Uimirea, fereastra bucuriei
Suntem înconjurati de remedii împotriva depresiei si însingurării zilelor noastre. Nu costă bani si le purtăm în noi, cu noi, desi strigăm cu deznădejde si întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că stiu că avem în noi solutia acestei suferinte. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne nastem, care ne duce mai aproape de sinele nostru si de Dumnezeu.
Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie si un tratament gratuit si fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjurati de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atentie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.
Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou si totul avea prospetime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viată, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însusi ne arată care sunt primii pasi pe care-i putem face în redobândirea capacitătii de a ne uimi: "Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiti de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renuntând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredintând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea si noutatea copilăriei, conditia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" si, totusi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre acestia".
Uimirea înnoieste viata
Faceti chiar azi un exercitiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atentie o să vă pară presărat de minuni.
Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantati în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Ati văzut poate verdele crud si moale cu care îsi întind noile ramuri ca niste degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeti-le si lăsati uimirea modului în care ele nu înteapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite si perfecte, să vă umple ochii si sufletul. În jur e iarbă cosită si miroase a vară si a bunici. Dacă lăsati piciorul câteva secunde să fie atins de pământ si de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simtiti poate cum ceva din viata care vă înconjoară urcă si în corpul vostru. Văd un cărăbus mare colorat într-un curcubeu de verde si rosu, care pare un extraterestru între masini, zgomote si atâta orbire. Îsi trăieste viata fericit si într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseste să nu se agite atât de mult ca să supravietuiască? E drept că el nu trăieste în criză, desi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.
Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a pătit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig si îsi miscă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă si bucurându-mă că trăieste, că trăiesc. Ati observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată si că e atât de perfect? Ridicati ochii în cer si umpleti-i de albastru si de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor si mă gândesc că si copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni si să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial si putin. În drumul meu e si o biserică. E deschisă mereu si mă bucur acum că sunt doar eu, că e liniste, că îmi aud pasii ca într-o catedrală si că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori si a sfintenie. As vrea să nu mai plec si mă uimesc de bunătatea sfintilor care par că mă privesc de pe pereti si că sunt bucurosi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine si mi-a vorbit, alungând tristetea si bucurându-mă ca învăt să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, desi voi merge pe aceleasi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăt să văd si să trăiesc uimirea.
Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu
Cineva spunea că în uimire devin constient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt si lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi si pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjurati de minuni, în fiecare fir de iarbă este si Creatorul ierbii si poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut si pentru bucuria noastră, asa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfectiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înteleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învătare a uimirii: "Prinsă în hătisul acestei vieti zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relatia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzulite si pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea si mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj si Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel putin simt că am regăsit drumul spre El."
Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea si întunericul care par să ne acapareze simturile si să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară si care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteti găsi o sursă de uimire in orice vă înconjoară si puteti face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa si bucuria noastră.
|
Andreea Hefco 11/28/2011 |
Contact: |
|
|
