Otilia Cazimir (1894 - 1967 )
La 12 februarie 1894, in localitatea Cotul Vamesului de langa Roman, s-a nascut poeta Otilia Cazimir, numita de Constantin Ciopraga “poeta a sufletelor simple”. Si pentru ca tot suntem in preajma zilei de 14 februarie, ”Valentine`s day “, avem inca un prilej in plus de a mai rasfoi prin paginile semnate de ea si de a ne bucura de gingasia si suavitatea versurilor, de sentimentul discret si delicat al iubirii, asa cum l-a trait ea.
Numele ei adevarat era Alexandra Gavrilescu, dar va semna operele sale cu numele ales de cei doi ilustri nasi literari, Garabet Ibraileanu si Mihail Sadoveanu, dupa criterii sentimentale, numele primelor lor iubite. A debutat in prestigioasa revista din Iasi, “Viata Romaneasca” in 1912 cu poezia “Noaptea”. Aici a cunoscut si pe G. Toparceanu, intemeindu-se o benefica prietenie literara. Intre ei s-a infiripat sentimntul discret, dar delicat si profund al iubirii pana la stingerea lor din viata.
Otilia Cazimir e cunoscuta si ca autoare de poezii pentru copii. Poeziile ei gingase sunt invatate si recitate de copii, ca si acelea ale Elenei Farago.
Otilia Cazimir este o figura proeminenta a literaturii romane din perioada interbelica. Opera ei, poezii, dar si proza, are atributele specifice unei feminitati delicate, e suava, plastica si colorata. Poeta este captivata de teme legate de viata sentimentala, iubirea stand pe primul loc, dar pretuieste si gingasiile miniaturale, dar fara exces, stiind sa rezolve in acelasi timp si teme majore ale poeziei dintotdeauna.
Sensibilitatea feminina transpare si din felul cum si-a intitulat volumele. Titlul primului volum “Lumini si umbre” (1930) arata preferinte pentru clar obscur, ca si cel din al doilea volum “Fluturi de noapte”(1927), intunericul fiind strabatut de fulgerari spirituale. Ideile scanteiaza ca aripile fosforescentelor lepidoptere nocturne. Consecvent, volumul “Licurici – cronici fanteziste si umoristice”(1930) continua seria. Volumul “Cantece de comoara” (1930) se refera la luminozitatile nocturne ale aurului. A mai publicat volumele”Jucarii” (1939), ”Baba iarna intra-n sat”(1954), “Poezii”(1959)
Otilia Cazimir a scris si proza, schite, chiar si incercari dramatice “Din intuneric”(1928), “Gradina cu amintiri”(1929), “Targusorul dintre vii” (1939),”A murit Luchi”(1942) roman liric autobiografic si portretele prietenilor in “Prietenii mei scriitori…”(1960).
Opera Otiliei Cazimir are un puternic parfum moldovenesc, nostalgie, pietate fata de traditiile domestice, duiosie…
“E liniste-n odae, parca-i noapte,
Miroase a gutui si-a mere coapte
Si e racoare ca-n odaile batrane,
Ca-n albele iatacuri de pe vremuri”
(Strofe in amurg)
Monologul lin al catrenelor frumos rotunjite din “Intuneric si lumina” releva mahniri trecute, reamintite obsedant. Retrospectiv, adolescenta pare ca o etapa a fericirii insuficient pretuita.
Cand vreau sa plec, ma tii in loc cu un cuvant.
Asa se zbat copacii in furtuna:
Ca pentru fuga crengile-si aduna -
Dar radacina-i leaga de pamant.
xxx
De azi incolo n-am sa-l mai iubesc…
Dar cand ii vad privirile pagane
Si zambetul copilaresc,
Ma jur ca n-am sa-l mai iubesc – de maine!
xxx
Pastraza-mi mana mea intr-ale tale,
Sa stam asa, alaturi amandoi…
Nu simti ce singuri am ramas pe lume
De cand iubirea nu mai e cu noi?
xxx
Azi mi-a venit cu ochii calzi si buni,
Si nu l-am intrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i inflorita pentru tine.
xxx
Esti rau. Dar cand aud c-o spune altul.
Ma uit in jos, si strang din pumni, si tac:
Ca numai eu, in toata lumea asta,
Am dreptul sa te cert si sa te-mpac.
xxx
Ce demon mi te-a scos in drum?...
De-ar vrea viata azi sa ma dezlege
Si raiul ei sa mi-l deschida-acum,
Tot iadul nostru dulce l-as alege!
xxx
M-am resemnat: atat a fost sa fie.
Ma uit cum cade soare-n apus
Si-astept raspunsuri – care n-or sa vie,
La intrebari pe care nu le-am pus.
xxx
Poezia florala o atrage constant pe Otilia Cazimir si adeseori concureaza ca frumusete cu Dimitrie Anghel, poetul florilor. In gradinita pluteste “parfumul vag de floare ne-nflorita”… “se inalta somptuosul miros de zambile”(Martie) se leagana “palnii transparente de zorele” (Reculegeri intre zi si noapte). Crini, vazdoage, petunii, micsunele, dalii au momente de exuberanta la “Sfarsit de vara”. Pana si luna rasfira “buchete de galbeni trandafiri” (Viziune). Chiar daca Primavara citadina nu are frumusetea celei de la tara si poeta se intreba: “Unde se-asunde-n targul nostru Primavara?” Poezia este incantatoare:
PRIMAVARA URBANA
Paltonul demodat si-n coate ros
L-am pus de-o saptamana-n naftalina.
Si-am scos la vant, in soare si-n lumina,
Tailleur-ul nou, abia intors pe dos.
Cu zambet de zambile, prin vitrine
De florarii, surade Primavara.
Azi am vazut o musca-n geam la mine
Si-un barbier si-a scos in prag ghitara.
Deasupra cerul proaspat si inalt
In aburi transparenti albastru-si pierde
Si, dintr-o crapatura de asfalt,
Se uita-n sus intaiul fir de iarba verde.
Am stat nedumerita-n drum, la soare,
Si-am intrebat frumos pe trecatori:
-Ma rog…vad gaze, iarba verde, flori,-
Nu stiti pe unde-i Primavara oare?
Trcea atunci pe langa mine-o doamna,
Cu bluza demodata de tricou,
Si mi-a raspuns: - Probabil, la Copou.
Eu am vazut-o insa asta-toamna.
O fata cu-n buchet de ghiocei
Si palarie rosie ca para
Mi-a spus, zambind aiurea: - Primavara?...
Iubitul zice ca-i in ochii mei.
Un domn batran, dar inca foarte “bine”,
Ce-si descuia tocmai atunci odaia,
S-a-ntors si s-a uitat urat la mine:
- Ma-ntrebi de Primavara? Ce e aia?
Iar un actor s-a-nfipt teatral, in drum
Si-a tras adanc din pipa: - Stiu si eu?!
(Invaluindu-se in nori de fum:)
N-o fi cumva plecata in turneu?
Am intrebat atunci un liliac,
Crezand c-o fi mai bine informat.
El mi-a intins o creanga, cam buimac,
Si mi-a raspuns, golas si suparat:
- De unde vrei sa stie liliacu ?
Astept si eu din zori si pana seara,
Si nu pricep de loc pe unde dracu
S-ascunde-n targul vostru primavara.
In poezia “Poza veche”, Otilia Cazimir are revelatia celei dintai priviri constiente intr-o oglinda. Colocviul cu imaginea ei din oglinda respira ingenuitate.
Sunt eu fetita asta serioasa
Ce sta pe-un scauies, cuminte,
Strangand la piept cu mainile-amandoua
Papusa noua,
De care inca-mi mai aduc aminte?
(Avea rochita alba de matasa.)
Mi-e mila de manuta ei,
De trupul mic, si firav, si putin:
Mi-e mila ca de un copil strain
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…
Pe vremea ceea nu ma cunosteam, -
Oglinzile erau asa de-nalte!
O data doar, in luciul unui geam
Am banuit o clipa chipul meu,
Am prins in ochi surasul celeilalte
Si n-am stiut ca-s eu.
Dar intr-o zi am coborat din cui
O cadra-n care nu era nimic –
Decat o fata cu priviri caprui.
Ca un pisoi prostut si mic,
Am cercetat piezis, cu frica,
Vedenia stangace.
Am ras: - Saraca, tare-i mititica!
A ras si ea. – Ai si mata cercei?...
De ce nu vrei sa vii o leaca-ncoace?...
Dar mana care-o cauta pe-a ei
A pipait zadarnic sticla, rama,
Si-nspaimantata am fugit la mama…
Azi, din fetita aceea nu mai este
Decat o poza stearsa si-o poveste.
Cu ochii mari, cu cercelusii din ureche,
Mi-a adormit – papusa veche,
Pe scauiesul din gradina –
In suflet , printre cioburi de lumina.
Dar de Craciun, cand fulgi subtiri de fum
Coboara liniste pe suflet si pe drum,
Cand bate-n geamuri cea dintai colinda, -
Eu simt, incetisor, cum vine
Fetita din oglinda,
Cum isi deschide ochii calzi si vii
Si-mi cere iarasi ras si jucarii.
Pe teme ale poeziei universale am ales doua poezii.
TAINA
In coltul cel mai vechi din tintirim,
Pe unde suie drumul de hotar,
Dormea de-un veac, sub un cires amar,
Un preasfintit vladica, Gherasim.
A fost candva si-o piatra capatai,
Purtand in strofe sterse marturie
Cum ca vladica a intrat de-a drept-un rai.
Dar oamenii, nestiutori si rai,
N-au priceput al pietri tainic grai
Si-au pus-o la un han, drept temelie.
De-atunci, in locul ei,
Aprinde toamna candela de scai
Si primavara – luminiti de papadie…
Iar din ciresi intunecate si amare
De-a lungul vremii, vara dupa vara,
Faceau dulceata preotesele din sat.
Dar pe vladica toata lumea l-a uitat.
Apoi ciresul a murit si el.
Frunzisul, tot mai rar, mai subtirel,
S-a rasucit uscat in vant,
S-a risipit ca Toamna pe mormant.
In locul lui, norodul a-ngropat
O biata fata moarta cu pacat.
Au ingropat-o fara cruce, mai de-o parte,
Sa-si poarte vina pana dincolo de moarte.
Iar cu vladica nu stiu ce-a facut, -
Era, saracul, risipit in lut.
Acum, in coltul vechi de tintirim,
Nu-i nicaieri vladica Gherasim,
Nici fata nu-i, si nici cires salbaic.
Din tufe brumarii de rozmarin,
S-aude-n nopti de vara un buratic
La crestetul mormantului strain.
Iar in tacere si-n zadarnicie,
Cenusa schivnicului cuvioasa,
S-amesteca incet pe vesnicie
Cu tanar trup de fata pacatoasa.
Xxx
IMI PORT CU MINE MORTII
Imi port cu mine mortii mei –
Si-s tot mai multi si tot mai grei,
Si-s tot mai multi si tot mai vii
In cripa-ngusta-a inimii.
Cand zilele pustiu ma dor,
Eu plang cu lacrimile lor,
Si dragostea m-asteapta-n poarta
Cu tineretea lor cea moarta…
Ii port cu mine in zadar,
Ca sa-i ingrop cu mine iar,
Ca-n pragul marelui popas
Eu n-am pe nimeni cui sa-i las…
Tarani de pe Siret cu plete
Si dulce vorba pe-ndelete,
Si preoti carturari cuminti,
Cu ochi curati, cu barbi de sfinti,
Si cei mai tineri dintre ei,
Nepotii lor, bunicii mei –
Atata am: pamant, pamant…
Si mainile mi-s goale-n vant.
Si pleaca sufletul sarac
Singuratatii fara veac:
Atunci cand nu va fi ramas,
Din tot ce-ai fost, decat un glas,
Sa simti zvacnind sub fruntea ta
Durerea aspra de-a uita…
Poezia de dragoste a Otiliei Cazimir este o confesiune sentimentala, permanenta, rascolitoare. Totul se desfasoara calm, fara pasiuni violente. Discretia si duiosia merg paralel cu melancolia ca un fel de resemnare eroica. Insistentele sunt delicate, imputarile sunt demne. Dragostea este retinuta, fara a fi lucida si rece.
OFRANDA
Azi vreau sa-ti aduc din trecut
Un proaspat parfum amintirii.
Surasul de mult cunoscut
Si vechiul indemn al privirii.
Te lasa robit amagirii
Si nu ma-ntreba daca sufar:
Pe lacul pustiu al iubirii
E ultima floare de nufar…
“Vezi, mana asta este-a mea…
In forma ei prelunga dormiteaza, nestiute,
Atatea gesturi inca nefacute
Si-atatea mangaieri ce-asteapta sa se dea.
Sunt scrise toate-n jocul vioriu
De vinisoare firave si pale,
Si-n palma mea-i scobita forma fruntii tale…”
(Srtofe in amurg)
“In mana mea intinsa las sa cada
Risipa alba-a gandurilor tale,
Si ne-om privi, cand tu vei fi tacut,
Surprinsi ca ne iubim ca la inceput.”
(Interior)
“E-atata primavara-n noi, iubite!
Si-n toti fiorii care tremure-n natura,
Si-n zambetul ce-ti flutura pe gura
Se-mbratiseaza visurile noastre tainuite…”
(Martie)
Credincioasa idealurilor de omenie si frumos, vibrand delicat si discret in ritmuri bine slefuite si pline de muzicalitate, Otilia Cazimir isi are un loc asigurat in literatura romana.
In 1927 i s-a decernat Premiul Academiei Romane si un an mai tarziu a primit premiul “Femina” In 1937 i s-a oferit Premiul National pentru Literatura. Cunoacuti critici – G. Calinescu, G. Ibraileanu, C. Ciopraga – au scris studii despre creatia ei.
In veacul nostru zgomotos si cuprins de vartejul vitezei, poeziile Otiliei Cazimir ne suna ca o muzica linistitoare ce ne vine de undeva de dincolo de orizont.
|
Elena Buica - 2/11/2004 |
Contact: |
|
|
