Sublinieri : Liviu Rebreanu
Motto : « Acrobatia visului pe firul alb tremurând întins peste cascada realiătii. »
Vasile Gheorghe, « Rău de înăltime »
Constat că nu-mi este deloc usor să scriu (din nou) despre Liviu Rebreanu.
Mă poticnesc în frazele banale ale semnelor ocazionale : s-a născut la 27 noiembrie 1885, la Târlisua, judetul Bistrita-Năsăud, în Ardealul imperial, fiu al unui învătător român, evident, într-o atmosferă maghiarizată (istoriceste) a devenit cel mai mare romancier din literatura română, a trăit tumultuos într-un ev clătinat de mutatii majore, fundamentale chiar si s-a stins doborât de cancer la numai 59 de ani ; Fie-i tărâna usoară !
« Acrobatia visului » - vorba poetului – din care s-a ivit Liviu Rebreanu impune însă nu numai o reverentioasă deschidere a « cartii Rebreanu », dar si o atentă redescoperire a paginilor « acesteia », ea fiind expresia vocatiei subordonate obligatiei de a spune ceea ce (omul) crede.
Si rezultanta este o operă fără egal.
Condeiul lui Rebreanu se complace în planul simplu al evenimentelor care vin si pleacă lăsând sau nu urme, dar înregistrate migălos de apetitul uman pentru ceea ce vrem sau am vrea să se întâmple…lumea concepută ar putea fi oarecare dar devine memorabilă în momentul în care zbaterile vietii o aruncă în vârtejul sacrificiului, fie voit, fie nu si, mai ales , fie nu !
Tăranul – dominanta rurală fiind definitorie - ca si războiul dealtfel - constitue lumea în care Rebreanu operează ca observator imediat, penetrant analist atât al faptelor, cât si sau poate mai ales, al fondului psihologic generator, starea “de fapt” fiind concluzia unor trăiri intense ascunse în psihologia de grup ori cuibărite în acea deviantă interpretare a valorilor caracteristică individualitătii ; direct spus “furiile” generate de sărăcia “fără iesire”, tristetea “neglijării” sentimentului national chiar în contextul unui război definitoriu ( ca cel Mare) sunt nu numai atrăgătoare artistic dar si imposibil de evitat când idealul creator te ancorează în realitate.
« Ion e un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de maretie linistită » zice Călinescu vorbind, evident, despre romanul « ION », aparitia căruia, în 1920, « aruncând în aer » lumea prozei românesti.
Dintr-odată sub mâna ardeleanului semnalat de Sburătorul luiLovinescu romanul românesc intră în cercul închis al marilor ceeatii, tentatia simplificării acestei aparitii - structurată simplu, direct, fără farafastâcurile căutărilor de dragul “căutărilor”, marcată de limbajul “bolovanos” (cum va zice George Călinescu, mai târziu) specific relatărilor ocazionale si mai ales ordinarul “plot(ului) “ rezumabil într-o singură frază - este spulberată de complexitatea trăirilor umane pe care le surprinde în acele momente cheie, când păsirea vulgară devine pas hotărâtor, când întelegerea permite intrarea în permanentă .
Ion, eroul, incapabil să-si definească nelinistile – simplitatea definitorie a gândirii tăranului pentru care existenta este determinată de “a avea” sau “ a nu avea” pământ – “rătăceste” drumul, bâjbâie în tumultul nemultumirii si, cum e firesc sub mâna unui maestru, se întâmplă transformarea unei povesti banale într-o tragedie a cărei intensitate n-are – încă – egal în literatura noastră,
Ceea ce Ion anuntă se confirmă în anii următori cu “Pădurea spânzuratilor” cu “Răscoala” cu “Ciuleandra” cu Gorila” cu teatrul … lista e lungă, Rebreanu fiind deosebit de prolific, dar ceea ce retinem prioritar este prezenta în literatura noastră a acestui prozator care provoacă, dincolo de plăcerea lecturii, curiozitatea dezlegării întrebărilor pe care le ridică.
Apostol Bologa trece prin «pădurea spânzuratilor » intuind pasirea – în contextul unui război de proportiile celui “Mare”, cel care cutremură universal, pulverizează lumea stiută si reasează valori pe fondul căroră secolul trecut se consumă până la absurd - dincolo de spatiul limitat al existentei, în eternul sacrificiului, cu sens la scara ansamblului, fără sens în “ograda” proprie.
Lumea “alesilor” lui Rebreanu e cea de pe “stradă”, detasarea lor din multime este conditionată de conjunctura momentului în care se consumă, fie că este un rasat boiernas în derivă -“Ciuleandra”- fie că-i un “savage” ziarist pus pe faptele mari ale expunerilor senzationale, dar adevărate – “Gorila”- fie că e o “turmă” în deriva furiei acumulate din timpuri imemoriale –“ Răscoala”.
Si nu stiu de ce mi-a venit în minte ce zicea Nicăpetre: “Trăiesc starea ce-mi zice că parcurgând acelas drum a doua, a treia oară, descopăr frumuseti si întelesuri ce mi-au scăpat la prima trecere când priveam doar cărarea pe care călcam”
Dar probabil stiu; Liviu Rebreanu “tremurând intins peste cascada realitătii”.
Toronto / Nov.2011
|
Maria Cecilia Nicu 11/17/2011 |
Contact: |
|
|
