La Alba-n decembrie fost-a UNIRE
Plânset de frunze strivite de vânt
Ruginiu si sperantă în picuri de ceată
Nori plumburii coborând spre pământ
Si inimi străpunse de ace de gheată.
Fiinte-ostenite de-atâta asteptare
Plecate-n genunchii tăcerii din umbre
Smerite, credinta-si sădesc în altare
Cu lacrimi nesterse pe fetele sumbre.
Cu ochii plecati ati uitat să zâmbiti
Voi fost-ati odat’ prizonieri ciumei rosii,
Asteptati o minune? Refuzati să trăiti
Cum demn v-au trăit altădată strămosii?
Azi regii minciunii tronează-n fotolii
Alesi îmbuibati, cavaleri ai trădării
Se spurcă-ntre ei, ba se bat în orgolii
Si-si neagă menirea, uitând grija tării...
Doar binele propriu, puterea, mărirea
Le sunt interese, nu glia ce plânge!
Valori răsturnate si-un zeu – parvenirea -
Ascunsă de-un rânjet, pe fete nătânge.
Treziti-vă azi, români, de mai sunteti
Din osul lui Iancu, Mihai sau Stefan,
Vă strigă străbunii, sculati, nu vă plăngeti,
Apărati adevărul si mândria de neam!
La Alba-n decembrie fost-a UNIRE
De ce azi sunteti tributari nepăsării?
În voi e puterea, si-aveti o menire:
Schimbati prin UNIRE destinele tării!
Sunt fiică de ROMÂN!
Sunt fiică de român si flori de munte
Râuri albastre-mi curg suvoi pe ie
Catrintă-n fir de aur port, pe frunte
Cerul senin si-un dor flămând, de glie.
Sub brat, mereu, un fir de busuioc
Năframă mândră, salbă de mărgele
Mă rog adesea: Doamne, dă noroc
Românului, în aste vremuri grele!
Străjeri mi-au fost Carpatii Apuseni
Codrul m-a învătat să-i cânt iubirea
Prin vene-mi curge sânge de-ardeleni
Si-n fata nimănui nu-mi plec privirea!
Dar zilnic ochii-mi sunt înlăcrimati
Ecoul Iancului din vremi răsună
Străpunge zarea : “Treziti-vă, frati,
Căci drept aveti, trăiti viată mai bună!”
Se răsucesc străbunii în morminte
Privind cum năruie-se tot si toate
Cum plânge glia lacrimă fierbinte
Române, nu uita de demnitate!
La poarta Albei Iulii-ngenunchez
Mi-auzi tu astăzi strigătul, bădie?
Mai lasă-mi încă, Doamne, acest crez
Căci fiică-ti sunt, iubită Românie!
|
Georgeta Resteman 12/1/2011 |
Contact: |
|
|
