Puterea cunoasterii
În mijlocul unui ev ce se transformă neîncetat am apărut si noi, această generatie a celor născuti în anii apusului erei comuniste. Chiar dacă această trecere spre asfintit a durat atât de mult, iar zenitul s-a prelungit dincolo de orice limită, orizontul schimbării este însă tot mai aproape.
Indiferent că ne place sau nu, ceasurile astrale au o precizie ce nu poate fi pusă la îndoială decât de cei care nu au răbdare să înteleagă sau măcar să perceapă trecerea clipelor însiruite ordonat pe axa timpului. Si chiar dacă am încerca să oprim această devenire, tot ne-ar fi imposibil, fiindcă ar fi ca si cum am dori să oprim revărsarea mării în ocean. Nimic nu poate opri devenirea naturii, societătii si a tuturor lucrurilor din universul în care trăim, un macrocosmos ce întinde pe spatii nesfârsite, ce nu pot fi întelese niciodată pe deplin.
Cu toate acestea, omul, această îngemănare paradoxală dintre spirit si materie, încearcă să se autodefinească ca un fel de zeu în mijlocul naturii, ca un împărat peste atomi si peste energiile telurice primordiale. În imaginatia sa de exceptie, decade adeseori crezând că lucrurile pe care le zămisleste vor dura vesnic, iar prins în jocul vietii uită prea repede cât este de muritor.
Cât de mult valorează o clipă de viată? Dar o zi, cât pret ar putea avea? Si cine ar putea adăuga timp la propria sa viată, cumpărându-l cumva de la un fel de talcioc cosmic? Bineînteles că acest lucru este cu neputintă, dar imaginatia refuză limitele, fortează materia dincolo de limitele ei firesti, târând-o prematur în nefiintă. Si ce rămâne atunci, decât ruină si deznădejde, si mai ales, un amar pustiu?
Totul este făcut să dureze doar pentru o perioadă de timp. Ere, epoci, perioade si timpuri se duc fiecare unele după altele, pregătind de fiecare dată etapa următoare si preluând doar pe cei care într-un fel sau altul s-au pregătit, învătând lectia transformării interioare deopotrivă cu schimbarea perpetuă a cosmosului înconjurător.
Cunoasterea ce se preschimbă în auto-cunoastere are o valoare nepretuită într-un astfel de context, oferind posibilitatea saltului de la un ev la altul, de la o dimensiune la alta, pentru ca la final prin marele salt să se atingă nemurirea. Pare surprinzător, chiar nebunesc, un astfel de gând, dar prinsi în ghearele temporalitătii, prea putini reusesc să se elibereze de legăturile fatale ale predestinării clipei ce piere imediat ce apare.
Destinul omului este grandios, dar realizabil numai prin atasarea fermă de principiile ce guvernează transformarea ireversibilă a universului. În afara supunerii fată de aceste legi, fiinta umană este la fel de neputincioasă ca un asteroid sortit arderii în atmosfera densă a planetelor pe lângă care trece sau prin topirea definitivă în sorii incandescenti din cuprinsul spatiului nesfârsit.
Iar la nivel global, umanitatea poate face saltul doar atunci când se organizează pe nivele tot mai superioare, când progresează prin zămislirea de sisteme tot mai perfectionate ce armonizează tot mai bine dorintele societătii cu esenta creatiei în mijlocul căreia existăm. Doar prin punerea de acord cu aceste legi imuabile, umanitatea poate progresa la nesfârsit, iar devenirea va fi atunci înăltătoare si nu distructivă.
Ne temem de natură, ea înfătisându-se ca un monstru capricios ce ne domină si ne aruncă în tenebrele adâncului fără fund. Ne temem de noi însine, ne este frică să contemplăm abisul din noi, ce se deschide prăpăstios sorbindu-ne imaginatia asemenea unei găuri negre în cuprinsul eternitătii. Ne temem unul de altul si ne respingem la fiecare pas, încercând doar să profităm cât mai mult unii de altii, uitând că doar împreună putem reusi în marea aventură a vietii, că împreună formăm un tot inseparabil ce exprimă în mod plenar notiunea de om.
În schimb, ne prindem cu nădejde de ceea ce piere, de valori materiale perisabile, de idealuri ce dispar o dată cu simpla întrebuintare. Ne agătăm cu disperare de traditii si forme, ignorând fondul ce se discerne dincolo de simpla aparentă. Reprimăm gândul vesniciei si urâm pe cei care ne aduc aminte de ea. Ne creăm o lume atipică, izolată de univers, evoluând amorf si schizofren prin încălcarea flagrantă a marilor legi ce se exprimă prin adevăr, frumos si lumină.
Si atunci, surprinsi de consecinte ne topim în asteptarea unei judecăti ce nu poate fi o veste bună, a unei examinări pe care o negăm asemenea delicventului ce refuză aducerea în fata curtii de jurati. Si astfel, ura împotriva semenilor, ura împotriva universului si chiar împotriva propriei fiinte amorsează deopotrivă distrugerea personală si colectivă, asemenea unei bombe sinucigase declansate prin gestul nebunesc al aruncării fără a te gândi în vâltoarea evenimentelor uitând de sine, sfidând consecintele.
Este acesta un eroism? Nicidecum, ci doar elanul celui care se răzvrăteste împotriva legilor ce guvernează fiinta, a celui ce nesocoteste autoritatea spirituală asezată asupra noastră prin zămislirea în conditia umană. Iar teribila frică de moarte ne anihilează puterea, ne deformează, ne aduce în întunericul nefiintei.
Însă dincolo de toate aceste lucruri ce evoluează negativ, se poate discerne strălucirea cunoasterii ce nu poate fi biruită, lumina ce vine din adâncul fiintei noastre ca răspuns la chemarea exterioară a cuvintelor ce zămislesc un nou ev si o nouă viată. Si astfel, renasterea devine posibilă, iar căderea poate deveni într-o clipă înăltare.
Nu este vorba de poezie sau de un joc straniu al limbajului, ci de o realitate palpabilă ce se acordează cu sunetele fundamentale ce tin la un loc lumea, universul si pe fiecare dintre noi. Este muzica ce vine din sferele eterne, de la Marele Autor, o descoperire inefabilă, dar în final lămurită, a ceea ce vom fi atunci când răspundem chemării de a fi oameni cu adevărat prin dovedirea suprematiei spiritului asupra materiei si a luminii asupra întunericului.
Si astfel, prin accederea la lumina transformării depline, chipul Autorului ne devine tot mai clar, frica dispare, iar puterea ia locul slăbiciunii. Atunci, totul devine posibil, iar cel mai slab dintre noi, devine o fortă irezistibilă. Este acesta un joc al imaginatiei? Într-un fel da, dar al unei imaginatii ce se articulează ferm pe realitate si pe adevăr.
Schimbarea este posibilă oricând si nicio cădere nu este ireversibilă, dacă avem tăria de a face pasii necesari ai declansării proceselor regeneratoare, lucru valabil pentru individ, societate si pentru întreaga lume. Este o aventură a cunoasterii pe care nu trebuie să o ratăm într-o asteptare fără rost.
|
Octavian Lupu 1/18/2012 |
Contact: |
|
|
