„A treisprezecea carte”, de Lia Ruse
În exil... mai toti emigrantii aleargă după prosperitate si prea putini se gândesc la viata artistică si spirituală. În America de Nord, de exemplu, capitalismul te obligă la transformări majore, sfârsind prin a te corupe. Sistemul social-economic te asimilează, iar dacă vrei să fii sau să rămâi poet, o specie rară pe acest continent (comparativ cu miile de creatori din România), de cele mai multe ori trebuie să evadezi din prezent si să călătoresti departe, în lumea nostalgiilor, sau altundeva, într-o lume imaginară. Totusi, Lia Ruse, o autoare prea putin cunoscută în diaspora canadiană, poate datorită discretiei cu care abordează librăriile si publicul cititor, a găsit formula împăcării trecutului cu a prezentului, printr-o poezie plină de candoare si optimism. În anul 2011, autoarea desăvârseste „A treisprezecea carte”, un volum antologic, publicat la editura ARGES PRESS, si care cuprinde aproape două sute de poezii. Prefata cărtii este semnată de Mihai Golescu, postfetele de Adrian Erbiceanu si Ortansa Tudor, iar recenziile din interior (am fi preferat să fie inserate la sfârsitul cărtii) apartin profesorului Nicolae Spinei, criticului Sergiu I. Nicolaescu si, din nou, lui Adrian Erbiceanu si Ortansei Tudor. De altfel, esenta acestui volum si personalitatea Liei Ruse sunt bine punctate de Mihai Golescu în prefată si pe coperta a patra, nelăsând loc niciunei confuzii: „Mai relevant mi se pare că suava fiintă feminină si-a extras seva lirică din pământul cultural al Argesului, în special din spatiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut si Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului si a crinului poetic ca să alimenteze si să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi în Canada, unde a emigrat si unde a continuat să transfigureze si distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete si entuziasme, nostalgii si recurente, imagini si amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică si concretizat în florilegii lirice.” „A treisprezecea carte” cuprinde poezii din volumele „Freamăt de mai în colorit de toamnă” – Editura Basarab I, Curtea de Arges, 1994, „Aerul din preajmă” – Editura EXAX, Pitesti, 1995, „Picturi sonore” – Editura TIP – NASTE, Pitesti, 1996, „Lumi străvezii” – Editura Zodia Fecioarei, Pitesti, 2000, „Sculpturi în aripa timpului” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2001, „Lumini suave” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2005, „La poarta unui anotimp” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2006, „Desprinderi” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2007, „Clipe sprijinite-n gânduri” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2008, „Scânteieri în oglinzi” – Editura ASLRQ, Montréal, 2009, „Reflectări” – Editura ASLRQ, Montréal, 2010 si „Arcada timpului” – Editura ASLRQ, Montréal, 2011. Lia Ruse este devotată în primului rând versului clasic, fiind pasionată de sonet sau rondel, dar are curajul să versifice si în stil liber, mizând pe muzicalitate interioară si rime la distantă, poeziile producând la citire adevărate reverberatii. Efectele acustice si elementele simboliste din natură, mai ales când sunt evidentiate anotimpurile, se sustin reciproc, se îmbină armonios, dovedind măiestria autoarei de a prezenta un cadru fermecător si de a transmite un refren mângâiat pe corzile inimii. Lirica feminină a Liei Ruse, fără incizii dureroase în umbrarele constiintei, are acea menire de a ne prezenta lumea dintr-o perspectivă pe care multi o ignoră, nemaifiind capabili să aprecieze frumosul si puritatea din jur. Tocmai de aceea avem nevoie de astfel de autori care ne redeschid portile perceptiei si ne îndeamnă la iubire netărmurită. Dar să nu credem că lirismul Liei Ruse este numai roz-bombon. Uneori are un „Vuiet de singurătate”, (pag. 13) amintindu-ne că viata este ca un zbor neîntrerupt în clepsidra astrală (superbă metaforă): „Zboruri ne-ntrerupte în clepsidra astrală... / Cu puf de sălcioară însăilat în vânt / Se scurge martie, în larmă ancestrală / În jocuri vegetale, iar picurând pământ… // Acum, când izbucnesc clipe-mperecheate / Când orbita zilei în sine dospeste, / Eu mă opresc în vuiet de singurătate / Să lipesc trecutul, pe golul care creste!” Cu alte cuvinte, poezia Liei Ruse merită să fie citită si apreciată. Din păcate, soarta poetilor este una tristă, ei ajungând să-si distribuie singuri cărtile, chiar să le ofere pe nimic uneori, fără ca efortul lor să fie apreciat asa cum trebuie, măcar din respect, printr-o simplă lectură. Câte comori există prin biblioteci fără ca să stim de ele? Se spune că norocul ti-l faci cu mâna ta. Poezia o faci însă cu inima, mâna fiind doar o prelungire a dragostei si a suferintei, iar ochii celorlalti o reîntoarcere la divinitate si originea cuvântului. Chiar dacă omenirea se duce de râpă, norocul nostru este... că mai există poetii!
N.O. POEZII DE CRACIUN De Lia Ruse
NASTEREA DOMNULUI
Târăste trena iernii ciudata viscolire… Pe diamante, frigul s-a dilatat în jur Si vise-nvălmăsite punctează strălucire Când meditează clipa cu gândul cel mai pur. Domneste-o sărbătoare în sfârâieli de ger Si aburite geamuri înfloresc beteală, Pe creste înnoptate aleargă, sus pe cer, Nemuritor, un astru-privire siderală. Se-arată-apoi o bucurie salvatoare, Se naste o minune în liniste de somn Si prin blândeţea milei, o binecuvântare, Un semn adus prin noapte, căci s-a născut prunc-Domn. …………………….. Începe iar colinda cu nuci si brădisor. Ce line flăcări ard în noaptea asta sfântă! Steluţe se desiră străluminând color În joc de artificii…. si îngerii cântă.
NOAPTE DE CRĂCIUN
E noaptea de Crăciun…Zăpada creste Din brad cad lacrimi dulci în vis de ceară, În vârf de pom o stea e-ndragostită De sărbătoarea începută-aseară La geam colindul sfâsie tăcerea! În galbenul plecat dintr-o lumină Feeric arde ochiul pe culoare Si… începe ruga în slava divină. Deschid fereastra. Apa-n puf dansează, Uimită, mă prinde în bucle de nor, Văd satul meu de nastere, o cere În dorul lui, sufletul meu în zbor. Mă rup de mine, umbră a tăcerii, Imaginară clipă-n infinit… ……………………… Am strâns, la pieptul meu, o amintire Ce-o duce, în visare, dorul meu vrăjit.
ZILE DE CRĂCIUN Iarna aerul fosneste-a mătasă E armonie si-atâta iubire! Se-aude a orei încetineală rotire În învechita pendulă din casă. O stea oprită pe cer luminează… Raze de-argint ajung în depărtare Polei de ger noaptea incendiază O, ce colind!Suavă sărbătoare; “Ard tălpile Mariei de-atâta drum, Totu si, priveste-n faţă vitejeste C-un asin blând, doar Iosif o-nsoţeste În staulu-ncălzit cu abur si cu fum”. Icona, lumii-a rămas mostenire (Mamă si prunc ne-ocrotesc amândoi) Si iată, iar tresar inimile-n noi De vis unite si de-mpărtăsire. În flori, pe geamul zării, se preface Lumina. Freamătă-n brad culori si jar În minte, toţi cei dragi, din nou apar Si timpu-n amintire se desface. Privirea ne e-n crengi strălucitoare Si rugăciunea-n lacrimi pe obraz Un dor iar ne cuprinde… si-n extaz Plutim, plutim în marea sărbătoare… ……………….. Si trec trei zile-n ornice solare Imaculate-n jocul de zăpadă. Ca-n somn rămânem speranţelor pradă În doru-acesta orb proptit în zare…
COLIND
Cum noaptea e albastră! Începe, iar, colindul Deschideţi o fereastră Dincoace să se audă… Să se gătească bradul În mireasmă crudă Si aranjaţi lumina S-aprindă bucuria Începe iar, colindul Simţim copilăria Ce poartă lacrima Si sufletul prin vise, Prin visul dulce-al clipei Si-al vestilor prescrise Înconjurând pământul Cu-n dor de amintiri. Începe, iar, colindul Cu rugile-n priviri…
Albastră trece noaptea! Copiii povestesc În cânt: Se naste Domnul Cu trupul lui ceresc…
|
Ionut Caragea 12/15/2011 |
Contact: |
|
|