TRADIȚIA DACILOR
Un studiu atent al diverselor doctrine tradiționale, rămase în viață și consemnate peste veacuri în scripturile a varii popoare, conduce la un set unitar de principii fundamentale ce, în ciuda antimodernismului lor, sunt mereu actuale. Teoria ciclurilor cosmice este unul dintre aceste principii. Conform ei, manifestarea universală este formată dintr-un șir nesfârșit de cicluri de existență, ce se leagă precum spirele unei elice spațiale și care, pentru o existență (sau lume) dată, apare grafic ca un cerc. Cu alte cuvinte, lumea noastră actuală constituie numai o lume, un ciclu, o umanitate care, precum omul însuși, s-a născut și va muri cândva. Mai mult decât atât, fiecare ciclu, ca și orice mecanism fizic, obosește în timp și decade, adică lumea noastră în loc să progreseze, să evolueze, cum se consideră deobicei, în realitate decade până când moare. Este cunoscut mitul celor 4 vârste. Conform setului de principii, acest mit este o realitate și la ora actuală umanitatea trăiește vârsta de fier, cea mai grosolană și mai materialistă, ultima a ciclului. Se mai consideră că la apariția umanității actuale, aceasta a fost înzestrată cu o Tradiție primordială, de origine divină, astfel că în timpul vârstei de aur spiritualitatea omului a fost la apogeu, cunoscuta poză cu omul cavernelor fiind desigur o glumă sinistră. Această Tradiție primordială se mai numește și polară căci, după diverse date ale geografiei sacre, umanitatea a debutat în pol, polul fiind în acea vreme, nu înghețat, ci cu un climat paradisiac. Din acel pol, odată cu decăderea ciclului, a început despărțirea în diverse ramuri și tot așa Tradiția s-a diversificat în tradiții secundare.
Societatea umană la începuturile ei a fost o societate tradițională, adică toate activitățile zilnice erau sub semnul sacrului și aveau valoare de rituri bazate pe un sâmbure spiritual infailibil. A lucra pământul, a crește animale, a vâna, a pregăti mâncarea, a țese, a dansa, toate activitățile erau oglindirea unor arhetipuri divine și toate aveau o noimă spirituală și un tâlc cosmic. Odată cu decăderea ciclului și evoluarea de la spiritual spre material (fapt simbolizat și de căderea biblică), sacrul s-a schimbat în lumesc, adică riturile și activitățile s-au profanat, rădăcinile principiale și spirituale au fost uitate. Societatea noastră modernă este profund profană. Dacă societatea tradițională a fost o societate relativ stabilă, unde riturile sacre și tradiția erau considerate de proveniență divină, și deci nu puteau fi modificate, intervenția în vreun fel, cu gândul de a inova sau schimba ceva, însemnând o gravă pângărire, astăzi se apreciază numai schimbarea. Societatea modernă este cuprinsă de o caraghioasă febră, de o tulburare și o fierbere haotică, o agitație și o grabă fără țel. Teoriile științei apar și sunt curând înlocuite de altele, la fel de efemere. Moda primează și impune schimbare continuă, nu cumva ceva să rămână stabil. Cuvintele sunt pocite și răstălmăcite, astfel că pentru cei moderni tradiție înseamnă tot felul de obiceiuri de moment, de origine pur individuală. Cu cât cineva e mai original, mai plin de individualism, cu atât e mai apreciat, de parcă adevărul poate fi ceva individual sau original și nu ceva imuabil și universal.
Societățile tradiționale funcționau autorizate de principiile doctrinelor tradiționale deținute de puterea spirituală. Conform acestor doctrine trei elemente erau fundamentale: Macrocosmosul, Anul și Microcosmosul. Macrocosmosul se referea la cosmogonie și la noima riturilor sacre ce se practicau. Majoritatea riturilor, în special cele legate de meserii și de puterea temporală erau rituri cosmogonice. De pildă, construcția unei case simboliza producerea Cosmosului. Construcția unei căruțe, țesutul unei pânze, aveau același tâlc cosmogonic. Anul se referea la teoria ciclurilor cosmice de care am amintit deja. O lume se naște, evoluează și apoi moare, și alta îi ia locul. De aceea se sărbătoreau cu deosebită atenție solstițiile și echinocțiile, cumpene ciclice. Microcosmosul trata căile de realizare spirituală a individului, modul prin care o ființă putea depăși schimbarea și perisabilitatea lumii, atingând desăvârșirea spirituală.
Sintetic, setul de principii fundamentale pomenit la început, se poate ilustra prin figura dublei spirale. Punctul de origine a primei ramure a spiralei reprezintă Principiul suprem, Infinitul. El produce lumile ce se dezvoltă odată cu desfășurarea spiralei, centrifug, urmînd legea Anului. Cu cât ne depărtăm mai mult de punctul de origine cu atât ne afundăm mai mult în ignoranță și profan. Revenirea la Principiu este ilustrată de cealaltă ramură a spiralei, ramura centripetă. Realizarea spirituală înseamnă parcurgerea înfășurătoare a spiralei până în celălalt punct, ce de fapt este același cu primul, numai pentru mintea noastră trăitoare în dualitate părând distincte. Deși la ora actuală lumea este pe calea unei profanări totale, vestigiile tradiționale ce s-au păstrat și au străbătut veacurile până la noi permit încă o vedere a ceea ce a însemnat sacrul. România a fost una dintre zonele norocoase ale planetei unde rămășițele tradiționale s-au prezervat neatinse și încă așteaptă să fie tălmăcite. Este o invitație ce nu o putem refuza.
Tradiția primordială s-a manifestat pe pământ odată cu începutul ciclului umanității. Ea se identifică cu Principiul în manifestare, fiind deci de origine supraumană și constituind depozitul de cunoștințe metafizice oferit umanității odată cu producerea acesteia de către același Principiu. Se spune că Tradiția a fost auzită și asimilată prin inspirație directă (în tradiția hindusă Șruti). Tradiția are astfel un caracter permanent și infailibil, orice doctrină tradițională prin faptul că participă la esența principială a Adevărului fiind infailibilă. Așa cum a fost auzită la începutul începuturilor, Tradiția a fost transmisă mai departe, fără întrerupere, de la gură la ureche, și auzită de-a lungul veacurilor de aleși autorizați. În tradiția celților găsim o ilustrare potrivită: zeul Ogmios este descris trăgând după el o mulțime de oameni ce au urechile prinse de multiplele fire ale unui subțire lanț de aur al cărui capăt unic este atașat de limba zeului. Desigur, lanțul de aur, similar cu Lanțul de Aur al lui Zeus, descris de Homer, reprezintă Tradiția primordială ce se ramifică în nenumărate tradiții secundare, toate valabile. Numai ruperea lanțului produce saltul de la sacru la profan, de la ortodox la eretic. Tabloul mai sugerează că dacă Vorba (Limba) este Una, urechile sunt două și chiar multiple, simbolizând prin aceasta trecerea de la Ființa pură (în tradiția hindusă Brahma saguna) la multiplicitatea Existenței. Tradiția dacilor reprezintă unul dintre aceste fire de aur, provenind din Tradiția primordială și, din câte cunoaștem, fiind chiar destul de aproape de aceasta.
Tot ce ține de Existență este supus dualității, îndoielii, fricii, contingenței și efemerului, de aceea în manifestare totul este relativ și pot apărea controverse și contradicții, de aceea manifestarea sau multiplicitatea este un pur neant în raport cu Absolutul sau NeFiința și, mai ales, de aceea din clipa în care încercăm să exprimăm adevărurile metafizice în limbaj uman apar dificultăți deosebite, unele insurmontabile, căci cunoștințele de ordinul spiritualității pure transpuse în planul inferior al manifestării, unde domnesc condiționările și limitările, vor fi întotdeauna alterate prin faptul că modul discursiv, inerent comunicării dintre oameni, este inadecvat și aceasta explică de ce, cea mai perfectă modalitate de transmitere inițiatică a învățăturii spirituale este tăcerea (omul Principiului rămîne tăcut zice Zhuang-zi), așa cum cunoașterea metafizică se realizează cu ajutorul intuiției intelectuale și nu al rațiunii. Față de tăcere, ce reprezintă calea divină de transmitere a cunoștințelor de ordin metafizic, transmiterea orală apare ca o modalitate inferioară dar prezentând unele aspecte de loc de neglijat și superioare oricărei transmisiuni scrise, mai ales că în scris niciodată nu poți exprima atâtea idei ca în cazul oral, așa cum oral nu se vor putea transmite atâtea idei și noțiuni ca și cele gândite.
Din aceste motive, doctrinele tradiționale desprinse din Tradiția primordială unică, trebuie privite sub raportul descendenței ciclice, căci dacă la începutul ciclului Tradiția primordială se putea identifica cu Rostirea sau Cuvântul, ca primă afirmare a tăcerii, Cuvânt ce sintetiza cunoștințele metafizice fără necesitatea unor dezvoltări discursive, odată cu descendența ciclică, când omenirea în mișcarea centrifugă a manifestării s-a depărtat tot mai mult de Centru sau Principiu, Cuvântul s-a transformat în cuvinte și ceea ce pentru primii oameni era evident și se intuia intelectual în mod firesc și natural, a trebuit explicat, ramificat, îmbrăcat în haine adecvate condițiilor manifestării, și am putea da multe exemple de simboluri (simbolul fiind limbajul cel mai potrivit de transmitere a adevărurilor metafizice) care s-au transformat și depreciat odată cu creșterea ignoranței și decăderii în conformitate cu legile ciclice ale manifestării. Iată de ce diferitele civilizații tradiționale au fost înzestrate cu diferite doctrine tradiționale, ca tot atâtea fire ale unui aceluiași lanț de aur, doctrine ce s-au păstrat în descendența ciclică mai mult sau mai puțin integre în funcție de modul în care societatea tradițională respectivă s-a menținut intactă sau nu. Iată de ce tradiția dacilor trebuie considerată foarte aproape de Sursă, căci ea nu a lăsat urme, fiind eminamente orală, ceea ce departe de a fi o dovadă de inferioritate cum consideră erudiții profani, este, din contra, o indicație sigură a înaltei spiritualități a acesteia. Prin faptul că societatea dacilor a fost decapitată de invazia romană, tradiția lor nu a avut timpul să se expliciteze, rămânând în faza Cuvântului, chiar dacă în vremea lui Decebal apăruse deja o tendință de profanare prin încercarea de imitare a modului de viață roman.
Societatea dacilor a fost o societate exclusiv sacră. Dar, mai mult decât atât, ea a fost, ca și cea hindusă de pildă, o directă moștenitoare a Tradiției primordiale, reprezentând în evoluția ciclului prezentei umanități o stație secundară importantă a cărei centru spiritual deriva direct din Centrul Lumii. Această afirmație nu trebuie să agite pe nimeni. Ea doar rostește un adevăr ce nu are nici un fel de legătură cu lumea profană și cei care cred, oricare ar fi ei, că pot uzurpa drepturile înaintașilor, se iluzionează amarnic. Pentru a avea cât de cât succes în descifrarea tradiției dacilor, va trebui să părăsim mentalitatea modernă și să încercăm să judecăm cu inima omului tradițional, orice altă metodă fiind sortită eșecului. Procedeul obișnuit de-a extrapola modul nostru modern de gândire, aplicându-l unor civilizații tradiționale dispărute sau încă în viață, este o iluzie științifică ce a făcut viața ușoară multor orientaliști, etnologi și antropologi. Eroarea cea mare a eruditului modern este a considera că a fost odată ca niciodată este doar o formulă copilărească și anti-științifică. Ori pentru omul tradițional această formulă cuprinde întreaga esență a Cunoașterii și Realității.
|
Mircea A. Tamas - Toronto 8/31/2002 |
Contact: |
|
|
