Poveste de toamnă
Când m-am luat la trântă cu viata, prima oară
Eram numai un copilandru cu buclele în vânt,
Alergam pe pajistea verde si jocul îmi plăcea
Nestiutor, râdeam la fiecare căzătură
Ce, pe tăpsanul moale,
Părea aproape o îmbrătisare a pământului
Sub adierea vântului de mai.
Am început mai apoi să mă îndârjesc,
De ce, mă întrebam cu pumnii strânsi,
După ce mă ridicam din iarba verde
Cu genunchii murdari de noroi.
De ce, si iarăsi cădeam, si iarăsi râdeam si uitam
Si jocul reîncepea,
Incă minunat de frumos.
Si iarăsi anii au trecut,
Jocul se mutase acum
In penumbra încăperii de studiu unde,
Desi alinată de doruri tăinuite,
Fiecare căzătură durea
Durea mai mult decât cele de demult, si pământul moale, care să aline forta izbiturii,
Nu mai era.
Nu întelegeam.
Regula jocului se schimbase deodată,
Si eu nu stiam.
Rod al nepriceperii mele, lacrimile spălau
Obrazul mânjit de noroi si cerneală,
Aducând alinare în locul
vântului de mai.
Dar nu e drept,
Urla adolescentul din mine
Răzvrătit, cu părul umezit de sudoarea încordării
De a sustine înclestarea în care
jocul, hârjoana de demult
se transformase
fără veste.
Dar jocul nu înceta
această înclestare presărată uneori cu clipe de dor
ce aduceau alinare fruntii înfierbântate,
o, nu,
înclestarea era acum parte din fiecare zi
Făcându-mă să tânjesc
- adeseori - după pajistea verde a copilăriei.
Anii treceau
si tot nu întelegeam.
Nepriceperea durea
Durea uneori atât de mult, încât singurul leac
Era căutarea întelegerii
fiecărui de ce
izvorât din dezamăgiri.
…
Omul din fata mea
îsi terminase povestea si se ridică, cu silueta aurită de soarele blând al toamnei,
înalt, cu părul alb căzându-i pe umeri, încă
modelat în forma buclelor copilăriei.
Cu privirea senină
împăcată acum
De raza întelegerii venite de sus, din văzduhul de demult al vântului de mai.
|
Eliza Ghinea 11/20/2011 |
Contact: |
|
|
