Sublinieri : Plouă
Mi-a zis mie Măria c-o să plouă, dar ce am crezut-o? Ce, parcă dacă are o sută de ani înseamnă că si stie ce spune, de cele mai multe ori la vârsta asta se ia razna, un fel de letargie întrerupe contactul cu realul, o stare ambiguă în care intratul pe usă –normal- devine un ritual alambicat, miscări trenate de o fantezică înterpretare si firescul se dilată în asemenea măsură încât orice fantasmagorie psibilă sau imposibilă etalează competentă
Plouă totusi, nu că ar fi cine stie ce catastrofă, dar îmi strică toate socotelile si nici asta n-ar fi important, dar îmi confirmă, inexact, îmi reafirmă convingeri: de ce dracu’ nu ascult eu de ceea ce stiu, pun la îndoială asa fără nici o justificare, stau pe un “see-saw” cam de când mă stiu si nu-mi definesc preferintele, nu tocmai, certitudinile, asezate acolo în subconstient, subconstientul ăsta cretin care stă mai tot timpul pitulat si mă lasă în deriva îndoielilor din care, se pare, am fost construită, mă rog, pe care le-am primit cadou transmisibil de la complexa mea familie.
Diluviu e biblic, blestemele scandinave reinventează furiile divinitătii si într-un caz si în celălalt asteptăm oarecare confirmare, nu ne lipseste răbdarea, nu de asta e vorba, eliberarea ar fi sansa, scăparea din chingi, boicotarea stiutului n-ajunge, boicotarea e totdeauna lipsită de inteligentă, refuz asa de dragul refuzului - că altceva nu rezultă - e infantil si avem ceva vârstă, dacă ne gândim bine, copilaria s-a pierdut demult, cateva mii bune de ani ar fi trebuit să ne maturizeze cumva, o verificare s-ar cere nu atât a capacitătii de a întelege cât cea de a accepta.
Prost…..prost spus : nu întelegi nimic fără acceptare, deci, procesul e invers!
Noah si-a construit arca indiferent la viitorul “amurg al zeilor” acceptarea l-a ghidat, permisiunea actului constructiv ( concretizat in ARCǍ) creează universul în care el se defineste si… si mai corect….pe care îl defineste. Indiferenta lui la relativul chestionării îi dă substantă, arca si el, oricât de ciudat ar suna, au rădăcini, ancorare, permanentizare în pământul de pe care, aparent, s-au refugiat… biblicul diluviu e numai o volatilă călătorie pe apele tentatiei simtită, în ultimă instantă, ca fiind falsă.
Frumos!!
Dacă s-ar putea si mentine frământarea asta în chingile logicului fără de care nu prea mai stim să cooperăm cu realul si mai ales cu irealul, inefabilul, abstractul, subliminalul, mă rog, cohorta aia ilogică de care ne ferim să îi deschidem portile!
Ploua totusi! Măria avea dreptate:
“Te uiti colea în vârful Talpelor si dacă e tot cerul limpede, limpede ca fântâna a din vale, aia de sub nucul lui Costandin, a bătrână zicea că din ea îsi potolesc setea ielele si toate spurcăciunile noptii, da’ ea rămâne limpede, neîntinată adică - eh - tocmai asa dacă arată cerul, culmea Talpelor dă semn, o umbră, care dacă stai să judeci n-are de ce să fie acolo…este … abia o zăresti întai, pe urmă se lăbărtează si îsi schimbă culoarea, un fel de perdea ca aia din odaia a bună după ce a trecut iarna, stii tu, când trebuie s-o spăl că fumul de la vatră a intrat chiar si cu usa închisă… ploaia vine sigur .”
Si plouă.
Semnele Măriei nu dau gres si eu sunt acum în situatia asta penibilă când trebuie să rezolv ceea ce am de rezolvat si, sigur, dau vina pe circumstante: dacă nu era asa si pe dincolo toate ar fi curs normal, rezolvările sunt mai mereu, ce zic, totdeauna, conditionate de ansamblul situatiilor .
Si vezi bine, plouă!
Toronto/oct
|
Maria Cecilia Nicu 10/17/2011 |
Contact: |
|
|
