Contrapunct - Pierit-au grecii ?
Nike este astăzi arhicunoscuta firmă transnatională producătoare de echipament sportiv, care ne îmbracă din cap până’n picioare atunci când vrem să ne întindem oasele. A penetrat atât de profund pietele si mintile noastre încât foarte putini oameni pot spune cu inima curată că n-ar avea una-două piese de acest fel prin dulapurile casei. Dimpotrivă, probabil că atât de multă lume posedă si poartă asemenea produse încât nu se poate să nu remarcăm că, în ciuda diversitătii modelelor, echipamentul Nike a devenit realmente o uniformă sportivă la scară globală. De-atâta fugit de uniformă comunistă iată că am dat peste o alta, mai subtilă, mai colorată, dar tot uniformă…
Mai putină lume stie însă că numele de Nike a fost “împrumutat” de către corporatia americană din mitologia greacă, adică taman din lumea elenă (din trecutul ei) pe care atâtia azi, din cauza enormelor dificultăti financiare pe care aceasta o traversează, o acuză de lenevie si iresponsabilitate. Sigur că gloria comercială actuală a mărcii Nike a fost asigurată de americani, dar asta nu înseamnă că imaginatia grecilor antici nu a contribuit întrucâtva la acest succes, prin simpla izvodire a acestui nume încărcat de magie si frumusete. Nike, care în limba greacă înseamnă victorie, reprezenta în mitologia greacă tocmai zeita Victoriei, dar si a tăriei si iscusintei in luptă. Confundată la origine cu însăsi zeita Atena, aceasta a devenit ulterior o zeită separată, înaripată – Atena nefiind reprezentată cu aripi – care zbura deasupra câmpului de bătălie recompensând învingătorii cu glorie si faimă. Atât înaintea luptelor, cât si în timpul sărbătorilor care urmau marilor izbânzi militare ale grecilor antici, zeita zburătoare Nike era cea mai implorată si adulată. Până si numele de Nicolae (sau Nicoleta) de la noi îsi trage seva de la aceeasi zeită olimpiană Nike...
Dacă astăzi Grecia reprezintă calul troian al Uniunii Europene, natiunea care poate la o adică să răstoarne toată structura felului de Europă în care ne aflăm, nu asa au stat lucrurile întotdeauna. Sa ne reamintim numai că, cel putin în perioada antică si numai dintr-o perspectivă militară, Grecia a fost de multe ori o pavăză împotriva năvălirilor marilor puteri de atunci. Atunci cănd persanii sub Darius si, mai tarziu, Xerxes, tatonau o eventual pătrundere în Europa grecii s-au opus eroic. Câstigarea bătăliei navale de la Salamina din anul 480 î.Hr., în ciuda unei inferiorităti numerice semnificative a grecilor, stă drept mărturie a stoparii agresiunii asiatice asupra Europei de către greci. Convinsi fiind că se află sub gratia zeitei Nike, si încrezători în oracolul de la Delphi care i-a avertizat să se apere în spatele unor “ziduri de lemn”, grecii de atunci au repurtat o victorie navală de răsunet (căci au ales sa lupte pe mare precum le spusese oracolul, trilemele reprezentând “zidurile de lemn”), care a îndepărtat pericolul persan definitiv, si a facilitat ascensiunea de mai târziu la putere si glorie a lui Alexandru cel Mare.
Mentionarea aportului Greciei la arta, stiinta si filosofia occidentală, la cultura ei în general, este de prisos. Totusi, nu mă pot feri să le reamintesc acelora care cu atâta usurintă pun Grecia “toată” la stâlpul infamiei, că odraslele lor încă se bizuie la scoală pe teorema lui Pitagora sau a lui Thales, că legea lui Arhimede e încă lege, că Socrate, Platon si Aristotel sunt gânditori de referintă pentru orice student de la filosofie; că, vor nu vor, până si atunci când critică acerb îndatorata Grecie, utilizează în fond un cuvânt de origine greaca, kritikos, care înseamnă judecată sau discernământ… Si ce păcat că grecii n-au putut “patenta” toate aceste contributii, de la teoreme la Nike, că astăzi ar fi putut sta cu totii cu burta la soarele însorit al Mediteranei!
Dar cui îi mai pasă azi de izbânzile de mult trecute ale grecilor? Azi e mai simplu să aruncăm cu piatra făcându-i lenesi si incapabili de a-si plăti datoriile. Am uitat prea repede de olimpiada de la Atena din 2004, atunci când grecii erau mai mult decât apreciati. Am uitat iarăsi prea repede că această criză odioasă n-a început nici din Grecia, nici din Irlanda sau Islanda, ci din America lui G. Bush în 2008… Acum, sigur, grecii au partea lor de vină. S-au înglodat în datorii pe care stiau că nu le vor putea plăti. Dar la fel de vinovati sunt si cei care le-au acordat aceste împrumuturi. Economistii cu grisina între dinti, de la Frankfurt la Atena, si-au arătat încă o dată limitele. Rezultatul acestei fundături pare a fi desprins în urma unei orgii dionisiace la care atât băutorul franco-german cât si cel grec au participat cu voie si cu sârg. Cu cât au băut mai mult alcool, vin cu bere si cu uzo, cu atât petrecăretii au ajuns la niste întelegeri mai fantasmagorice. Efectele acestei betii se vor reflecta însă în buzunarul si reputatia poporului grec de azi si, mai rău, de mâine…
N-am nici o îndoială că grecii (ca si ceilalti aflati într-o situatie similară, e.g. PIIGS) vor re-inventa cumva “zidurile de lemn” care să-i salveze de această maladie a datorniciei. Rămâne însă ofensa adresată poporului grec. Ramane gustul amar rezultat în urma acuzelor gratuite si necugetate adresate întregului popor grec, care parcă vizează să-l des-fiinteze, să-l piară de-a binelea, să-l reducă la un biet ciot putrezit aruncat în vârtejurile globalizării. În legătură cu această situatie, profesorul Ilie Bădescu de la Facultatea de Sociologie din Bucuresti avertiza acum cinci ani, dintr-o perspectivă etno-spirituală, că:
Cei ce văd natiunile exclusiv din perspectiva teoriei „constructiei nationale“ („nation-building“) pierd din vedere anistoricitatea natiunilor, faptul că o natiune îsi încheie socotelile în afara istoriei, a timpului istoric, în cadrul unui deznodământ divin, în cadrul dialogului ei, ca persoană colectivă, cu Dumnezeu, la sfârsitul veacurilor. (I. Bădescu, "Statul national in contextual globalizării", 2006, p. 12)
Pierit-au asadar grecii?
Noiembrie 2011/ Toronto
|
Cristian Medelean 11/5/2011 |
Contact: |
|
|
