Interferentze : La început de an
“Singura bucurie în lume este sã reîncepi” sunt cuvintele lui Cesare Pavese la care mã gândesc în pragul dintre ani. Trãim reînceperea noului an care a venit mai repede decât cel trecut care, la rândul lui, venise mai repede decât cel precedent si asa mai departe. Ca fiecare început, este si acesta legat de nostalgia trecutului, fãrã care reînceputul nu s-ar fi nãscut. Urmãrim an de an limbile orologiului misterios al timpului, privindu-l întâi cu ochi de copil, apoi de adulti si, mai târziu, cu cei ai întelepciunii.
Copiii sunt primii care încearcã sã rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili si timpul trece diferit pentru fiecare om. Când eram copil credeam cã între doua veri trec o sutã de ani si mã întrebam, vãzând aceiasi bãieti jucând fotbal pe stradã, cum de n-au murit de vara trecutã, dupã o sutã de ani?
Adultii, pe care ocupatiile zilnice îi priveazã de binefacerea privirii orologiu al cãrui mecanism misterios numai Dumnezeu îl cunoaste, sunt aproape absenti la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune “Când Dumnezeu a creat timpul, a creat…enorm”, iar altul, sanscrit, sunã asa: “Oamnii spun cã Timpul trece, Timpul spune cã Oamenii trec”. Nu gândim cu totii la faptul cã numai vãzând cât de mari ni s-au fãcut copiii realizãm timpul care a trecut pe lângã noi fãrã sã-l fi simtit? Poate cã dacã adultii s-ar opri din viteza cu care încearcã sã dobândeascã bunuri materiale, amintindu-si vorbele lui Platon: “Timpul nu este altceva decât imaginea mobilã a eternitãtii imobile”, am trãi într-o lume mai bunã.
Tehnologia comunicatiei prin Internet a modificat si ea perceptia despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, de exemplu o sãptãmânã cât fãcea o scrisoare din Canada în Europa, astãzi pare inacceptabil în comparatie cu cele câteva secunde în care ajunge scrisoarea prin Internet.
La vârsta întelepciunii omul nu mai e grãbit. El este cel care stã, iar timpul se învârteste în jurul sãu cu viteza functie de împrejurãri. Nu pot sã uit replica dintr-un film francez a unui bãtrân care stãtea singur acasã: “Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!” Îmi revin în memorie aceste cuvinte la sfârsitul fiecãrui an si caut jocuri pentru combaterea tristetilor, fiind convinsã cã si adultii au nevoie de ele, nu doar copiii.
Un exemplu de joc este ideea pe care a avut-o un prieten de a organiza un concurs de sarmale. Atât de formidabilã a fost experienta trãitã, încât am hotãrât sã scriu despre ea, cu permisiunea acordatã de organizatori.
S-au inscris opt concurenti. Sarmalele puteau fi din orice fel de carne si cu orice fel de varzã. Dupã ce s-a definitivat lista concurentilor, organizatorii au format un juriu din cinci persoane, neconcurenti, trei femei si doi bãrbati. Eu am fost membrã în juriu.
Ordinea concurentilor s-a tras la sorti de cãtre organizatori fãrã ca juriul si invitatii sã o cunoascã. Înainte de începere, invitatii – cu exceptia juriului- au mâncat bunãtãti aduse de toti, dar nu sarmale. Când s-a început concursul, cei cinci din juriu am primit locuri la o masã într-o camerã departe de bucãtãrie. Aveam fiecare cartonase cu note de la 1 la 10 pe care trebuia sã le arãtãm la acordarea notei. La bucãtãrie nu au avut acces decât concurentii, care îsi plasau singuri sarmalele într-un castron -identic pentru toti- si le încãlzeau la microunde. Castronul cu sarmalele pentru juriu era adus de organizator. Se gustau, se dãdeau notele, se elimina nota cea mai mare si cea mai micã si organizatorul fãcea media notelor rãmase. Nici juriul, nici invitatii nu stiau numele concurentului, castronul de prezentare fiind acelasi. Sarmalele erau “judecate” dupã gust, aspect, calitatea umpluturii si a verzei si erau acordate note, care, în majoritate, au coincis între membrii juriului. Dupã fiecare concurent membrii juriului au beau apã sau vin. Eu am bãut numai apã, dar un coleg a bãut numai vin si la sfârsit era foarte bine dispus!
S-au dat premii pentru locurile unu, doi si trei, dar si ceilalti cinci au primit premii, cu titluri: “cea mai sexi sarma”, sau “cea mai ciufilitã sarma”, etc., iar ultimul loc s-a numit “cea mai canadianã sarma”.
Dupa concurs s-a trecut la consumarea sarmalelor de cãtre toti invitatii, de data asta cu smântânã si mãmãligutã. Nu s-a putut stabili premiul publicului, cum fusese planificat, pentru cã toate sarmalele au fost excelente! De fapt si pentru cei din juriu departajarea a fost dificilã, dovadã cã pe locul doi s-au plasat trei concurenti cu aceeasi medie!
Urmãtorul joc va fi un concurs de ghiveci cãlugãresc, desi concurentii au cerut repetarea aceluiasi concurs de sarmale, la care au cãpãtat experientã!
Cu acest gen de jocuri uitãm gândurile triste de la sfârsitul fiecãrui an. Iar la începutul celui urmãtor e bine sã ne reamintim vorbele lui Jean Henri Fabre: “totul se sfârseste pentru a reîncepe, totul moare pentru ca sã trãiascã”, sau neuitatele versuri ale Poetului pe care-l sãrbãtorim în fiecare an la 15 ianuarie:
“Din sînul vecinicului ieri
Trãieste azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarãsi soare.”
(Luceafãrul)
|
Veronica Pavel Lerner 1/22/2012 |
Contact: |
|
|
