Interferentze : La început de an
“Singura bucurie în lume este să reîncepi” sunt cuvintele lui Cesare Pavese la care mă gândesc în pragul dintre ani. Trăim reînceperea noului an care a venit mai repede decât cel trecut care, la rândul lui, venise mai repede decât cel precedent si asa mai departe. Ca fiecare început, este si acesta legat de nostalgia trecutului, fără care reînceputul nu s-ar fi născut. Urmărim an de an limbile orologiului misterios al timpului, privindu-l întâi cu ochi de copil, apoi de adulti si, mai târziu, cu cei ai întelepciunii.
Copiii sunt primii care încearcă să rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili si timpul trece diferit pentru fiecare om. Când eram copil credeam că între doua veri trec o sută de ani si mă întrebam, văzând aceiasi băieti jucând fotbal pe stradă, cum de n-au murit de vara trecută, după o sută de ani?
Adultii, pe care ocupatiile zilnice îi privează de binefacerea privirii orologiu al cărui mecanism misterios numai Dumnezeu îl cunoaste, sunt aproape absenti la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune “Când Dumnezeu a creat timpul, a creat…enorm”, iar altul, sanscrit, sună asa: “Oamnii spun că Timpul trece, Timpul spune că Oamenii trec”. Nu gândim cu totii la faptul că numai văzând cât de mari ni s-au făcut copiii realizăm timpul care a trecut pe lângă noi fără să-l fi simtit? Poate că dacă adultii s-ar opri din viteza cu care încearcă să dobândească bunuri materiale, amintindu-si vorbele lui Platon: “Timpul nu este altceva decât imaginea mobilă a eternitătii imobile”, am trăi într-o lume mai bună.
Tehnologia comunicatiei prin Internet a modificat si ea perceptia despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, de exemplu o săptămână cât făcea o scrisoare din Canada în Europa, astăzi pare inacceptabil în comparatie cu cele câteva secunde în care ajunge scrisoarea prin Internet.
La vârsta întelepciunii omul nu mai e grăbit. El este cel care stă, iar timpul se învârteste în jurul său cu viteza functie de împrejurări. Nu pot să uit replica dintr-un film francez a unui bătrân care stătea singur acasă: “Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!” Îmi revin în memorie aceste cuvinte la sfârsitul fiecărui an si caut jocuri pentru combaterea tristetilor, fiind convinsă că si adultii au nevoie de ele, nu doar copiii.
Un exemplu de joc este ideea pe care a avut-o un prieten de a organiza un concurs de sarmale. Atât de formidabilă a fost experienta trăită, încât am hotărât să scriu despre ea, cu permisiunea acordată de organizatori.
S-au inscris opt concurenti. Sarmalele puteau fi din orice fel de carne si cu orice fel de varză. După ce s-a definitivat lista concurentilor, organizatorii au format un juriu din cinci persoane, neconcurenti, trei femei si doi bărbati. Eu am fost membră în juriu.
Ordinea concurentilor s-a tras la sorti de către organizatori fără ca juriul si invitatii să o cunoască. Înainte de începere, invitatii – cu exceptia juriului- au mâncat bunătăti aduse de toti, dar nu sarmale. Când s-a început concursul, cei cinci din juriu am primit locuri la o masă într-o cameră departe de bucătărie. Aveam fiecare cartonase cu note de la 1 la 10 pe care trebuia să le arătăm la acordarea notei. La bucătărie nu au avut acces decât concurentii, care îsi plasau singuri sarmalele într-un castron -identic pentru toti- si le încălzeau la microunde. Castronul cu sarmalele pentru juriu era adus de organizator. Se gustau, se dădeau notele, se elimina nota cea mai mare si cea mai mică si organizatorul făcea media notelor rămase. Nici juriul, nici invitatii nu stiau numele concurentului, castronul de prezentare fiind acelasi. Sarmalele erau “judecate” după gust, aspect, calitatea umpluturii si a verzei si erau acordate note, care, în majoritate, au coincis între membrii juriului. După fiecare concurent membrii juriului au beau apă sau vin. Eu am băut numai apă, dar un coleg a băut numai vin si la sfârsit era foarte bine dispus!
S-au dat premii pentru locurile unu, doi si trei, dar si ceilalti cinci au primit premii, cu titluri: “cea mai sexi sarma”, sau “cea mai ciufilită sarma”, etc., iar ultimul loc s-a numit “cea mai canadiană sarma”.
Dupa concurs s-a trecut la consumarea sarmalelor de către toti invitatii, de data asta cu smântână si mămăligută. Nu s-a putut stabili premiul publicului, cum fusese planificat, pentru că toate sarmalele au fost excelente! De fapt si pentru cei din juriu departajarea a fost dificilă, dovadă că pe locul doi s-au plasat trei concurenti cu aceeasi medie!
Următorul joc va fi un concurs de ghiveci călugăresc, desi concurentii au cerut repetarea aceluiasi concurs de sarmale, la care au căpătat experientă!
Cu acest gen de jocuri uităm gândurile triste de la sfârsitul fiecărui an. Iar la începutul celui următor e bine să ne reamintim vorbele lui Jean Henri Fabre: “totul se sfârseste pentru a reîncepe, totul moare pentru ca să trăiască”, sau neuitatele versuri ale Poetului pe care-l sărbătorim în fiecare an la 15 ianuarie:
“Din sînul vecinicului ieri
Trăieste azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăsi soare.”
(Luceafărul)
|
Veronica Pavel Lerner 1/22/2012 |
Contact: |
|
|
