limbă, pentru viată.
A fost o idee mare Ce-a speriat pân’ hăt departe Negăsind o altă cale Unii s-au gândit la moarte.
Capul lui căzu când visul Părea gata împlinit A rămas însă îndemnul Peste vremuri mostenit.
Două veacuri jumătate Au trecut făr’ să aline Dorul pentru liberate Gândul c-o să se împline.
Când sub Cuza Voievod S-a cântat Hora Unirii Toti simteau că-i un îndemn Primul pas al împlinirii.
Milcovul era secat De doi frati, dintr-o sorbire Gândul le era-ndreptat Spre toti cei de o simtire.
Cei căzuti la Mărăsesti S-au gândit la dezrobire Pacea care a venit A-nsemnat, de fapt, Unire!
Astăzi când al nost’ Pământ E ciuntit prin siluire Plini suntem de-un vechi îndemn Pentru marea împlinire.
19 nov.’77 Maputo
Contrast de decembrie Aici, în decembrie Un gând de vecernie Se-ndreaptă cu dor Pe-un val călător Colo, departe Pe-a Dunării parte Spre-orasul albit Ismailul iubit.
Gândul se-opreste Si-uimit si-amineste De podul de ghiată Ce-i stă parcă-n fată De apa ce trece Sub lespedea rece C-asa-i în vecernie Acolo-n decembrie.
Si gândul porneste Pe ghiată, se-opreste Ascultă cum gerul Sub pasu-i trosneste Se uită în zare Si vede cum cerul Cu albii săi nouri Coboară-n nămeti si se odihneste.
Apoi, cu privirea-i De gând zburător Fixează peisajul de alb curgător Ce-acoperă case cu uliti cu tot Si-asa el aude un clinchet de dor Al biciului sunet Al troicilor cor Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.
O, iarnă pufoasă Ce mult te doresc! O, casă din basme Ce clar te zăresc! Acolo lăsat-am eu sufletul meu Acolo se-ndreaptă si gândul mereu Si-n miez de decembrie, pe mal indian Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean...
19 dec.’77 Maputo
Mihai
Te stim din cronici si portrete, Din ce-au transmis atâtea generatii; Te stim făuritorul unei natii, Ce faptele încearcă să-ti repete.
Tu esti viteazul cu securea, Călare îndemnându-si oastea; Te stim trădat atunci când vestea Victoriilor, depăsise zarea.
Călare, falnic, ai intrat în Alba, Dar ochii i-ai întors spre soare: Acolo unde el răsare, Erau românii de pe Molda.
Si-asa sfintit-ai tronul care, Un Decebal lăsase mostenire, Dând pentru prima oară împlinire, Dorintei de-a rămâne un Neam Mare.
30 aug.’81 Bucuresti
Hora unirii...
Hai, să ne unim toti glasul! Să vibreze-ntreg pământul! La nevoie chiar si bratul - Să ne apărăm cuvântul!
Si s-o spunem sus si tare - Să ne-audă astfel gândul Ce-l nutrim cu înfocare Ca să apărăm pământul!
Va fi hora bărbătiei - Vom lua frânele-n mână - Din moment ce-s paranoici, Să-i întoarcem în tărână!
Să chemăm cu noi savantii, Cei ce uită în nestire, C-a lor vise minunate, Pot sfârsi o omenire.
Si în hora asta mare - Nu tu grai, nu tu frontiere - Să clădim o lume-a păcii, Fără boli, fără durere.
Hai, să ne unim cu totii! Să vibreze-ntreg pământul! Să-năltăm un imn al păcii, Până nu ne-au furat gândul!...
14 0ct.’81 Bucuresti
Din jurnalul unui proscris...
Nu mă-ntrebati...
Nu mă-ntrebati de ce-am plecat! Nu mă-ntrebati dacă mi-e dor! N-atrag pe nimeni în păcat, Vreau linistit să pot să mor.
Nicicând eu Neamul n-am trădat - Nici când am stat, nici când m-am dus- De Tara mea am fost legat, În toate sufletul mi-am pus.
De ce-am plecat? De ce m-am dus? Sunt treburi care-mi apartin! Sunt liber, parcă am mai spus, Si nimănui nu mă închin!
Bine-nteles că as fi vrut Să pot pleca fără să fug - Da, cât de mult mi-ar fi plăcut Să nu cunosc ce-i aia jug!
De când românu-i obligat Să moară doar în patul lui?! Dacă esti om, ne-nstrăinat Rămâi – o spun eu orisicui.
Si-atunci, de ce să fiu proscris? Doar pentru dragostea-mi de drum?! De ce să sufere si-n vis, Ai mei, ce-acasă-s si acum?!
Cu ce-a gresit al meu copil. Sau fratii mei, sau verii buni?! Ca mâine poate-un ruso-fil, Va fi trecut printre nebuni!
Ne tragem, doar, din neam străvechi Ce-n lume s-a făcut iubit, Si s-ar putea să fie vechi Tot ce e astăzi preaslăvit.
Să nu uităm, suntem putini - Vecinii nu ne-au prea crutat – S-avem în lume pelerini, Să vindem tot ce-am învătat.
În lume-s multi de pe la noi De care-adesea nici nu stim - Întâmplător aflăm că-s soi, Si-abia atuncea, ne mândrim.
Enescu, Neamul n-a trădat Murind departe de ai săi - Brâncusi, cu-o treaptă s-a-năltat, Luptând cu anii cei mai grei.
De ce atuncea mă-nfierati?! De ce stigmatul pe-al meu tors?! De ce azi nu mai suntem frati?! De ce n-am cale de întors?!...
Toti vorbim...
Toti vorbim de Eminescu, Ca de un trecut; Nu-ntelegem c-acest Escu, Nici nu s-a născut.
El există precum lumea, Fără început; Între El si noi, genunea - Noi suntem din lut.
El e spirit ce-ntrupează, Forta unui Zeu; Cine oare mai cutează, Să mai spună, Eu?!
El va fi întotdeauna - Noi murim pe rând; El, purtând mereu cununa, Noi, cârtind în gând.
Căci, ce-i drept, n-avem curajul, Să-l înmormântăm; Dar al nostru-i apanajul, Să ne-ncumetăm.
Ce-i mai trist, că ne prefacem, Că suntem umili; Printre versuri proaste zacem, Vrând să fim utili!?
Epigonii lui suntem dar, Si vom fi în veci! Nu se poate naste-un Hrist iar - Spiritele-s reci...
Prin ochii mei...
Prin ochii mei privesc poetii Scrutând al mării nesfârsit; Cu toti încearcă să dezlege Al visului dor infinit.
De ce? Se-ntreabă ei întruna, Dorul de ducă-i nesecat; Când valul înspumat se stinge, Zarea te cheamă înc-o dat’.
Si toti rotesc a lor privire Un punct de sprijin căutând; Spre care tări de farmec pline, Le scapă oful alergând?
Si ochi-acestia melancolici Rămân pe loc si nu mai pleacă Sclipind de dorul infinit...
25 mai ’89 Bucuresti
|
Daris Basarab 1/23/2012 |
Contact: |
|
|