Interferentze : Gând de Noiembrie
Copacii se golesc si luna noiembrie aterizează în sufletele noastre aducând cu ea tristetzea lungilor noptzi de sfârsit de toamnă. Se spune că pentru a goni gândurile rele e bine să te gândesti la copilărie. Bănuiesc că multă lume stie acest lucru si am impresia că în Canada sunt special organizate niste jocuri în care adultzii să se simtă iar copii. Dar, să fim dreptzi: ce copil se simte copil când se joacă? Jocurile sunt una din cele mai serioase activitătzi ale omului, fie el copil sau adult si tocmai în aceasta seriozitate constă frumusetzea lor!
Azi n-o să mă joc, dar o să mă-ntorc cu gândul la copilărie, pentru că în Noiembrie era ziua mamei. Si în plus, nu era o zi oarecare, era 7 noiembrie, când, pe vremuri, se sărbătorea si în România, ca si în Uniunea Sovietică de atunci, marea Revolutzie din Octombrie.
Sigur ca nu prea întzelegeam eu ce era cu Revolutzia, de fapt când eram mică nici nu-mi închipuiam că în acea zi mai putea fi si altceva decât ziua mamei. Iubeam foarte mult, pe atunci (si am ramas cu această iubire până astăzi!) aparatul de radio. Era în camera părintzilor si mă duceam toată ziua acolo, îmi luam un taburet si ascultam. Eram convinsă că toate orchestrele si totzi pianistii erau undeva în spate, în ciuda faptului că realizam ca nu pot toti încăpea acolo. Nu-mi puneam întrebari în legatură cu potentzialul radioului de a transmite, mi se părea că din moment ce tata îl adusese în casă, era normal ca radioul să fie « atotputernic »!
Aveam însă alte întrebari, pe care nu le puneam cu voce tare pentru că cei din jur erau vesnic ocupatzi si nu vroiam să mi se spună iarăsi « fă si tu ceva util, nu mai sta degeaba, lipită de radio ». Nu stiu de ce îmi spuneau că stau degeaba, când eu eram atât de ocupată cu ascultatul radioului! Deci, întrebările pe care mi le puneam în gând nu erau legate de radio, ci de mama. Nu întzelegeam cum de toată lumea stia că pe 7 noiembrie era ziua ei. Cine i-a anuntzat? Toată defilarea cu steaguri, decoratzii si fanfară nu făceau decât să-mi întărească părearea că mama mea era foarte importantă! În general nu dădeam atentzie crainicilor la buletinele de stiri sau radiojurnale, ci numai la emisiunile muzicale. Dar, de 7 Noiembrie, dacă tot era ziua mamei, de ce să nu ascult toată transmisia defilării, cu fanfară, cu pionieri, cu sportivi, când crainicii spuneau cât de bucurosi sunt participantii? Entuziasmul meu era atat de mare, încât îi spuneam mamei : « Sunt fericită » si ea, fără să mă-ntrebe de ce, îmi răspundea « asa să fii toată viatza ».
Convingerea mea cu ziua mamei s-a păstrat până mai tarziu, pentru că, la scoală fiind, în clasele primare, când învătzătoarea ne-a întrebat, în fatza unui inspector de la raion, ce sărbătorim noi la 7 noiembrie, eu am ridicat mâna cu insistentză si, când mi-a dat cuvantul, am spus cu convingere : « la 7 noiembrie sărbătorim ziua mamei mele ». Învătzătoarea a chemat-o pe mama la scoală si i-a spus că ar trebui să mă « prelucreze », ca să stiu ce se sărbătoreste pe 7 noiembrie, nu să compromit munca politică a cadrelor didactice în fatza inspectorilor!
Mama mi-a explicat atunci că e si altă sărbătoare pe 7 noiembrie, dar că de fapt cealaltă e ceva din octombrie si că s-a schimbat calendarul. N-am întzeles nimica, dar mi-am spus că altă dată n-o să mai zic la scoală că pe 7 noiembrie e ziua mamei, pentru că învătzătoarea e probabil geloasă.
Seara aveam musafiri si mă bucuram grozav. De fapt nu oaspetzii în sine mă bucurau, că ei veneau fără copii si noi, copiii, nu stăteam cu adultzii, dar îmi plăcea faptul că mi se dădea si mie ceva de făcut si deveneam utilă: pregăteam farfurioarele de tortă si linguritzele. Unele linguritze erau pătrate si plate, ca niste mici lopătzele si am aflat că ele erau pentru înghetzată. Mie-mi plăceau la nebunie si mi se părea că nu era logic ca pentru înghetzata să fie destinată o linguritză plata, cea obisnuită ar fi fost mai potrivita, ca să aib înghetzată unde să se topeasca, gândeam eu! Dar, pentru că le adoram pe cele pătrate, le puneam pe ele pentru tortă si mama nu se opunea. Credeam, în secret, că si ei îi plăceau, dar nu-mi spunea!
Torta, de nuci cu cremă de ciocolată, niciodată prea estetica, era în schimb foarte bună. Fratele si cu mine spărgeam si cojeam nucile, iar mama le dădea pe masina de tocat nuci. Tare-mi placea masina aceea, am iubit-o, pentru că din nucile întregi făcea « rumegus de nuci » care era usor de mâncat, puneam putzin zahăr tos si mâncam asa, înainte de tortă!
Astăzi mă gândesc la acele momente din copilărie, acuma, în noiembrie, când zilele îsi pierd lumina în fatza noptzii, când copacii sunt aproape dezgolitzi si când mi se pare că întunericul e binevenit pentru a-mi ascunde o lacrimă târzie prelinsă pe obraz.
Toronto/ noiembrie 2011
|
Veronica Pavel Lerner 11/15/2011 |
Contact: |
|
|