Poemele Toamnei
Tristete de toamnă
Răsar din rug de suflet triste gânduri
Ce-astern culori de toamnă în petale
Se scutur’ frunzele pe-alei… rafale
De vânt pribeag alungă flori si fluturi.
Distinsa toamnă în amurg se-adapă
Din lacrimi crude ce roiesc sub gene
Se-mbată-n linisti pătrunzând alene
În rostuiri de gând, se unduie si pleacă...
Prin ramuri dezgolite plâng regrete
Strivite-s surd în tâmple triste doruri
Romantele târzii din dulci fioruri
Cu dansul ploii ce se-sparge-n plete.
Trăiri pierdute-n ceturi, marmorate
De plânsetul si zbuciumul ce doare
În toamna tristă ruginesc ponoare
Suflete scrise-n file de vise spulberate…
Toamna, acasă, la mine-n Ardeal
Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului
I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,
Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului
Asteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ.
Lin, din zarea albastră un tainic acord străbătea
Mângâind ramuri goale si triste cu cântec de jale,
Pe vârfuri de munte-am zărit rămăsite de stea,
Frunze uscate si ierburi jilave-asternute pe cale.
Sub streasina casei ce straniu rosteste tăceri
Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori si furtuni
Zăresc lâng-o frunză uscată, ca în dulci primăveri
Pe-un petec de verde, păpădia soptind: "să fim buni".
E-o liniste-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinta-n priviri,
Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,
Din cosuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri
Asa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.
Singură-n toamnă
Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi
Mă zbuciumă toamna în vise pierdute
Cu mâinile-mi reci peste ochii flămânzi
Împrăstiu sperante spre lumi nestiute.
Frunze-ofilite pe-alei mă-nfioară
Si vântul prin codri sălbatec vuieste
Bruma pe flori si pe ierburi coboară
Iar sufletu-mi singur în toamnă trăieste.
Caut în mine puterea de-a-nvinge
În lupta cu gândul rebel si-ntristarea
O lacrimă caldă obrazu-mi atinge
Mi-e muntele frate si soră mi-e marea.
Îti simt depărtarea... te-afunzi în tăcere
Eu stiu că ti-e teamă iubirea să-mi dărui
În tine musteste o veche durere
De ce fugi, iubite si-n ceată te-nvălui?
Nu te vreau, toamnă!
Mi-e frică de tine, toamnă!
Stiu că spulberi corole
si alungi sperante
rătăcindu-mi gândurile
bruma ta arde iarba crudă
si-ofileste
una câte una
petalele
adâncindu-mi ridurile...
Nu te vreau, doamnă de aramă!
Vreau verde si flori
si vise-mplinite,
curcubeie-n culori
zămislite din abur de suflete
si mai vreau să admir
poala grădinii mele
udă de-atâtea lacrimi de rouă
străluciri de stele vreau
si picuri de mir...
Nu te vreau, toamnă!
Când bate vântul puternic
plângând printre ramuri dezgolite
si-ntr-una plouă, plouă...
|
Georgeta Resteman 10/13/2011 |
Contact: |
|
|
