Aflarea-n treabă...
Din totdeauna popoarele si statele aflate-n fruntea lor s-au străduit mai mult sau mai putin să se achite de obligatiile ce decurg cu necesitate din cele două misiuni fundamentale pe care destinul si istoria le-au asezat pe umerii lor:
1)Misiunea internă, având ca scop creerea cadrului moral-spiritual si legislativ propice pentru valorificarea superioară a tuturor resurselor de care dispune tara respectivă (păduri, ape, resurse subterane, clădiri si instalatii, potential intelectual, potential agricol si turistic etc.), astfel ca din plusvaloarea realizată de toti membrii activi ai societătii si printr-o înteleaptă repartitie si redistribuire a ei cu ajutorul pârghiilor aflate în mâna statului, prosperitatea să devină o realitate palpabilă (nu doar o posibilitate rătăcită în viitorul încetosat al planurilor si promisiunilor electorale), iar multumirea cetătenilor să tindă statornic înspre fericirea generală;
2)Misiunea externă, adică sarcina deosebit de gingasă si complexă de-a spori necontenit prestigiul international al tării prin acele vorbe, fapte si atitudini inspirate din inima arzătoare a umanismului, care au capacitatea de-a contribui cu o câtime la îmbogătirea celor mai pretioase valori ale omenirii: pace, iubire si tolerantă, libertate si întrajutorare, stiintă si cultură, progres si simplitate, bine, frumos, adevăr si dreptate.
Sigur, mi se poate răspunde că valori precum libertatea, dreptatea si fericirea generală sunt năzuinte greu realizabile într-o lume aflată la discretia unui timp rău si bolnav, o lume în care libertatea, armonia si dreptatea sunt neîncetat agresate de primitivismul necesitătii, egoismului si strâmbătătii, fapt pentru care fericirea îsi pendulează seductiile între potentialitatea eternitătii ei în lumea de dincolo si actualitatea efemeritătii sale în lumea de-aici.
Dacă avem în vedere esecul tuturor falansterelor, acele cuiburi ale fericirii făurite prin transpunerea în practică a unor îndrăznete doctrine utopice, dar mai ales dacă avem în vedere imensele suferinte provocate de atrocele experiment făcut cu fericirea impusă conform standardelor marxiste, putem spune că atât în varianta efemeră, cât si în varianta de mai lungă durată, ea (fericirea) se datorează aproape în exclusivitate acelui echilibru lăuntric realizat prin reprimarea tuturor pornirilor instinctuale, care nu fac altceva decât îti umplu inima de nemultumire fată de ceea ce ai si de invidie fată de ceea ce au altii.
Atâta doar că fericirea de mai lungă durată este apanajul exclusiv al omului credincios, căci echilibrul lui extatic se poate prelungi si adânci uneori până în vecinătatea fanatismului, gratie fortei transfiguratoare a sperantei ridicată la rangul de certitudine.
Cum aflarea-n treabă este mult îndrăgita filosofie a vietii pentru acei români care încă n-au fost contaminati cu lehamite si apatie, fireste că ea se face simtită în toate sferele de activitate si la toate nivelele, conform preajustei zicale hrănită cu bani publici: ”Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”...
De-acord, zicala asta nu-i de azi, de ieri; ea era în floare si în celălalt regim. De unde decurge că aflarea-n treabă are cel putin etatea zicalei, că doar marxistilor tare le mai făcea plăcere să afirme că praxis-ul este izvorul si criteriul verificării adevărului...
Că aflarea-n treabă este o tristă realitate românească (cel mai adesea asociată cu chiulul, hotia si demagogia), rezultă cu prisosintă si din pozitia codasă a României între tările din Uniunea Europeană.
Dar goana nebună după diplome si titluri aducătoare de functii, care la drept vorbind se potrivesc cu însusirile moral-spirituale ale grosului carieristilor ca nuca-n perete, nu este si ea tot o dezgustătoare aflare-n treabă?
În celălalt regim se făcea mare haz pe la colturi în legătură cu mania sărmanei Elena Ceausescu de a părea altceva decât ce era ea în realitate, uzând pentru aceasta de diplome mincinoase, achizitionate în conditii mai mult decât suspecte.
România postdecembristă are, comparativ cu multe state din UE, un număr record de licentiati în anumite discipline (stiinte juridice, stiinte economice) si de doctori. Poate si datorită faptului că atâtia medici români îsi iau lumea în cap, mai în glumă, mai în serios se spune că România zilelor noastre are mai multi doctori decât medici...
Dar câti dintre ei, ca si dintre licentiatii nenumăratelor nostre universităti postdecembriste, se pot mândri cu diplome obtinute pe căi cinstite si câti dintre ei pot dovedi că diplomele achizitionate au acoperire valorică prin cunostintele dobândite?
Iată un exemplu hazos si întru totul posibil din marea carte românească a aflării în treabă:
O institutie anuntă scoaterea la concurs a unui post de economist. Un brav aflător în treabă îsi depune si el dosarul. După câtva timp el este sunat de un angajat al institutiei:
”Păi bine, domnule, noi am anuntat că scoatem la concurs un post de economist, iar dumneavoastră ati depus la dosar diplomă de jurist!...”
”Ei, fir-ar să fie! răbufneste titratul postdecembrist. Ca să vezi, eu le-am comandat diplomă de economist si ei mi-au trimis diplomă de jurist...”
Chiar dacă scena de mai sus pare mai degrabă extrasă dintr-o anecdotă grosieră decât din realitate, este de presupus că dacă încă nu s-a petrecut, ea poate avea loc oricând pe aceste meleaguri unde locuitorii dovedesc o remarcabilă inventivitate si perseverentă în tot ce face casă bună cu pungăsiile, potlogăriile si matrapazlâcurile.
Iar universitătile asijderea, stiut fiind faptul că în ele, pentru bani, ursii nu doar că joacă, dar chiar fac balet...
|
George Petrovai 12/7/2011 |
Contact: |
|
|
