In dialog cu Sergiu Cioiu
Sergiu Cioiu, muzician, interpret român de jazz, swing folk, compozitor, actor.
MDP: Stimate Sergiu Cioiu, bine ati venit la revista Agero din Stuttgart! Prezenta unui artist, cîntăret, compozitor si interpret român de talia domniei voastre ne încîntă si ne onorează, deopotrivă. La multi ani Maestre!, cu putin timp în urmă ati sărbătorit aniversarea zilei de nastere. Parafrazînd titlul unui slagăr al dumneavoastră, care a fost pentru Sergiu Cioiu „primul loc de pe pămînt”?
Sergiu Cioiu: Vă multumesc, mă simt flatat. Mă consider, mai degrabă, un artizan al cântecului si un interpret al verbului. Când comunicarea ideilor devine emotie estetică, locul meu de pe pământ coincide cu o anumită paralelă, si meridianul îmi dă ora exactă a României.
MDP: Sînt îngrijorată pentru că generatia de azi nu manifestă respect fată valorile care au marcat o anumită etapă a muzicii usoare românesti. Cum poate fi trecut sub tăcere un interpret care prin anii ’80 era pe buzele si în sufletele tuturor? Un interpret care a iubit si iubeste metafora si a muzicalizat versuri ale poetilor Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu si altii..
Sergiu Cioiu: Cred că nu putem fi pe placul tuturor. Generatiile se succed. Gusturile se schimbă odată cu modele. Si totusi… se întâmplă să am încă admiratori, oameni care îmi apreciază interpretarea, repertoriul, realizările, sau împărtăsesc acelasi gust pentru cântec si litere. Unii mă pretuiesc si mă fac a simti acest lucru. Este oarecum neobisnuit să primesti semne de tandrete după peste 25 de ani de lipsă de pe firmamentul teatrelor, sau din play-list-urile posturilor private de radio. E minunat să vezi ca unii dintre vechii colegi sunt gata să colaboreze, chiar benevol, la vreun proiect. Problema s-ar pune atunci când noi difuzori sau organizatori de spectacole nu întreprind nimic, temându-se ca ar putea pierde bani dacă ar investi într-un turneu cu un artist nemediatizat de zeci de ani, chiar în tara în care s-a născut. Dusmanii sunt mercantilismul, venalitatea si lipsa de curiozitate în care se complac cei care astăzi răspund de divertisment. Nu e loc pentru genurile mai putin mainstream. Ne-am învătat cu două-trei vedete cu care se merge la sigur, cu câteva siluete feminine care au sex-appeal, cu câtiva cântăreti care cântă tare, frumos si cu neostoită convingere în tot felul de texte mediocre, uneori imbecile si, de cele mai multe ori, melodii si aranjamente-kitsch care, culmea, plac celor al căror gust a fost modelat, în timp, tiptil, de acesti difuzori - care sunt siguri că numai ei stiu care e gustul publicului si ce merită a fi difuzat .
MDP: Ati putea vorbi despre prietenii împărtăsite cu mari artisti, cu mari compozitori? Am în vedere momentele de comuniune spirituală care v-au luminat la rădăcini si v-au îmbogătit cu sfintenia unor valori.
Sergiu Cioiu: Mă gândesc la cei care m-au îndrumat înainte de a deveni student la actorie: Dina Cocea, Sorin Gabor, Aurel Căileanu, Constantin Dinescu; apoi la cei care mi-au fost profesori în Institutul de Teatru: Costache Antoniu, Ion Cojar, Petrică Vasilescu, Beate Fredanov, Zoe Stanca Anghel. Se întâmplă să ai acelasi modus operandi cu colegi cu care actionezi în calitate de parteneri de joc si pe care îi respecti pentru talentul lor. Cred că, prin Florin Piersic, am ajuns la o întelegere a felului în care se poate pune în valoare verbul în comunicarea directă cu partenerul. Dacă mă gândesc bine, în ceea ce mă priveste, Florin mi-a servit ca o interfată a intentiilor tânărului actor ce eram. Sfaturile sale aveau rădăcini în talentul pedagogic al unor mari regizori-pedagogi: Marieta Sadova sau Al. Finti. De altfel, nu uită să-i pomenească nici acum, după atâtia ani...
Cu „sfintenia unor valori”, cred că m-am lăsat influentat ascultând, pur si simplu, sfaturile unor mari mesteri ca Ion Fintesteanu, Marcel Anghelescu, ori ale unor personalităti care se identificau cu notiunea de teatru pe parcursul a sapte generatii de spectatori, cum ar fi Radu Beligan si Ion Lucian. Atingerea sau vecinătatea unor asemenea artisti te influentează, îti dau o stare de vibratie sau curajul de a-ti pune în valoare propriul potential. Dacă acest potential nu există, nimeni nu te poate face artist. Am rămas într-o relatie de prietenie cu Florin Piersic, pe care îl admir pentru talentul, farmecul si polivalenta lui, cât si pentru generozitatea cu care stie să-si îmbrătiseze publicul. La fel cu Stefan Radof, cu care am fost coleg si cu care am rămas bun prieten. Radof, unul din marii actori ai României, este primul poet pe care l-am muzicat.
Mai târziu, când, din întâmplare, am ales teatrul muzical si cântecul, în pofida înclinatiilor mele către teatru dramatic, s-au născut alte prietenii... As putea aminti prietenia cu Alexandru Mandy, despre care am mai scris, cu Nicusor Kirculescu, cu Gelu Solomonescu, cu Dan Stoian, Cornel Fugaru, compozitori cu care am colaborat. De asemenea, mă gândesc uneori cu plăcere la momente petrecute alături de artisti ai genului comic: Mircea Crisan, Horia Serbănescu, Radu Zaharescu, Ovidiu Teodorescu, Nicu Constantin, Alexandru Arsinel - actori cu care am avut relatii amicale sau colegiale. Cred că de la fiecare am avut de învătat câte ceva.
Dintre cei cu care am împărtit scena în diferite momente ale vietii mele artistice, pot mentiona câtiva interpreti pe care îi port în inimă, unii nu mai sunt în viată, dar rămân cu noi: Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Cornel Fugaru, Dan Stoian. Pe altii îi pot, încă, admira de la distantă si am toată consideratia pentru talentul si creativitatea lor: Aura Urziceanu, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe… sau Luminta Dobrescu, care lansează, revenind în România, după multi ani, un album remarcabil. Din garda nouă, îmi plac stilul deosebit, intensitatea interpretativa si temperatura vocala ale Mariei Răducanu. Au fost multe momente în care m-am simtit pe aceeasi lungime de undă cu pictori, poeti, actori, regizori si matematicieni – toti, personalităti importante în artă si cultură. E sigur că si acestia m-au mai „luminat la rădăcini”. Adevăratele momente de comuniune, însă, le-am avut si le am cu sotia si cu fiul meu. Ei contribuie zilnic la mentinerea mea în contact cu poezia si cântecul, cu oamenii care asteaptă încă proiecte la care lucrez sau altele la care nu încetez să mă gândesc. Ei îmi luminează trunchiul si restul, cel schimbător...
MDP: Întorcîndu-ne la muzică, cînd ati debutat, care a fost prima piesă interpretată, cînd ati sustinut primul spectacol cu public si cum a fost receptat? Ce vă amintiti în mod special din cariera muzicală si cui datorati drumul ales?
Sergiu Cioiu: Muzicalmente, am debutat în fata colegilor mei de la IATC, prin anul doi, când am cântat pentru prima oară, în fata acestui public avizat, un cuplet învătat de la Ciupi Rădulescu, un cântecel amuzant, „Ce mai faci Maria?”, povestea unui timid care nu îndrăzneste să-si mărturisească dragostea când se află în fata fetei de care e îndrăgostit si, învârtind în mână pălăria, nu poate decât să repete mereu „Ce mai faci?...”. A fost un succes studentesc. Asa am început să cânt. Hotărârea de a continua în acest domeniu special al cântecului, am luat-o atunci când l-am văzut pentru prima oară pe scenă, la Sala Palatului, pe Gilbert Becaud. Drumul ales, însă, îl datorez unei nenorociri. Mama nu avea decât 49 de ani când s-a îmbolnăvit de cancer, tata suferea de insuficientă ischemică si era după un infarct întins. Era în ’64, terminam facultatea. Ar fi trebuit să fiu repartizat la unul din teatrele din tară, la Cluj, unde as fi jucat sub îndrumarea lui Vlad Mugur, un regizor extraordinar. Ar fi fost pentru mine o întâlnire salutară si cred că as fi rămas, probabil, în organigrama unui teatru, ca actor. Având în vedere situatia din familie, am decis să îl invit pe directorul Teatrului C. Tănase, Nicolae Dinescu, să vadă spectacolul în care jucam pentru diplomă, la Casandra (studioul Institutului). Acesta m-a poftit să dau un concurs, să vadă dacă am si aptitudini muzicale, si asa am început să joc la „Tănase”. La început, pe scena Teatrului Satiric Muzical Constantin Tănase, am fost distribuit într-un concert-spectacol intitulat „Horia si Radu îsi asumă riscul”; Horia Serbănescu m-a întrebat ce stiu să cânt si - cum stiam a cânta din repertoriile Montand, Aznavour si Becaud - mi s-a sugerat să îi imit. A fost debutul meu în fata marelui public.
MDP: Cînd ati semnat primul contract cu o casă de discuri din România?
Sergiu Cioiu: Pe vremea aceea, nu se semnau contracte cu ceea ce era singura casă de discuri din România, „Electrecord”. Erai plătit o dată, după înregistrare. Nu erau alte obligatii între parti. În 1966, după ce au fost premiate, la Mamaia, doua cântece de Alexandru Mandy în interpretarea mea, s-a pus problema realizării unui disc. Primul meu disc a fost un „33” cu patru cântece, trei de Mandy si unul de mine. În acelasi an, a apărut si un disc cu cele două cântece de Mandy, cântate la Mamaia, un disc în care s-au înregistrat si două cântece interpretate magistral de Gică Petrescu.
MDP: După debut a urmat un sir lung de succese, probabil si dezamăgiri, însă personalitatea lui Sergiu Cioiu nu si-a pierdut în niciun context verticalitatea…
Sergiu Cioiu: Mă coplesiti! Eu am vrut să abordez un repertoriu de cântece cu subiect, cu câte o poveste, cu un text bine croit. Întotdeauna era mai dificil să se mediatizeze cântece care păreau mai putin comerciale, mai putin dansante. Nici acum nu e altfel. Am căutat întotdeauna cântecul cu atmosferă, cu armonii mai bogate si cu un text care să aibă o anume teatralitate. Am avut plăcerea si norocul unei întâlniri cu un autor care mi-a oferit un astfel de repertoriu. Până să-l cunosc pe Mandy, am tot căutat. Întâlnirea a fost salutară. A urmat o serie de cântece înregistrate la Radio, T.V. si Electrecord. Mai târziu, am abordat si spectacole bazate pe versuri muzicate ale poetilor mei preferati. A fost contextul ideal pentru a strecura idei care ar fi putut fi cenzurate atunci. Am realizat două spectacole de tip one-man-show într-o vreme când acest fel de spectacol era mai greu de acceptat sau de impus. A reusi acest lucru tine, poate, de o anume verticalitate, de un fel de curaj… dar, mai ales, de un anume gust.
MDP: De ce ati ales plecarea ?
Sergiu Cioiu: Mai întâi, pentru că simteam că e din ce în ce mai greu să respiri, metaforic vorbind. Andrei Brădeanu înregistrase pentru televiziune un recital după spectacolul „Pe cine numim... Eu”, pe care îl jucam la Teatrul Foarte Mic. Era un spectacol pe versurile lui Marin Sorescu si muzica lui Dan Stoian. Intitulat „La o adică”, albumul cu cele 26 de cântece din spectacol a fost lansat chiar în seara premierei. Recitalul pentru televiziune realizat de Andrei Brădeanu, unul din cei mai reputati si apreciati realizatori TV, era deosebit de inspirat, de frumos, de reusit. Au trecut luni fără să poată fi pus în undă. A fost picătura care a umplut paharul. Mai târziu, am avut un contract serios în străinătate si am profitat de această ocazie pentru a începe o nouă viată.
MDP: Vă simtiti în Canada ca acasă? Cum v-a integrat cultura lor?
Sergiu Cioiu: Cred că noi, mai degrabă, trebuie să facem o imersiune în cultura canadiană. Noi trebuie să trecem peste un asa-zis soc cultural. Noi trebuie să ne adaptăm sau să ne găsim locul si colaboratorii. Eu am fost deschis, luând contact cu câtiva oameni de teatru, si am fost invitat pentru diverse colaborări cu ateliere de actorie si de tehnica vocală la Departamentul de teatru al Universitătii din Ottawa si la un teatru municipal din Gatineau, unde am si pus în scenă. Cea mai mare satisfactie a fost, însă, realizarea, în calitate de co-producător si director artistic, a unui album cu un autor-compozitor-interpret montrealez, ale cărui cântece mi s-au părut deosebit de interesante. Artistul se numeste Maurice Boyer, iar albumul este intitulat „Le Prince des huées". Ne-am împrietenit, si consider că acest proiect dus la capăt cu succes, reprezintă pentru mine un fel de integrare culturală. Eticheta sub care am lansat albumul si compania, Les Productions ConArt, a fost înfiintată de noi cu această ocazie.
MDP: Invazia multiculturalismului a pus la colt muzică usoară bună. Genurile postmoderne au căpătat forme noi de exprimare, ritmuri violente si virulente. Copiind modele occidentale, totul este întors pe dos, de la tinuta interpretului la codul moral al imaginii publice...
Sergiu Cioiu: Nu cred că invazia multiculturalismului poate fi cauza punerii la colt a muzicii usoare bune. Mi se pare că influenta unor curente preluate, fără prea mare grijă, ca si imitatiile unor stiluri vehiculate peste tot în lume, au devenit moneda curentă a celor care produc muzica în România. Prostul gust, însă, este de găsit pretutindeni. Lumea se bălăceste în prost gust. Iar, în România, mai rapid decât în alte tări din sud-estul european, s-a aciuit un „sound” poluant care uniformizează creatia muzicală. Se compune foarte mult la ordinator. Toata lumea are acces la o clapă cu tot felul de sunete. În general, predomină un stil în care ghitara bas si tobele sunt privilegiate. Nu mai deosebesti usor un „sound” de alt „sound”. Pianul este electric, chitarele sunt electrice, iar culorile vin din samples-urile la care se recurge când e vorba de câte un aranjament mai sofisticat. Trebuie să sune cât mai disco, cât mai house, cât mai dansant, cât mai hip-hop, si spectatorii trebuie să bată ritmul cu palmele la îndemnul si semnul vedetei. Sau, când e vorba de festivaluri de tip Mamaia, creatiile sunt croite să sune amplu si slăgăros. Nu are importantă textul decât în cazuri exceptionale. Altfel, e încă foarte bine că în România mai există spectatori curiosi, care stiu să aprecieze si ce este de calitate.
MDP: „Omul caută toată viata sensul si salvarea existentei”, spunea Petre Tutea. În cazul dumneavoastră, „salvarea” spirituală din care domeniu vine cu precădere?
Sergiu Cioiu: Petre Tutea e mereu citat, în ultima vreme. Filosoful crestin era un om spiritual, avea mult haz si învelea adevărul într-o haină admirabil sugubeată. Dan Puric îl citează cel mai des. „Salvarea existentei” are un sens dacă lasi ceva în urmă si dacă lucrezi în acest scop. Scriitorii, filozofii, arhitectii, inventatorii, compozitorii, cercetătorii, oamenii de stiintă care publică, cineastii, pictorii… lasă în urmă câte o amprentă, câte o operă de artă, câte o imagine sau câte o melodioară, care se reia cu la-la-la, peste ani si ani. Pentru mine, „salvarea spirituală” vine din acel echilibru pe care fiecare ar trebui să-l găsească în familie, în muncă, în acceptarea diferentelor si în conjugarea verbelor „a fi” si „a visa”, precum si în acceptarea unor mistere care nu au dezlegare.
MDP: Credeti în asa-zisele branduri muzicale de astăzi din tara noastră?
Sergiu Cioiu: Eu nu prea cred în „branduri”. În cele legate de muzica usoară sau de popul românesc, nici atât. Singurul brand muzical românesc care s-a impus în lume este în muzica simfonică si poartă numele unui nemuritor român, marele compozitor George Enescu. Cred că în muzica usoara româneasca, totusi, cheia este folclorul, în sensul bun si viu al cuvântului. Cred în cântecele bătrânesti care rămân si peste sute de ani. Am o mare admiratie pentru Grigore Lese si Tudor Gheorghe. În România există un patrimoniu al CÂNTECULUI, chiar si în muzica usoară. De brand, însă, nu poate fi vorba, chiar dacă unele voci sunt exportabile.
MDP: Cum este să fiti faimos? Superba dumneavoastră voce este ascultată si azi în case, în masini, la evenimente, de cei care vă îndrăgesc. Sergiu Cioiu a umplut de bucurie sufletele românilor de acasă, din întreaga lume... La fel s-a întîmplat si cu mine ascultîndu-vă toate piesele de pe YouTube…
Sergiu Cioiu: Vă multumesc pentru superlative, dar să nu exagerăm. Sunt, de fapt, un actor care cântă. Nu cred că stiu ce înseamnă să fii faimos. M-am bucurat si mă bucur, încă, de oarecare popularitate la oamenii care asculta cântecele din repertoriul meu, fie pe YouTube, fie ascultând un vechi vinil sau vreo reluare la „Radio România”, ori noaptea târziu, vinerea, în inteligentele emisiuni prezentate de Andrei Partos, „Psihologul muzical”. Altfel, în România, nu sunt distribuite discurile mele, iar eu nu am găsit încă o cale de acces la asa-zisul circuit din showbizul românesc. Cum să fiu „faimos”?! Mă bucur că sunt cunoscut încă pentru unii ca dumneavoastră si cititorii publicatiei AGERO.
MDP: Ce considerati a fi inutil în societatea muzicală românească si ar trebui evacuat? Ce vor realiza interpretii tineri care se ascund după butoane si se dezgolesc în luminile rampei?
Sergiu Cioiu: Din societatea muzicală româneasca, cred că ar trebui eliminat kitschul, în primul rând. Din păcate, nimic nu este inutil din moment ce se cumpăra…
MDP: Ce esentă specială are cariera si viata dumneavoastră? Pentru că, iată, Sergiu Cioiu este o legendă vie. Puneti toate realizările în sarcina norocului, a predestinării sau dati vina pe Dumnezeu, metaforic, vorbind?
Sergiu Cioiu: Îmi este greu să vorbesc despre o esentă specială. Pentru mine, viata e mai importantă decât cariera. Câteodată, cariera te îndepărtează de familie. Mă gândesc la toate aceste staruri cu multiple divorturi si reprosul ce si-l fac, unii dintre ei, pentru a nu fi fost alături de copii. E o temă recurentă si în literatura dramatică si în film. Inventarul realizărilor mele este incomplet. Ar mai fi mult de făcut, dar timpul se împutinează si ar trebui să mă grăbesc. După cum bine spuneti, cred că e o chestiune de predestinare. E bine, totusi, că, la vârsta mea, am proiecte si că încă mă pot folosi de toate uneltele mele de artizan în slujba cuvintelor si a cântecului.
MDP: Se mai face astăzi o educatie elaborată pentru păstrarea autenticitătii muzicii usoare, a muzicii valoroase în genere? În constiinta publicului actual, aflat într-o debusolare cvasitotală, s-au produs modificări care au condus la atractia pentru genurile muzicale comerciale, cărora li se face reclamă obstinată…
Sergiu Cioiu: „Educatie elaborata”? Nu stiu... Nu cred. Cred că educatia, elaborată sau nu, vine mai întâi de la părinti si de la profesorii din scoli. Dacă, în societatea noastră, nu mai contează aceste instante pedagogice sine qua non în faza initiala a oricărei dezvoltări culturale, suntem pierduti.
MDP: Cam tot ce promovează mass-media în materie de muzică, tot ce se vinde bine si ne este băgat pe gît (începînd cu manelele si alte trăncăneli zgomotoase), nu este decît compromis, prostie si incultură. Favor contra favor. Dacă le iei butoanele, s-a zis cu ei. Ce e de făcut?
Sergiu Cioiu: Nu cred că mai e de făcut mare lucru. Manelele fac deliciul mitocanului român, care s-a înmultit de la Caragiale încoace. Azi, nu se mai cânta manelele de pe vremea lui Anton Pann. Folclorul orăsenesc de azi s-a îmbogătit cu „manelele” actuale, ce se cântă nu numai la nunti si sindrofii unde se învârtesc „parai” cu duiumul, de către „băietii de băieti”, dar si la unele televiziuni, încurajate de afaceristii cărora le place genul si consideră că ăsta e gustul majoritătii. La chestia cu butoanele, s-ar putea sa va înselati. Unii manelisti au voci bune si cânta live, ba chiar fac si pe prezentatorii la nunti, dedicând cate-o manea celor care stiu să arunce, cu obraznică mândrie, sutele si miile...
MDP: Mai există talente reale la noi acasă, capabile să revigoreze genul? Ce putem face pentru ele?
Sergiu Cioiu: Sunt convins că există. Unele chiar revigorează genul. În jazz si prelucrări folclorice, România excelează prin personalităti de talent, instrumentisti remarcabili si voci deosebite. Nu dau exemple, întrucât nu doresc să uit pe cineva dintre cei care ar merita mentionati. România are talente, tinere talente, unele afirmate deja în concursuri internationale, cât si unele care vehiculează underground, dar care au deja recunoasterea unui public interesat. Aceste talente ar trebui încurajate de casele de discuri care au pătruns în România cu diferite licente si ai căror reprezentanti ar putea să aibă în vedere punerea în valoare, atât la scară nationala cât si internatională, a acestor talente. Nu de lipsă de talente muzicale suferă România, ci de o lipsă de atentie si de resurse pentru cultură. Oamenii care au posibilităti financiare au investit si investesc mai repede în fotbal.
MDP: Ati avut vreodată ideea unei cărti despre viată si carieră? Spun acest lucru gîndindu-mă la Sergiu Cioiu ca la un artist cult si dăruit cu har, cum este legenda vie,
Sergiu Cioiu: M-am gândit (nu ca m-as găsi cult, dăruit si cu har, ci pentru că uneori simti că ai avea ceva de spus care ar putea trezi oarecare interes)… dar am tot amânat. Dar, iată, acum, pentru ca mi-ati oferit ocazia să mă confesez pe tema profesiunii si a vietii, mi se pare că ar putea fi un început.
MDP: Ce ati face cu multă dragoste în ajutorul României?
Sergiu Cioiu: În ajutorul României, o singură persoană nu poate face mare lucru. Chestiunea aceasta mă face sa îmi amintesc răspunsul la o întrebare aproape similară, pusa actorului Gerard Depardieu despre copiii săi, la care acesta a răspuns: „Când avem copii, n-avem a face decât să-i iubim”.
MDP: Ce regretati acum?
Sergiu Cioiu: Nu regret nimic. Când mi-e dor, dau telefon sau mă urc într-un avion. Îi recitesc pe Nichita, Eminescu, Arghezi, Blaga... Alteori, citesc ziarele romanesti de pe internet si... îmi trece.
MDP: Ce iubiti?
Sergiu Cioiu: Iubesc mica mea familie, putinii mei prieteni de suflet, lumina soarelui, frunzele multicolore ale toamnei, curătenia primei zăpezi… si tot ce cred că e frumos si unic.
MDP: Să apelăm la o întelepciune orientală: dacă am omis să punctez ceea ce ati dori să faceti cunoscut, întrebarea si răspunsul vă apartin…
Sergiu Cioiu: M-as întreba, printre altele, cât va mai dura lumea occidentală, si în special cât va mai exista Europa ideilor, Europa libertătii, Europa culturii, Europa intelectuală, Europa Luminilor. M-as întreba dacă vom ajunge să trăim din nou ca în Evul Mediu. M-as întreba dacă, din cauza poltronilor care conduc tări, state, cantoane, provincii, departamente sau municipii de treizeci de ani încoace, o civilizatie dobândită în mii de ani va ajunge în mâna unor trogloditi orbiti de doctrina, de precepte arhaice si antirepublicane, de ură si de violentă.
La acest lung sir de întrebări, nu am răspuns… dar sunt putin tulburat citind stirile din lumea largă, mai ales cele din Orasul Luminilor. - Adieu, mon pauvre Voltaire!... Într-o altă ordine de idei, când mă gândesc la generatia mea de actori, Mircea Andreescu, Rodica Mandache, Mariana Mihut, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Virgil Ogăsanu, Stefan Radof, dintre care unii au devenit adevărati maestri, cu doctorate în teatru, cu titluri de profesori universitari si cu un palmares de roluri si de premii în teatru si film, mă simt un greiere printre talentatele furnici, cărora le-as dedica un cântec si pe care le salut cu o reverentă.
Nota Observator :
Multumiri doamnei Maria Diana Popescu pentru amabilitatea de a prelua acest interviu.
|
Maria Diana Popescu 11/8/2011 |
Contact: |
|
|
