Mariana Zavati Gardner si " Oglinda cu vise "
„Închipuiri care avertizează plecarea eternă / Ale cui închipuiri, ale cui închipuiri?” – întreabă si se întreabă Mariana Zavati Gardner la sfârsitul amplului poem Oglinda cu vise (Vise la minut / The Remains of Julia May’s Dream / Ręves de Julia May; Ed. Contrafort, Craiova, 2011). De unde vin si ale cui sunt aceste „închipuiri” care vorbesc despre o călătorie, care „avertizează plecarea eternă”? „Închipuiri” dintr-o lume provizorie pentru o alta eternă? Cum să răspunzi, când în spatele întrebării multiplicate se află omul alunecat întru cunoastere si moarte si când închipuirea, fie si a sa, tine mai mult decât propriul chip? Am numit-o pe Mariana Zavati Gardner, anterior, prin cărtile de poezie ca poetă a călătoriei, apoi prin cele de proză, ca prozatoare a călătoriei recuperatoare de sine. Acum se impune întrebarea: ce fel de călătorie este si cine sau ce o determină? Închipuirile o avertizează, dar de unde vin si ale cui sunt? – este întrebarea mai dinapoi, care ne îndeamnă să trecem prin reprezentări dincolo de ele. „Adevărat cum că poezia nu are să descifreze – formula Eminescu, încă din vârsta adolescentei –, ci din contră are să încifreze o idee poetică în simboalele si hieroglifele imaginelor sensibile – numai cum că imaginele trebuie să fie, să constituie haina unei idei, căci ele altfel sunt colori amestecate fără înteles”, (Mss. 2257, fol. 6 Iv.). Sigur, amplul poem al Marianei Zavati Gardner este departe de inconsistentele jocuri metaforice de care sunt atât de mândri poetii bastarzi de idee. El este sustinut poematic de o idee poetică, fapt ce impune urmărirea încifrării acesteia. Să ne aplecăm asupra a două versuri, continuu reluate si subliniate de autoare:
„De departe oglinda cu vise / chemă pe Julia May”.
Sub aceste putine vorbe se întrevede o cale ce duce spre originea acestor închipuiri, poate spre principiul genetic al desfăsurării poemului. Ele se rostesc de saptezeci si unu de ori pentru saptezeci de poeme, număr al vârstei omului, după David, mărturie a „jocului” simbolicitătii de sub întinderea unei săptămâni de decade si creatii, sau a unei decade de săptămâni, legate si deschise prin ultima rostire pe o spirală a infinitătii. Oricum, de zece ori „ziua” sfântă a duminicii, de repaus a sufletului si de bună împlinire, nesfârsită, a creatiei! Fără să aducem determinări din marea dramă divină, să spunem că realitatea poematică, pe care omul o instituie, o urmează îndeaproape în călătorie cu om cu tot si că un poem nu este altceva decât drumul spre poem si împlinire a omului. Mariana Zavati Gardner pare a se supune acestei exigente si „leagă” poeme din mai multe stadii si orizonturi de creatie într-un „lant” de factură epopeică. Sunt constrânse să-si „răspundă” poeme din volumele anterioare, prelucrate, slefuite, re-născute, trecute prin variante, altele noi, si toate petrecute în două, partial trei limbi: română-engleză si franceză. O imagine a casnei poetice, proprie celui ales, se poate deduce din privirea „în oglindă” a transformării lor si, mai ales, din continua căutare si împletire a câtorva nivele de realitate artistică. Se deconspiră două, apoi patru. Mai întâi, un nivel care oglindeste partea de sus a lumii, cu vesnicia si integralitatea ei de sub cupola miscării universalului, de unde se naste si întrebarea privitoare la „închipuiri” (format în genere din cele douăzeci de poeme ale volumului Bequests / Mosteniri, Ed. Etnograph, Cluj-Napoca, 2003), si un altul, care reflectă partea de jos a lumii, în care se vede fierberea individualurilor cu aparenta si inconsistenta faptelor si actelor din istorie, târând după sine durerea căzută greu si consistent asupra omului (nivel care adună poeme re-născute din celelalte volume, îndeosebi din Travellers / Călători, Criterion Publishing, USA, 2001, si Soapte, Ed. Fides Iasi, RO, 2005). În acesta din urmă, al individualurilor de-o clipă, se disting trei zone: a „prezentului” (din deceniile rosii românesti), pricinuind răni fără cicatrice, vizibile îndeosebi în peripetiile femininului (de la viata privată, de familie, la cea socială a omului), a „trecutului” mijind de sub apele uitării (chiar dintr-un ev mediu românesc), si a miscării femininului pe traseul marelui „lant” al fiintei, cinci generatii de femei strânse într-una, în Julia May, situată la mijlocul seriei, ca mamă a mamelor. Aceste nivele sunt păstrate de „oglinda cu vise”, mai bine zis, vin din străfundul memoriei. La răsucirea celor două „fire” ale „lantului”, cel în atingere cu vesnicia, ce pare o oglindă cu fata în sus, cuprinzătoare a lumii cu creator cu tot, se împleteste cu cel de-al doilea, lăsându-si oglinda cu fata în jos spre a face vădită creatia cu însemnele Creatorului. Ce minune trebuie să fie fiinta umană, purtătoare de abur divin si păcat, de se vede din amândouă deodată!
„De departe oglinda cu vise / chemă pe Julia May”.
Invocarea subiectivă din plăsmuirea epopeică lasă loc acum constatării obiective. Ambele trimit dincolo de poet, dar presiunea de dincolo se simte mai puternic în ipostaza a doua. Homer invoca zeita „cu degete trandafirii”, poeta zilelor noastre observă prezenta unei oglinzi si se apleacă asupra imaginilor, viselor ei. Se întâmplă, uneori, ca omul fiind în călătorie să fie trezit în el însusi: să vadă ceea ce până atunci nu văzuse sau să audă cuvinte nespuse de nicio gură din jur, care vin ca din lăuntru, rostite de o fiintă stăpânitoare. Se întâmplă să apară în câmpul perceptiei obiecte stranii, desi firesti, obiecte cu o margine pierdută în ceata propriului izvor; ce este departe se poate atinge cu mâna si ce este pierdut în umbrele timpului să vină alături ca un oaspete sau însotitor. Se întâmplă ca omul să fie provocat, ori să-si însusească din experientele provocatoare, el fiind doar partea vizibilă din sirul său de călători. Oglinda este aici provocatoare, ea este subiectul actiunii. Cine n-a auzit de pătaniile lui Jacob Böhme, pantofarul din Gorlitz, „primul filosof german”, cum zice Hegel, care la 1600, în al 25-lea an al vietii si pe la jumătatea ei, a văzut în modesta locuintă un vas de cositor alb, o oglindă plină de signaturi strălucitoare cu ajutorul cărora s-a despărtit de reprezentările sale obisnuite si s-a trezit, ca dintr-un vis, păsind pe cărările naturii misterioase sub lumina ochiului divin? Într-o oglindă el a văzut signaturi ale divinitătii, luminându-se si trecând, cu sens si cuvânt, din lumea exterioară în cea interioară. Gravându-se în constiintă. Mai bine zis, din ceea ce le face pe acestea să se manifeste. Ori, mai înapoi, cine nu stie de distinctia făcută de apostolul Pavel dintre cele două stadii ale cunoasterii Divinitătii, după ce corelase cunoasterea cu vârstele omului, unul „ca într-o oglindă” si celălalt ca „fată către fată” (1 Cor. 13, 12)? Această distinctie a generat, de la traduceri la interpretare, exegeze ample si s-a constituit în temeiuri trainice si insesizabile pentru solide constructii teoretice, de-ar fi să amintim în curgerea timpului desfacerea si autonomizarea esteticului fată de adevăr – însă cu implicitul corolar, de căutare continuă si revelare a adevărului din estetic. Signaturi din cunoasterea „fată către fată”, fie si viitoare, trebuie să apară în cunoasterea „ca într-o oglindă”, cel putin în unele clipe faste, cu aură luminoasă, ivite prin vălurile prezentului, precum stelele pe bolta întunecoasă. Ele par să ne populeze memoria, să le percepem ca amintiri, ca reamintiri, cum s-a zis de cei vechi, venite de dincolo de noi, din încercările si participarea fiintei omenesti la marea dramă divină. Sau percepute drept „complexe”, unele tulburătoare din partea de jos, altele numinoase, încă neteoretizate, din partea de sus, ale fiintei si fiintării sale. Mariana Zavati Gardner percepe din acestea odată ce, „prezentând” traseul vietii Juliei May, începe cu nasterea acestei, nu sub semnul Ursitoarelor, care „erau înfăsate în haos”, ci al celor nouă Fiice ale memoriei. Ursitoarele ursesc, stabilesc ceea ce va fi, fiicele memoriei doar prezic, prorocesc, „Din întuneric se luptă / să se nască Julia May / în brazde străine si ferecate / în preziceri zăpăcite si copate”. Aceste vorbe simple sunt sus de tot. Filosofia noastră, la originea ei elenă, curge din acea „memorie” (mnemosyne), de negare a uitării (léthe), alétheia, cu toate desfacerile ei atât de minunat luminate de Heidegger; totodată, nasterea în acele „brazde străine” este în conjunctie răsucită cu sensul descifrat de acelasi filosof german privitor la versul lui Trakl, „Ceva străin este sufletul pe acest pământ”, de unde trebuie să-l facă propriu si să-l întoarcă spre creator, iar adaosul „ferecate / în preziceri zăpăcite si coapte” poartă ca „liber arbitru” si necesitate asupra actelor dramei amintite. Poeta îi „expune” traseul Juliei May, ca un fragment fragmentat – pe latura femininului, a cuaternitătii si întregirii – si totusi, de unde este „chemată” această făptură?
„De departe oglinda cu vise / chemă pe Julia May”.
Acest sau acel „de departe” este un adverb ce desemnează un loc la mare distantă, o prezentă din depărtare, iar temporal, de depărtare în timp. Unde se află si cât de departe este? Oglinda este în acel loc si timp, sau din acel „de departe” o „cheamă pe Julia May”? Se petrece o „spărtură” de orizont de lume pentru cuprinderea ca întreg a lumii. Prin poem sunt asezate zilele pline de întâmplări si grele de sens ale Juliei de la nastere până la moarte. Dar ea este „dincolo”. Prin urmare, ea trebuie adusă din spatiul „mortii” în spatiul vietii, viata în dimensiunea crestin-dialectică întemeindu-se pe recuperarea mortii. Culturile lumii înainte de crestinism, ori în rezonantă cu acesta, au dat si dau seamă asupra acestei conjunctii dintre moarte si viată, fără de care nu se poate nici măcar bănui calea salvării si mântuirii omenesti. Se crede cu tărie în dialectica ei. Despre posibilitatea chemării, s-au conspectat diverse semne, de la femeia din En-Dor, care i-l cheamă pe Samuel lui Saul, la călătoriile samaniste, amplu cercetate de Mircea Eliade, ori prezenta itinerariilor supraomenesti în atâtea spatii ale culturii. Aducerea poartă diverse sensuri, de la mărturisitor la salvator. La Mariana Zavati Gardner, „oglinda cu vise” este cea care o „cheamă pe Julia May” si aducerea poematică a ei are sens mărturisitor, iar subtextual si-n profunzime, salvator, adică de participator la încercările Divinitătii si omului – femininul ca umbră materială a dramei spiritului. Oglinda este cea care determină pe acest „dincolo” si-l face vădit dincoace.
„De departe oglinda cu vise / chemă pe Julia May”.
Asupra Juliei May se exercită actiunea oglinzii, ea fiind complimentul direct al acestei stranii propozitii. Numai că această făptură feminină care suferă actiunea va fi si implicată în actiune, indiferent din ce parte s-ar privi desfăsurarea viselor. Acestea o poartă, dar si ea le poartă – fapt vădit fie din partea inconstientului colectiv, fie din partea istorică a „constiintei nefericite”, amândouă prinse de altfel în actele dramei divine. Se stie că si numele deschide asupra fiintei. Julia vine de la gentilicul roman Iulla si, mult mai înapoi, se atinge de supremul Jupiter, aducând sensuri de dragoste si blândete, de-ar fi să spunem pe cel ca dar încărcat de lumina divină a cerului. Ea este „personajul” invocat si genetic al întinsului poem. Homer o chema pe zeita aurorei, dar avea ca participanti eroi masculini. Mariana Zavati Gardner îsi invocă propria mamă. Mai exact spus, o lasă pe aceasta să-si lumineze suferinta proprie într-un flux si reflux prin suflet de femeie si, totodată, să adauge desfăsurării marei drame un fragment, un act din îndurarea femininului. Acest adaos poartă pulsul cuaternitătii în dialectica trinitătii. Cu vorbe mai spre înteles, în urmele adâncite de Fiul Iisus pe calea Golgotei trebuie să vedem si lacrimile Mamei sale Maria. Niciun cui nu trece prin mâna fiului fără să nu facă o rană si-n inima mamei! Julia din acest poem este cea care desface din memorie, a sa si implicit a omului dintr-un anumit timp si loc, întâmplări, îndeosebi nefericite ca-n orice dramă, retrase în uitare, dar persistând ca durere până în marginile individualului; tot ea este cea care aduce si pe cele ce se ating de corola universalului si poartă reverberatii dinspre eternitate. Prima cale este cea a inconsistentei si părelniciei, a ceea ce i s-a dat omului odată cu moartea si constiinta acesteia, odată procreatia, cu înmultirea pe sirul încercărilor; a doua este cea a consistentei, a ceea ce rămâne si trece prin creatie dincolo de moarte, ca integralitate a fiintei lumii si omului. Două căi, două siruri de instituiri omenesti, unul cu multe întâmplări si peripetii, celălalt cu constante si simbolice sensuri, ce se împletesc spre a da imaginea participării la Marea Dramă. Amândouă, ca daruri poematice. Dar numai din perspectiva celei de-a doua se revelează ceea ce este de revelat. În mai toate poemele acestui întins poem se găseste cuvântul himere. În pofida tehnicii „trompe l’oeil”, preluată din artele plastice, spre a păcăli ochiul, câmpul individualului este al iluziei si părelniciei. Iar omul se află călător pe ambele căi, păsind dintr-un spatiu părelnic, împreună cu acesta, într-altul al participării la fiintă. Din perspectiva acestuia se vede cum omului îi este dată lumea în arendă, printr-un contract ce trebuie să stie să-l finalizeze, spre a nu repeta gestul „vierilor netrebnici”. În trei dintre Evanghelii ni se spune despre stăpânul care si-a dat în arendă via unor vieri care, apoi, au refuzat să-i dea partea cuvenită din rod; si-a trimis slujitorii si i-au bătut, ba în cele din urmă, i-au omorât chiar pe fiul trimis, sperând ei, că astfel vor putea obtine mostenirea („veniti să-l omorâm si mostenirea va fi a noastă!”, Marcu, 12, 7). Nimic mai detestabil si fals! Iată si cuvintele poetei, luminate când dintr-o parte, când dintr-alta, sau dintr-amândouă de-odată, cu spor de sens si fiintă, poematică: „De departe oglinda cu vise / chema pe Julia May / să se preumble prin Grădina Levitatiei / Se terminase contractul arendei / primite de la Legiuitorul Lumii / Julia May atingea flori de ciuperci / cu palme deocheate si sterpe, / soptea frunzelor împătrânite / în noptile întunecate din suflet, / brize sovăielnice de la Dunăre / alergau să-si acorde vioara / în regatul celor netrecuti si pustii / nementionati în gazete de stradă, / în autobuze sau trenuri; petrecutii, / din avioane, agătati de telefoane mobile / asurzeau alternative planete si ceruri / Julia May se încrunta în ierburi baroce / fierte în culori de măslin; invizibilii / treceau la lucru prin lanuri de orz / în alte lumi, un dingo se măsura / în oglinda de vise ale lumii”. O perspectivă după terminarea contractului, a Juliei May, dar poemul se scrie de Mariana Zavati Gardner, care si-a însemnat numele pe contractul de arendă a lumii. Sarcina este de îngrijire a viei si de întoarcere a părtii cuvenite Stăpânului. În această întoarcere consistă proprietatea omului si nu în tentativa „vierilor netrebnici”.
Din întoarcerea arendei se văd acele: „Închipuiri care avertizează plecarea eternă”, a celui înscris ca participant la marea dramă divină; iar întrebării: „Ale cui închipuiri, ale cui închipuiri? – i se poate acum răspunde: ale călătorului constient de sensul preaomenesc si divin al călătoriei. Ale omului păsind sub lumina de sus, în brate cu partea de rod ce i se cuvine Stăpânului. Ale celui ce reuseste să facă din himere –„himere active” (s. n.), cum zice Mariana Zavati Gardner.
|
Dumitru Velea 12/17/2011 |
Contact: |
|
|
