Profesorii nostri de ieri ...
MOTTO:
„We don’t need no education!
We don’t need no thought control!
No dark sarcasm in the classroom,
Teachers live then kids alone…
Hey, teachers: Leave those kids alone!
All in’ all it’s just a brick in the wall…
All in’ all you’re just
…other bricks in the Wall!”
(Pink Floyd: The Wall)
Din negura timpului care trece peste noi cernându-se ireversibil, fiecare toamnă care-si trimite vântul pe aleile parcurilor să vânture frunzele ruginii, sau ploile reci si mărunte care mă obligă să stau mai mult timp retrasă în casă, mă face să deschid sipetul ferecat al amintirilor mele si să îmi scot de acolo pe cele mai dragi, între care si pe acelea ale profesorilor mei.
Pe atunci profesorul trebuia să ne fie „tovarăs...”, nu „domn profesor”, dar către suflet privindu-l, dincolo de meschinăria adresărilor impuse de maniacii vremurilor, profesorul ne-a fost un îndrumător altruist pe calea întelepciunii si respectului, a răbdării si a luminii. Si, Doamne: Ce frumosi au mai fost acei ani de crestere si de formare a noastră, a elevilor, ca oameni, alături de părintii si de dascălii nostri! Indiferent de materia ce ne-au predat-o, profesorii pe care i-am avut, ne-au fost atunci, în primul rând, niste oameni de exceptie cu care ne întâlneam pentru prima oară. Chiar dacă nu toti stăm astăzi cu gândul mereu la ei, totusi, sunt sigură că nu-i om pe acest pământ care să nu-si amintească de chipul acela care trecea printre bănci, se apleca si ne conducea mânutele în conturarea primelor litere si cifre. Eu îmi amintesc mereu de ei, începând de la doamna mea învătătoare – căci o adevărată doamnă era „tovarăsa” mea care, cu multă dragoste si răbdare m-a ajutat să fac si eu acei primi pasi timizi pe mirificul tărâm al cunoasterii.
Odată chiar am început să plâng că nu puteam încă să fac si eu, odată cu toti colegii mei din clasă, literele si cifrele asa de frumos cum le făcea ea pe tablă. A lăsa atunci creta din mână, a venit la mine si, mângâindu-mă pe cap, m-a întrebat:
- Dar de ce plângi, Maricuta, fetita mea scumpă?
- Nu pot să scriu si eu asa frumos...
- Nu-i nimic! Bine că plângi. Aceste lacrimi te vor face să scrii cel mai frumos din toată clasa! Si, în continuare, zise apoi către ceilalti copii, stârnind o ploaie de râsete: Acuma, să nu cumva să începeti să plângeti cu totii? Si bineînteles, am început să râd si eu cu ei împreună, uitând de lacrimile care-mi udau obrajii...
Au urmat alti ani, când au început să ni se înmultească dascălii pe măsură ce ni se înmulteau si materiile. Pe fiecare din ei mi-i amintesc cum picurau zilnic în mintile noastre stropii aceea de adevărată lumină, scurgându-se lin din marele lor „cer” de cunostinte. Dacă azi cei mai multi dintre noi stim să ne respectăm, atunci trebuie să recunoastem că aceasta le-o datorăm în mare parte si lor, eruditilor nostri profesori pe care i-am avut! Uniforma ce trebuia să o purtăm mereu curată si călcată la dungă, nelipsita panglică de pe cap care ne tine fruntea mereu liberă, si emblema scolii, toate acestea aveau un rol bine determinat, atât în fixarea locului fiecăruia în relatia profesor-elev, cât si în formarea noastră ca viitori oameni, semănând în noi obiceiul de a nu iesi oricum îmbrăcati pe stradă în fata oamenilor, ci cu hainele curate si bine îngrijite.
Dintre toti profesorii pe care i-am avut, nu-mi amintesc niciunul care să fi suferit de patima superioritătii sau a arogantei. Fiecare îsi preda materia cu profesionalism si fără gândul ascuns al geloziei că mâine, unii dintre noi îi vom depăsi poate în cunostinte si studii, ci din contră, toti erau parcă stăpâniti de dorinta de a ne forma gândirea de o asa manieră, încât să ne facă plăcere să cuprindem cu ea cât mai mult cu putintă. Nu putine au fost acele ore în care ne lipseam de a mai iesi în recreatii, căci nu ne mai săturam întrebându-i si ascultându-i răspunzând la câte si mai câte din nedumeririle noastre, ba chiar acest fel de ocazii s-au înmultit pe măsură ce avansam de la un an la altul.
Soarta a făcut să ajung să-mi duc zilele departe de orasul în care m-am născut si mi-am trăit toti anii de scoală, si de Tara mea, dar acest concediu de august 2011, ca si toate celelalte pe care le-am petrecut acasă, mi i-au readus iar în minte căci, câtiva dintre fostii mei profesori, îmi sunt si vecini. Chiar si faptul că ei locuiesc în apropierea noastră, înseamnă o mare binecuvântare pentru noi, deoarece respectul pe care îl impun ei oamenilor din jur, a făcut ca frumosul meu petic de cartier să fie mult mai linistit ca celelalte ale orasului. Vă vine să credeti că, desi nu suntem copiii lor de drept, totusi, ei când ne văd, tot ca pe copiii lor ne tratează încă si azi?
Eu cred în cea de-a doua existentă a noastră, în „aceea de apoi”, si sufletul mă încredintează că aceleasi emotii pe care le-am avut când ne-am întâlnit, le-a trăit si mama odată cu noi, privindu-ne din vesnicia ei – după atâtia ani! – pe toti din nou împreună. Singurii care nu ne-au înteles emotiile revederii si prezentărilor, au fost micutii nostri copii, care revăzându-se si ei odată cu noi, abia aseptau acum să treacă la joacă.
Sigur că, primul loc în inima noastră îl ocupă părintii! Anul acesta a făcut să ne adunăm din cele patru zări întregul neam, lucru ce se întâmpla mai des pe când trăia mama, nu ca acum. doar la nuntă, botez si înmormântare. Cu ocazia comemorării celor sapte ani de la plecarea ei în tărâmul sfintilor, după Parastas, unul din unchi, frate cel mai mic al mamei mele, a adus în discutie personalitatea profesorului, amintindu-si de doi dintre dascălii care i-au marcat destinul: învătătoarea si sotul ei, profesor de matematică si fizică. Fată de „isprăvile” pe care le tot făcea el pe când le era elev, amintiri povestite care ne-au stârnit nouă de la zâmbete si până la hohote de râs, el a accentuat efortul altruist si măret pe care îl făcea învătătoarea lui, pentru a recupera zilele ce le pierdea atunci când trebuia să-si ajute părintii, adică pe bunicii mei, la muncile câmpului: Greutatea cărtilor noastre de vizită – ne mărturisea cu smerenie unchiu − poartă mai întâi amprenta dăruirii lor, a profesorilor nostri, de a scoate din noi oameni adevărati, si abia apoi putem să îndrăznim să amintim si de ambitia noastră, a fiecăruia în parte. Anul trecut când l-am întâlnit pe domn’ profesor, ...mult îmbătrânit dar si fericit că a apucat să mă mai vadă odată, m-a invitat la ei acasă. Cum să-l refuz? Cum să pierd ocazia de a-mi mai putea vedea o dată învătătoarea? Si stând cu ei în jurul mesei de sub nucul din frumoasa si îngrijita lor curte, cei doi dascăli binecuvântati ai mei, mi-au depănat cu o precizie caracteristică doar marilor regizori, cea mai frumoasă parte a vietii mele: copilăria! Mă simteam minunat în compania lor, dar timpul scurtează, uneori cu brutalitate, clipele noastre cele mai frumoase... La despărtire ne-am îmbrătisat. Dar stupoare! Strângându-le pe rând mâna cu căldură, m-am cutremurat de ceeace mi-a fost dat să simt între palmele mele: Amândoi aveau palmele pline de bătături...
- Dar de ce? – i-am întrebat eu revoltat.
- Ei, Vasilică, copile...
Îl ascultam pe unchiul meu povestind si a început să mă răscolească cel mai amar sentiment în inimă, căci profesorii mei locuiau la bloc: Oare ei cum s-or descurca, căci n-au nici măcar o palmă de pământ cu care să-si poată completa strictul necesar!
„Domnilor guvernanti, când plănuiti o lege, o votati si apoi o puneti în vigoare, oare nu trebuie să gânditi, putin măcar, si la cei care v-au făcut parlamentari? Raportul Comisiei Europene realizat de Reteaua EURYDICE, ne dezvăluie că cele mai mici salarii de pe Continent le au profesorii din România cărora, salariile profesorilor din Europa de Nord li se par de domeniul fantasticului...!”
Târziu, ...mult dincolo de miezul noptii, ne-am retras la culcare, căci noi trebuia să plecăm a doua zi la Ploiesti, unde urma să ne întâlnim si noi, pentru prima oară, cu Familia Cătunescu, o întreagă familie de dascăli – „din tată-n fiu”, cum se zice −, cu care ne-am cunoscut prin intermediul Revistelor Literare VIRTUALE din străinătare, mijlocitor fiindu-ne un alt mare român, desigur tot de litere, dar stabilit pe meleagurile Australiene de peste 30 de ani, domnul George Roca!
...Ne-am întâlnit si, salutându-ne si îmbrătisându-ne, am simti aceeasi dar specific doar profesorului, de a sti cum să se prezinte, de a sti cum să te primească si să te atragă repede si cu căldură de partea lor, pentru ca noi să ne putem depăsi emotiile. Si cum în mintea mea încă mai mocneau „tăciunii” aprinsi de povestea unchiului meu, am început, când mi-a venit rândul:
- Tinerii din ziua de a zi au parcă prea mare interes pentru „hainele de firmă”, masinile de lux, computerele astea care au început să încapă încă de pe-acuma doar într-un format A-5, sau într-un micut telefon etc., câstigate − toate dacă s-ar putea! −, cu un cât mai mic efort fizic sau intelectual. Modele lor de viată sunt altele, distorsionate parcă, la majoritatea... Poate si din cauza „haosului paradisiac” în care se învârt politicienii nostri de azi străini total de ceeace înseamnă profesionalismul celui aflat în slujba tării.
Nu am apucat însă să îmi termin bine vorba, că una dintre distinsele noastre doamne m-a întrerupt, blând:
- Te înseli! Poate anii multi petrecuti departe de Tară te fac să vezi lucrurile asa... La liceul unde lucrez, copiii sunt foarte interesati de a reusi în viată prin muncă multă si sacrificii, de care se fac deja constienti. Au participat în străinătate la multe concursuri, schimburi de experientă etc., iar nivelul lor ridicat de cunostinte i-au cam uimit pe cei de „dincolo”, care i-au luat imediat drept studenti de facultate, nu de liceu. Multi dintre copii mi-au mărturisit că dacă ar primi un salariu, nu pe jumătate, ci si pe sfert chiar, din ce li se oferă în afară, nu si-ar părăsi tara.
M-a impresionat în mod deosebit acest lucru, mărturisit la unison de gazdele noastre. Am înteles atunci repede că imaginea despre tinerii nostri îmi era distorsionată de alte cauze, care plecau de la noi, de la părintii ca mine, care am fost nevoiti să căutăm în alte tări resursele financiare de care avem nevoie pentru întretinerea copiilor nostri în scoli. Dumnezeu a făcut să cunosc în Spania femei si bărbati despărtiti sau rămasi singuri, români zbătându-se din răsputeri pentru întretinerea copiilor lor în facultăti. Cu totii se plâng de cerintele mari, la nivel european, ale scolilor noastre românesti, dar care nu vin din partea profesorilor, ci din partea Statului Român, condus de acei asa zis ,,politicieni” care au început „stagiatura imediat după Revolutie... iar acum „diplomati” fiind, uită să tină seama de conditiile înjositoare pe care sunt ei în stare să le asigure tinereului nostru de azi, viitorii oameni de mâine ai Tării.
Oare ce-i face pe acesti mari dascăli ai Tării noastre să meargă mai departe, îmbogătind mintile si modelând caracterele generatiei de azi, căci nimic nu-i mai poate bucura în afară de acele „cristale” de copii slefuite de ei până la desăvârsire?
Iată că după revolutie, nu politica a câsigat, ci tot profesorul a rămas acelasi punct de reper si cel mai reprezentativ al societătii noastre de azi, ca si cel de ieri, de mâine si poate din totdeauna, care ne descoperă miraculos lumii occidentale cu ocazia concursurilor si olimpiadelor internationale la care învătăceii lor sunt la fel ca si ieri, „luati drept studenti de facultăti de copii străini de aceeasi vârstă cu a lor!” Cinste, respect si recunostintă, pentru marii nostri dascăli!
Vedeti, noi suntem „generatia în blugi” fugărită de militienii azmutiti de părintii politicienilor de azi, să ne rupă pantalonii evazati sau să ne taie pletele. Noi nu protestam ca si „indignatii de azi”, dând foc tomberoanelor de gunoi si spărgând vitrinele magazinelor si băncilor, căci nici nu era dezmătul libertinajului de azi, dar nici nu ni l-am fi dorit asa. Suntem generatia profesorilor care i-a învătat si i-a făcut parlamentari pe politicienii de azi, pentru ca acum să le poata răbda nepăsarea. Noi stiam să protestăm cântând la unicele, pe vremea aceea, si înăltătoarele Cenacluri Flacăra:
„Sunt curat la trup, curat la suflet,
Vreau să înteleg si să iubesc:
Nu contează cât de lung am părul,
Dar contează ce si cum gândesc!
Simt în trup pletosii daci, cometii,
Firea mea e saltul omenesc:
Nu contează cât de lung am părul
Important e cât si cum gândesc!
Vreau să-nalt castele din gândire,
Vreau să fiu lăsat să simt cum cresc:
Nu contează cât de lung am părul,
Mai presus e cât si cum gândesc!
Nu e loc de noi în lumea voastră!
Nu-s din noi acei care urăsc,
Tinând cont de cât de lung am părul,
Nu de cum si cât de mult gândesc...”
Special am ales acel „Motto” de la inceputul acestui articol! Eu am sesizat că la lucrarea „Zidul” al marelui grup de muzică progresivă Pink Floyd, lipseste cu desăvârsire nuanta versurilor care se repetă în lucrarea Grupului nostru muzical „Pasărea Colibri”, legată de specificul naturii noastre umane. Si tocmai din această cauză cred eu că trebuia să cadă „zidul” care ne despărtea pe noi de occidentali, pentru că ceeace ne lipsea nouă, aveau ei, si invers, ceeace le lipsea lor, aveam noi. Aceasta nu-i o afirmatie deliberată! Iată ce mi-au putut vedea ochii, în anul 1991, când s-a celebrat mult trâmbitata cădere a „Zidului”: Se filma de sus, dintr-un elicopter, Poarta Brandemburgului, spre care se îndreptau cele două multimi de oameni, dinspre Est si dinspre West, ale aceeasi natii, dar educate diferit. Cei care veneau dinspre Westul occidental avea în mâini flori, iar cei care veneau dinspre Estul societătilor socialiste „multilateral dezvoltate” aveau în mâini sticle de băuturi alcoolice!
Asa am ajuns să cred că ar fi mult mai bine, si pentru noi dar si pentru Occident, dacă întreaga noastră clasă politică de azi, în frunte cu locatarul chirias de la Cotroceni, si-ar lăsa ,,părul lung” si ar gândi asa cum ne cânta nouă Florian Pitis, nu cum le cântă lor azi „copilul minune”. Cine stie? Poate asa s-or da si ei la „progresivă”! Sau, dacă nu ei, măcar „minunea” care le cântă...
Voi încheia asadar, asa cum am început, cu diferenta că îmi voi permite să parafrazez putin minunatul „zid” al Pink Floyd-zilor generatiei mele si a profesorilor nostri de ieri, transmitând parlamentarilor nostri de azi si un mesaj constructiv cu această ocazie:
„Yes, you need good education!
Yes, you need a thought control!
No dark sarcasm in the classroom!
Teachers teach then, them again! …E-hey!
Hey, teachers: Teach then, them again!
All in all you’ll teach, breaks down today’s wall!
All in all you’ll teach them,
…will break down theirs wall!”
------------------------------------------
Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Noiembrie 2011
|
Maricuta Manciuc - Toma 11/20/2011 |
Contact: |
|
|
