Friedrich Nietzsche si excentricitatea sa printre filosofi
Este evident pentru oricine că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omenesti, care nu numai că-si formulează necontenit întrebări, dar se străduieste să si ofere răspunsuri convingătoare la cele trei probleme fundamentale ale fiintării:
1)Existenta divinitătii si posibilele ei mecanisme de cugetare si actiune;
2)Existenta lumii în infinitele ei forme de manifestare si aparitia vietii;
3)Omul si chestiunile sale de cunoastere si adaptare la mediu (natural si social), chestiuni a căror neîntreruptă tentativă de solutionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură si civilizatie, adăugate de către fiecare generatie la zestrea transmisă de înaintasi.
Fată în fată cu acest enorm tablou al dezbaterilor filosofice, tablou conturat încă din zorii cugetării omenesti, este cât se poate de firesc să ne punem întrebarea dacă – asa ca în stiintele particulare – legea progresului actionează si în filosofie.
Dar cum unanimitatea opiniilor este de neconceput până si în probleme care doar tangentează cu filosofia, se subîntelege că în chestiunea de mai sus se înregistrează păreri atât de diferite, încât unele dintre ele ocupă pozitii diametral opuse pe harta cugetării omenesti.
Spuneam, de altminteri, si în studiul dedicat lui Baruch Spinoza, că dacă ilustrul nostru compatriot P.P.Negulescu era de părere că de vrem să studiem filosofia „suntem siliti să ne adresăm fiecărui filosof în parte si să-i ascultăm părerile”, asta întrucât „filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns transant, în schimb reputatul gânditor Karl Jaspers nu s-a dat în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, sustinând că operele filosofice (măcar acelea în care sunt expuse „viziuni personale” asupra lumii) nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de progresul cunoasterii omenesti, deoarece ele păstrează aceeasi nestirbită actualitate în fundamentele perene ale gândirii omenesti pe care le încorporează.
Iar când vine vorba de filosofia lui Nietzsche, cele două puncte de vedere antipodale devin obligatorii, întâi pentru că – asa cum sustine Jeanne Hersch în Mirarea filozofică - „Putini filozofi au dat prilej la atâtea neîntelegeri”, apoi pentru că Jaspers, care obisnuia să-i apropie pe Kirkegaard si Nietzsche ca pe cele două figuri mitice situate pe pragul modernitătii noastre, era de părere că „nimeni nu-si poate permite astăzi să-i ignore dacă vrea să înfrunte epoca în spiritul adevărului, dar că nimeni nu-i poate lua nici adevărate modele fără consecinte catastrofice”.
1.Nietzsche agonisitorul
S-a născut pe data de 15 octombrie 1844 la Röcken, orăsel din Turingia, unde tatăl lui era pastor luteran. Întrucât pastorul Karl Ludwig Nietzsche avea o „adâncă admiratie si recunostintă” pentru împăratul Friedrich Wilhelm IV (C.Rădulescu-Motru în lucrarea Nietzsche), viitorul filosof va fi botezat cu ambele prenume împărătesti.
Doar cinci ani trec de la această dată si pastorul moare în urma unui atac cerebral, asa încât văduva cu cei doi copii, Friedrich si Elisabeth, părăseste Röcken pentru a se stabili la Naumburg lângă familia mamei sale.
Din anul 1858, Friedrich este elev al liceului Pforta din Naumburg, după ce – încă de la zece ani – făcuse dovada unor remarcabile calităti: scrie circa 50 de poezii, începe un jurnal intim si se ocupă serios de muzică, maestrii săi preferati fiind Mozart, Haydn, Schubert, Beethoven, Mendelsson, Bach si Händel.
Din 1864, la Universitatea din Bonn, el studiază teologia si filologia clasică. Împreună cu prietenul său Paul Deussen, audiază îndeosebi prelegerile lui Wilhelm Ritschl si Otto Jahn, vestiti profesori ai universitătii.
Dar cum – notează el mai târziu – „în cercul studentilor treceam drept o autoritate muzicală, iar pe de altă parte drept o cucuvea”, fireste că în aceste conditii singurătatea si interiorizarea îi devin într-o atare măsură tovarăsi nedespărtiti, încât peste ani si ani în Dincolo de bine si de rău va ridica singurătatea la rangul de virtute („Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă si avântată spre curătenie”) si idealul filosofului îl va identifica cu „omul cel mai solitar, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine si de Rău, stăpânul virtutilor sale, cel plin de vointă...”
Nu trece mult timp si, în pofida atmosferei familiale si a ereditătii (tatăl tatălui său fusese teolog, iar mama mamei sale fiică de preot), Friedrich nu doar că va renunta la teologie, dar va aduce si primele critici la adresa crestinismului. Căci – avea să scrie el mai târziu – „ateismul meu a fost natural, instinctiv”...
Apoi, din octombrie 1865 el trece la Universitatea din Leipzig, cetate a culturii unde are primul contact cu filosofia lui Schopenhauer si unde se înscrie la cursul de filologie al lui Ritschl, profesorul care-l cunoscuse încă de la Bonn, precum si la alte câteva cursuri de filologie si literatură clasică.
Amănunte interesante despre modul cum viitorul gânditor întelege să audieze cursurile, rezultă dintr-un hai să-i spunem memoriu scris chiar de mâna lui, memoriu pe care sora sa Elisabeth Förster-Nietzsche l-a pus la dispozitia biografilor: „În fond, eu nu eram atras de suma cunostintelor pe care profesorul le împărtăsea la cursul său, ci numai de metoda prin care el explica. Numai metoda mă interesa, căci despre materialul care se predă prin universităti, eram convins de mult că n-are nici o valoare...”
Tot la Leipzig (mai exact în toamna anului 1868), Nietzsche face cunostintă cu Richard Wagner, căruia – la fel ca în cazul lui Schopenhauer – l-a început i-a fost un adept înflăcărat, pentru ca doar după câtiva ani să se îndepărteze de el, acuzându-l cu vehementă de antisemitism si că prin muzica lui („cel mai genial aranjator de scene teatrale din câti au avut germanii”) n-a făcut decât să corupă simtul muzical al contemporanilor.
Nici nu-si isprăvise studiile (era în ianuarie 1869), când Nietzsche face cunostintă cu cel mai important moment din viata lui: Prin mijlocirea profesorului Ritschl, care stiuse să-i aprecieze meritele, rectorul Universitătii din Basel (Elvetia) îi propune o catedră de profesor la această universitate. Numirea se face pe 2 februarie 1869, iar pe 27 mai îsi inaugurează cursul Homer si filologia clasică. De mentionat că nu durează mult si Nietzsche începe să se îndoiască de vocatia lui filologică, îndeosebi după ce conferinta sa intitulată Socrate si tragedia nu s-a bucurat de aprecierea colegilor.
În compensatie, tot aici are parte de notabile satisfactii sufletesti: se împrieteneste cu Jacob Burckhardt, renumitul profesor de istoria artelor, îl reîntâlneste pe Wagner, cel care avea să i-o repete că Schopenhauer este „singurul filosof care a înteles esenta muzicii”, iar din octombrie 1870 (an în care e numit profesor titular la Universitatea din Basel), începe prietenia cu cel mai fidel amic al său – teologul Franz Overbeck.
Îsi continuă activitatea la universitate, o activitate îndreptată prioritar spre studiul filologiei si gramaticii latine, până în anul 1878, cu toate că starea sănătătii lui (tot mai frecventele dureri de cap) devine îngrijorătoare încă din 1876.
Dacă este să dăm crezare explicatiilor oferite de Elisabeth Förster-Nietzsche, atunci cauzele bolii filosofului sunt cu totul si cu totul străine de ereditate, întrucât – sustine ea – fratele ei suferea de ochi încă din copilărie, boală ce s-ar fi agravat atât de pe urma activitătii intelectuale încordate, cât si din pricina unei răni primită în timpul războiului franco-prusac din 1871, război la care a participat câteva luni ca ofiter.
Dar toate operele care l-au făcut faimos în Europa si în lume (Omenesc, prea omenesc, Antichristul, Asa grăit-a Zarathustra, Dincolo de bine si de rău etc.), toate au fost scrise după 1878. Drept este că, întrucât Nitzsche a fost văzut o bună perioadă de timp doar ca un scriitor original, dar lipsit de capacitatea de-a trezi atentia publicului, nici faima nu se grăbea să-l viziteze, în pofida scrierilor care s-au tot acumulat în acest răstimp.
A venit însă anul 1888, an în care celebrul critic danez Georg Brandes avea să scrie si să publice articolul prin care îi va câstiga filosofului nostru dreptul la popularitate, si de-atunci – ne încredintează Constantin Rădulescu-Motru – „Nietzsche e autorul cel mai discutat, dacă nu chiar cel mai citit din Germania”.
Din păcate, recunoasterea lui Nietzsche drept un gânditor de-o stranie si originală profunzime a venit prea târziu pentru cel în cauză, dacă avem în vedere faptul că pe 3 ianuarie 1889, în piata Carlo-Alberto din Torino el se prăbuseste în noaptea nebuniei, o noapte din care nu va mai iesi până la sfârsitul survenit la Weimar în august 1900.
2.Nietzsche revoltatul
Asa cum am arătat în prima parte a acestui eseu, viata lui Friedrich Nietzsche se vădeste a fi o senzatională suită de revolte. Dar nu numai viata, ci si opera, căci chiar dacă viata si opera nu formează în cazul multora dintre scriitori si filosofi o unitate (una este omul, cu totul altceva creatia sa), totusi scrierile alcătuiesc o oglindă magică, din care ne priveste esenta artistului sau gânditorului în cauză; o esentă atât de umană, încât pentru alesi ea îmbrătisează atotumanul si manifestă un nepotolit apetit înspre transuman.
Dintre toate revoltele nitzscheene, cred că de drept si de fapt întâietatea îi revine celei împotriva crestinismului: nu atât prin vârsta tânără la care fiul si nepotul de pastor va formula primele critici la adresa crestinismului si a bisericii, ci mai ales prin rolul atribuit de filosof ateismului în ansamblul operei sale.
Astfel, dacă în Dincolo de bine si de rău, carte apărută în anul 1886, Nietzsche doar pregăteste terenul pentru ceea ce în scurt timp avea să urmeze, înstiintându-l pe cititor că „Valoarea esentială si inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere”, pentru ca în capitolul Ce este aristocratia?, în virtutea vointei de putere să sublinieze rolul istoric al exploatării („Exploatarea apartine nu unei societăti corupte sau imperfecte si primitive – ea apartine esentei vietii”) si să facă neta distinctie între morala stăpânilor si cea a sclavilor, de-abia în Antichristul, lucrare publicată în septembrie 1888 si care trebuia să fie prima parte din Transmutatia tuturor valorilor, el cu adevărat declansează un atac devastator împotriva crestinismului si a slujitorilor săi. De altminteri, titlul complet al sus-amintitei lucrări cu 62 de paragrafe este Antichrist. Încercarea unei critici a crestinismului.
Cum în crestinism s-a întrupat morala sclavilor si cum prin socialism ea amenintă să stăpânească si pe viitor asupra societătii europene, iată de ce în scrierile sale Nietzsche lansează o chemare la idealul lui moral – viata curată si puterea creatoare a rasei ariene!
Iar Antichristul nu reprezintă altceva decât paroxismul acestei chemări, în care sarcasmul său nimicitor rezultă în urma concubinajului dintre dragostea pentru ceea ce este bun („vointa de putere, puterea însăsi în om”) si ura fată de ceea ce el consideră că este rău („tot ce vine din slăbiciune”): Dumnezeu („păianjenul” si „zeul bolnavilor”) este un produs al decadentei la fel ca diavolul, iubirea este „starea în care omul vede lucrurile asa cum nu sunt”, Evanghelia devine în acceptiunea nietzscheeană „doctrina mortii prin jertfă”, apostolul Pavel („acest groaznic sarlatan” si „jidov rătăcitor”) este văzut ca „cel mai mare dintre apostolii răzbunării”, care l-a creat pe Dumnezeul tăgăduirii, căci – precizează filosoful nostru dezlăntuit – „în tot Noul Testament nu se iveste decât o singură figură ce trebuie onorată – Pilat, guvernatorul roman”!
Fireste că din asemenea premise cutremurător de ireverentioase nu pot să decurgă decât concluzii pline ochi de blasfemii si sacrilegii: preotii crestini sunt o specie parazitară, protestantismul – speta cea mai necurată a crestinismului, biserica crestină („cea mai mare coruptie din câte s-au putut concepe”) n-a canonizat decât pe nebuni sau pe marii sarlatani, adevăruri presupuse logice care-l îndreptătesc pe Nietzsche să afirme ba că „Toti cei slabi si prăpăditi să moară, aceasta e prima lege a iubirii noastre pentru oameni”, ba că „Pentru mine, crestinismul este o nemuritoare pată de rusine pe omenire”.
Ei bine, tabloul revoltei nietzscheene poate fi multumitor întregit dacă se au în vedere si următoarele directii ale schimbării, respectiv ale sarcasmului său necrutător:
a)Marea schimbare adusă de anul 1871 în gândirea si opera lui Nietzsche. Având din ce în ce mai acut sentimentul unui fatal esec ca filolog, el scrie în acel an Nasterea tragediei sau elenism si pesimism, carte care – publicată în 1872 – marchează ruptura lui Nietzsche cu filologia clasică si anuntă – ne spune Stefan Augustin Doinas în Prefată la Asa grăit-a Zarathustra – „angajarea lui pe drumul unei filosofii proprii”. Tot în această lucrare el lansează binomul apolinic-dionisiac, care va face o strălucită carieră în estetica europeană: apolinicul vizează arta plastică, iar dionisiacul arta fără imagini vizuale (muzica).
b)Atacul împotriva lui Richard Wagner, după ce anul 1878 îi îndepărtează pentru totdeauna pe unul de celălalt. Acum Wagner îi apare lui Nietzsche ba ca un neîntrecut „artist decadent” si ca „cel mai mare miniaturist în muzică”, ba ca „un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori”.
Cât priveste muzica wagneriană, aceasta este apreciată de filosoful nostru critic în capitolul Popoare si patrii din Dincolo de bine si de rău nu doar ca una care „nu are în ea nimic frumos, nimic sudic, nici urmă de delicată seninătate a cerului meridional, nici un dram de gratie sau de dans si cu atât mai putin vreo vointă de logică”, ci si ca o muzică fără urmă de germanism în ea, întrucât „distinctia ei constă tocmai în faptul că ea îsi are obârsia în izvoare si impulsuri supragermane”.
c)Atacul îndreptat împotriva „lucrătorilor în filosofie”, acesti „filosofi corciti” care au corupt gândirea si au îndepărtat lumea noastră modernă de admirabila filosofie a celor pe care el îi consideră „pustnici ai spiritului” si „gânditori de vită regească”: Heraclit, Platon, Empedocle etc.
La fel ca în cazul lui Wagner, după ce anul 1878 marchează iesirea lui Nietzsche din rândul admiratorilor lui Schopenhauer, maestrul îsi primeste portia lui de sclipitoare săpuneală din partea fostului discipol: „Prin furia lui lipsită de inteligentă manifestată fată de Hegel, el a reusit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generatie germană si cultura germană...” Si mai departe: „Schopenhauer (în ceea ce priveste simtul istoric, nota mea, G.P.) era de o sărăcie, insensibilitate si negermanism duse până la geniu”.
d)Privire critică azvârlită în Dincolo de bine si de rău asupra germanilor, englezilor si francezilor. Astfel, germanii îi apar lui Nietzsche ca „un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare si corcire a raselor”, cu un suflet care are în el „culoare si galerii, pesteri, tainite, temnite...” Marea găselnită a germanilor este evolutia, care brat la brat cu berea si cu muzica germană, „lucrează pentru germanizarea întregii Europe”.
În comparatie cu Franta, care „continuă să fie sediul celei mai spirituale si celei mai rafinate culturi din Europa”, Anglia este tara unei profunde mediocrităti („vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne”) si a unei rase total nefilosofică si nemuzicală.
e)Critica adusă stiintei si slujitorilor ei: Dacă stiinta este considerată de Nietzsche drept o rătăcire, savantul îi apare ca un om de soi nearistocratic, care prin faptul că este înzestrat cu hărnicie si cu o docilă resemnare în ceea ce priveste locul lui pe scara socială, îi aminteste de...o fată bătrână, adică – în comparatie cu geniul – de o fiintă incapabilă să procreeze sau să dea nastere.
Dacă avem în vedere faptul că, printre altele, despre femeie a afirmat că „marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenta si frumusetea”, atunci pe bună dreptate ne putem întreba: Există totusi cineva spre care se îndreaptă simpatia si sperantele lui Nietzsche? Sigur că există, iar acestia sunt adevăratii filosofi, altfel spus oamenii alesi. Căci ne spune Nietzsche despre adevăratii filosofi (în egală măsură poruncitori si legiuitori): „Cunoasterea lor e creatie, creatia lor legiferare, vrerea lor de adevăr este vointă de putere”.
Prin urmare, cu toate că oamenii alesi sunt „mai delicati, mai rari” si arareori reusesc să se perpetueze prin urmasi, totusi – ne asigură dialectica nietzscheeană – din rândul lor va iesi Supraomul a cărui nastere este anuntată de Zarathustra.
3.Nietzsche – gânditorul în manieră artistică
Cu bună stiintă am lăsat la urmă Asa grăit-a Zarathustra, căci nu numai că este opera cea mai reprezentativă a lui Nietzsche (adevărata filosofie în care autorul s-a găsit pe sine si cartea care le rezumă pe toate celelalte), dar în acelasi timp – asa cum just precizează Karl Jaspers – „este singura simfonie pe care a reusit să o orchestreze de la un capăt la altul – el, omul fragmentelor si al schitelor”.
Însă ce fel de filosofie este aceea în care autorului prea putin îi pasă de logică si sistem, când se stie prea bine că sistemul constituie însăsi coloana vertebrală a filosofiei cuminti si traditionale?!
Dar filosofia nietzscheeană nu este nici cuminte, nici traditională, pentru că autorul nu s-a sinchisit de atari marafeturi burghezo-didactice. Cum filosofia sa nu este altceva decât „poezia sufletului său” (C.Rădulescu-Motru), ceea ce a dorit Nietzsche să împărtăsească cititorilor săi nu este nicidecum firul rationamentelor, ci starea lui sufletească.
Acestui scop i se subordonează întreaga tehnică sau, mai bine spus, maniera de scriere a cărtii Asa grăit-a Zarathustra. Concepută în limba vechilor cântece biblice (uneori parodierea Bibliei devine de-a dreptul supărătoare) si încărcată până la refuz de aforisme si parabole, forma de alcătuire a cărtii se situează la intersectia dintre poezie si filosofie.
Se stie prea bine, iar Stefan Augustin Doinas o confirmă, că diferenta dintre filosofie si artă îsi are originea în distinctia făcută de Platon între logos si mythos, desigur, cu discreditarea celui de-al doilea concept. Pornind de-aici, Aristotel, Kant si Hegel reprezintă linia filosofică de maximă autoritate în ceea ce priveste categoricul separatism dintre artă si filosofie. Căci pentru Hegel, de pildă, „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”.
Dar cum Nietzsche nu recunoaste nici măcar autoritatea presocraticilor dincolo de teorie, iată-l ridicându-se împotriva vechii distinctii platoniciene, adică – ne spune Stefan Aug. Doinas – „teoretizând si practicând el însusi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul «discursului mixt», în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic”. Se poate spune că în acest chip, Friedrich Nietzsche îl anuntă pe filosoful-artist, noul tip de filosof.
Ba mai mult. În stilu-i caracteristic, filosoful nostru îl ia nitel la refec pe Platon în Nasterea tragediei si îi impută că „a început prin a-si arde poemele pentru a se face discipolul lui Socrate”.
Neîndoios că Asa grăit-a Zarathustra este o operă valoroasă. Dar nici pomeneală să aibă valoarea pe care i-o atribuie autorul: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeasi înăltime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (...), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distantei, a solitudinii azururilor în care trăieste opera mea”.
Fireste, un bun cunoscător al operei nietzscheeene – l-am numit pe Eugen Fink, cel care a scris o carte consistentă despre părintele lui Zarathustra, nu poate fi prins cu una-cu două în plasa lăudăroseniilor filosofului nostru, acestea dovedindu-se în stare doar să-l contrarieze: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiti de asemenea afirmatii. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebunesti a lui însusi?...”
Iar putin mai încolo, exegetul caută să fie cât mai obiectiv în aprecierea artei lui Nietzsche: „Desigur, Zarathustra nu posedă marea valoare pe care i-o atribuie autorul. Poemul contine prea multe efecte, prea multe jocuri de cuvinte, prea multă «constiintă». Numai arareori simbolurile sunt reusite, numai arareori se produce acea coincidentă între particular si general, în care e prezentă în toată puritatea ei o putere care agită lumea. Cel mai adesea imaginea si gândirea diverg. Valoarea estetică a lui Zarathustra este indenegabilă, dar ea rezidă înainte de toate în parabolă...”
Cât priveste componenta filosofică a poemului, se pare că la acest capitol încă nu s-a ajuns la un consens deplin al opiniilor exegetilor. Căci dacă pentru majoritatea acestora, patru sunt ideile fundamentale pe care, mai mult sau mai putin explicit, le vehiculează în Asa grăit-a Zarathustra – moartea lui Dumnezeu, Supraomul, vointa de putere si eterna reîntoarcere, asta nu-l împiedică pe Martin Heidegger să acorde atentia cuvenită celor sase cuvinte fundamentale din opera lui Nietzsche (nihilism, transmutatia tuturor valorilor primite, vointa de putere, eterna reîntoarcere si Supraomul, moartea lui Dumnezeu fiind implicită), cuvinte prin care autorul lui Sein und Zeit (Fiintă si timp) vorbeste despre metafizica epocii noastre. Pentru că potrivit opiniei lui Heidegger, „metafizica lui Platon nu e mai putin nihilistă decât metafizica lui Nietzsche” si că tehnologia modernă nu este altceva decât „un platonism răsturnat”. Iar enigma filosofiei lui Nietzsche, văzut ca ultimul filosof al metafizicii, după părerea aceluiasi Heidegger constă în conexiunea dintre două cuvinte fundamentale – vointa de putere si eterna reîntoarcere a Identicului.
Dar ce semnificatie au cele patru concepte fundamentale ale gândirii nietzscheene?
1)În conceptia exegetului francez Gilles Deleuze, moartea lui Dumnezeu reprezintă una din etapele triumfului nihilismului, mai exact ea este văzută „ca o dramă intrareligioasă, ca o afacere între Dumnezeul iudaic si Dumnezeul crestin”.
2)Supraomul apare în Prolog sau Precuvântarea lui Zarathustra (poemul este format din Prolog si patru părti) ca „sensul Pământului”, si el este solutia propusă de Nietzsche în vederea autodepăsirii („Si tot acolo am ales din drum cuvântul Supraom, convingerea că omul e ceva ce trebuie depăsit”, citim în Partea a treia, capitolul Despre tablele vechi si noi).
3)Nietzsche însusi este de părere că vointa de putere, care face ca fortele active să afirme si cele reactive să nege, nu constă nicidecum în a invidia ori a apuca, ci în a crea, a da.
După Heidegger, vointa de putere nietzscheeană reprezintă „un triumf al teleologiei” în epoca noastră.
4)Dacă Jacques Sojcher interpretează eterna reîntoarcere ca pe un element al esteticii lui Nietzsche, în conceptia lui lui Gilles Deleuze eterna reîntoarcere este nu doar gândire selectivă, ci si Fiintă selectivă, si asta pentru că numai afirmatia revine, numai bucuria se reîntoarce, tot ce-i negatie fiind expulzat prin însăsi miscarea (roata) eternei reîntoarceri.
Asa grăit-a Zarathustra reuseste să-l captiveze pe cititor prin pasiunea autorului pentru cuvintele compuse, acei „monstri verbali” cum îi alintă regretatul poet si traducător Stefan Augustin Doinas, dar mai ales prin admirabilele aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe ogorul mănos al cărtii: „Omul e doar o funie întinsă între bestie si Supraom – o funie peste un abis”, „Omul e ceva ce trebuie depăsit”, „Si Dumnezeu îsi are infernul său – este iubirea lui fată de oameni”, „Virtutea care dăruieste este virtutea cea mai înaltă”, „Va trebui să redevii copil, să nu stii ce-i rusinea”, „Orice adevăr e curb, iar timpul însusi e un cerc”, „Stând printre oameni te dezveti de oameni”, „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, „Nimic nu merită nimic”, „Nimic nu e adevărat si totul e îngăduit”.
Bibliografie
1.Hersch, Jeanne – Mirarea filozofică (Istoria filozofiei europene), Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994
2.Nietzsche, Friedrich – Asa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000
3.Nietzsche, Friedrich – Dincolo de bine si de rău, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991
4.Nietzsche, Friedrich – Antichristul, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1991
5.Rădulescu-Motru, Constantin – Nietzsche, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1990
|
George Petrovai 9/23/2011 |
Contact: |
|
|
