Destinatii spaniole de vacantă: El Teide
Paradoxal, una din destinatiile spaniole clasice de vacantă nu se află în Spania, ci în plin Ocean Atlantic, cam în dreptul desertului Sahara. E adevărat că sub aspect administativ Arhipelagul Canarelor e arondat coroanei Regelui Juan Carlos, dar în fapt se deosebeste de restul provinciilor continentale precum cerul de Pământ.
Acum, când sezonul estival e în miezul său dogorâtor, multi spanioli se mută la mare. Litoralul e luat cu asalt de turistii hotărâti să se abandoneze obiceiului veraneatului, un echivalent al hibernării, dar cu sens contar. E un fel de transhumantă modernă pe care o practicam si noi pe vremuri, când migram organizat la Marea Neagră, fredonând refrenul: „Iar vara ne mutăm la mare./ O-ntreagă clasă muncitoare/ Petrece/ Strict până la ora zece”.
Ca tot românul, si spaniolul îsi închiriază apartamente cu vedere la mare sau case de vacantă cu piscine, în care se instalează plenar, cu cătel si purcel, fără compromisuri. După o incursiune de o jumătate de zi prin supermarketurile din apropiere, bifată fiind de pe acum problema aprovizionării, e rost de grătare, sangria si muzică de la radio Litoral. Toată lumea râde, cântă si dansează.
Toată lumea? Ei bine nu chiar toată. Există totusi o minoritate dârză, care se încăpătânează să opună rezistentă, mai abitir decât locuitorii legendarului sat galez al lui Asterisc si Obelix la confruntarea cu invazia hoardelor de centurioni. Sunt cei cărora vara continentală le este prea toridă si aglomerată. Cine are posibilitatea să se refugieze departe de forfota stresantă a plajelor supraaglomerate, o face.
Unde, asadar „veranează” spaniolul răsfătat de soartă sau cel care locuieste deja la mare? Fireste într-un loc cu climă blândă si natură reconfortantă, la calm si relaxare. Homer, Ptolomeu, Virgiliu si Seneca au făcut la fel. Insulae Fortunatae (Insulele Fericirii) cea dintâi destinatie turistică de sănătate din istoria umanitătii păstrează statutul de-a lungul secolelor. Nimic mai practic decât un zbor scurt într-acolo! Nici măcar de pasaport nu e nevoie, la numai două ore distantă!
Paradis pământean, teritoriu mitic, în care zeii „ieseau la pensie”, pentru a se odihni în viata lor eternă, Grădini ale Hesperidelor, Gorgona, Câmpiile Elizee, însăsi Atlantida sunt doar câteva din legendele care s-au întretesut cu Insulele Canare. Miturile sunt imposibil de demonstrat, dar temperaturile stabile pe tot parcursul anului sunt evidente pentru toată lumea. Europa antică a stiut să pretuiască darurile acestui tărâm binecuvântat, adoptîndu-l pe post de Mecca pentru pelegrinajul de cură si tratament după regulile lui Hipocrat: o ecuatie cu aer, apă si climă.
Numărul mare de ore cu soare, cumulat cu vânturile calde sahariene si cu umiditatea atlanticului, face posibilă „primăvara eternă”, anotimpul stabil, unic în lume. Nu sunt salturi climatice sezoniere iar diferentele între zi si noapte sunt neglijabile. Bananele si aloe vera cultivate în acest climat constant au dobândit celebritate, la fel ca si vinul legendar, pe care Shakespeare îl considera „pătrunzător în mod miraculos” si „ care parfumează sângele”.
Combinatia dintre munte si mare pe un spatiu atât de restrâns transformă Arhipelagul Canarelor în singurul punct geografic în care Terra îsi scoate măruntaile la vedere, dar atinge concomitent si înăltimi-record. E lucru stiut că, dacă includem în calcul înăltimea vulcanilor insulei Tenerifa si adâncimea lor în mare, ei sunt campionii incontestabili: cele mai mari „protuberante” ale planetei noastre, cu mult mai înalte decât Everestul. Aproape jumătate din teritoriul insular e declarat rezervă a biosferei sau parc natural si nu mai putin de patru bunuri insulare sunt incluse în Patrimoniul Cultural al Umanitătii. Cea mai ciudată atractie protejată prin lege este limbajul arhaic conservat pe insula Gomera, o formă de comunicare compusă numai si numai din ... fluierături.
Într-o zi luminoasă mi-am îndreptat pasii spre conul vulcanului tenerifez El Teide, cel mai înalt munte de pe teritoriul subordonat Spaniei. Îmi propusesem să-i transmit un salut de la Carpatii nostri, frătiori mai mici. Cu o înăltime de 3718 m, vârful înzăpezit se profila ca o piramidă din praf de zahăr pe fundalul cerului senin. Stiam că nu e inofensiv, mă informasem din timp. Ba chiar îmi procurasem si permisul special pentru a-l escalada până în vârf la orele amiezii. Eram constientă că aerul rarefiat poate crea probleme. Nu degeaba lagărul de bază pentru aclimatizare pe muntele Himalaya e situat la altitudini similare.
Pe măsură ce urcam, vederea mi se tulbura. Motivul nu era însă răul de înăltime, ci buclucasa „burtică de măgar”. La panza del burro e porecla drăgăstoasă pe care localnicii o dau inelului de ceată ce se adună în fiecare zi în jurul conului vulcanic. Umiditatea colectată de curentii marini veniti dinspre Insulele Azore peste ocean e prilej de necaz pentru multi. Turistii blestemă fenomenul invariabil, în timp ce avizatii se amuză copios. Fără el, Tenerifa ar fi aridă si urâtă. Aburii din atmosferă actionează ca o lupă imensă, potentând efectul razelor solare si arzând necrutător. Abia seara aveam să constat că omisesem să mă dau cu lotiune de protectie solară pe unul din lobii urechii.
După ce am atins o anumită înăltime, ceata s-a risipit complet. Prin aerul cel mai curat posibil, departe de orice sursă continentală de poluare, privirea mi se plimba în voie peste un peisaj absolut stupefiant. Parcă as fi fost pe lună. Nici urmă de vegetatie, o lipsă completă de asezări locuite de om. Mă aflam pe platoul vulcanic din care se înăltau ca niste insule răzlete vârfurile de munte, ca-ntr-un film de fictiune stiintifico-fantastică. Peste tot nisip si piatră, în cele mai năstrusnice forme si variatiuni cromatice. Parcă o mână nevăzută le-ar fi oprit pe toate într-un stop cadru, în echilibru precar. Firesc să fie asa, căci, sub aspect tectonic, vulcanii insulei Tenerife sunt considerati încă activi. Aici eroziunea încă n-a apucat să-si înceapă treaba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele cât de treaz e muntele, dar despre asta mai târziu.
Ceva mai departe se contura în ocean punctul meridional-extrem al Europei (în teorie); un avanpost al insulei, pe care oamenii de stiintă francezi l-au considerat multă vreme referinta „zero” a orarului universal. Abia la 1885 fost înlocuit prin Meridianul Greenwich.
Altitudinea de 3500 de metri, cea până la care turistii „clasici” pot accede cu telecabina, marchează în acelasi timp si începutul problemelor cu aclimatizarea. Primii pasi se astern anevoie iar ... „pauzele scurte si dese sunt cheia marilor succese”. Pentru o clipă mi-a stat inima în loc la vederea lanturilor care interziceau trecerea, pe motiv că ar fi prea multă zăpadă. Într-adevăr, cărarea spre vîrf se desena în fata mea cu întreruperi albe; pe alocuri se putea strecura doar câte un singur om printr-un canal strâmt, flancat de nămeti înalti. După o vreme, pasii au prins un ritm mai alert iar zăpada, în loc să sporească, a dispărut. De bună seamă că se topea la contactul cu pământul cald din jurul craterului care răsufla fierbinte.
Parcă întreaga fire era cuprinsă de o stare de euforie molipsitoare. Eram o mână de oameni sprinteni, zvârliti ca din întâmplare pe o pantă abruptă, de culori aprinse. Politicosi ne făceam loc si schimbam binete pe limbi diferite, într-o veselie generalizată. Nu stiu dacă li se mai întâmplă si altora, dar mie, când sunt la mare altitudine, mi se instalează pe fată un zâmbet de-a dreptul molipsitor. Am auzit că ar exista un fel de „bine de înăltime”...
Odată ajunsă în vârf am aruncat o privire plină de gratitudine de pe marginea craterului de 3718 metri. Panorama îmi tăia respiratia, linistea absolută îmi dădea fiori. La fel trebuie să se fi simtit si exploratorul Alexander von Humboldt, când l-a escaladat pentru întâia oară, ignorând avertizările repetate ale băstinasilor guanche. Populatia autohtonă, dispărută de mult, nu a urcat niciodată culmile vulcanilor. Potrivit unei superstitii, spiritele care locuiau acolo păzeau nici mai mult nici mai putin decât intrarea în iad.
Gratie notitelor întocmite cu minutiozitate de Columb cu ocazia traversării celei dintâi a Oceanului Atlantic, se stie cu exactitate de ceas când a avut loc ultima eruptie: exact momentul în care caravelele au trecut prin dreptul insulei Tenerife, în anul 1492. La acea vreme, catastrofa naturală de dimensiuni apocaliptice a îngrozit echipajul. Convinsi că au de-a face cu un semn de la Dumnezeu, marinarii s-au revoltat, făcând presiuni în favoarea întoarcerii din drum. Pentru scurt timp, soarta descoperirii Americii a atârnat de un fir de păr. Se pare că a fost nevoie de un efort de convingere considerabil pentru a împiedica esecul expeditiei.
Văzută de sus, învecinata insulă Gomera pare mai mică. Nu mi-a venit greu să înteleg de ce ziua începe acolo cu o jumătate de oră mai târziu, pentru că El Teide se interpune exact între ea si soare.
Roca de sub tălpi era sfărâmicioasă si emana aburi cu miros de sulf. Aveam să-i păstrez o amintire durabilă: după ce m-am asezat ca să scormonesc cu mâna prin nisipul fierbinte, pantalonii mei au dobândit un „imprimeu” definitiv în formă de hartă iar mâinile mi-au mirosit a sulf până a doua zi.
Neuitată rămâne senzatia imponderabilă de pe vârful conului vulcanic, care străpunge norii ca o săgeată, dominând Oceanul Atlantic si insulele din jur. La fel si episodul întâlnirii întâmplătoare acolo cu o pereche de tineri spanioli din zona „mea”, Valencia. M-am despărtit de ei folosind graiul de acasă, spunând în acelasi timp si muntelui drag „Bon dia”, respectiv „Adeu”.
La revenirea pe platoul selenar de la baza telecabinei n-a mai rămas vreme pentru reverie. Cine nu pleacă la timp, riscă să petreacă o noapte grea, departe de civilizatie. Doar hanul „Parador”mai functionează, pierdut în imensitatea Parcului National.
Prin aerul rarefiat, sub soarele fierbinte, drumul către statia de autobuz părea mai lung cu fiecare pas. Acum stiu ce înseamnă Fata Morgana. Pietrele sclipitoare – un fel de sticlă naturală – clipeau în poteca de nisip cristalin. Masa sticloasă, fără urmă de praf, n-avea nimic în comun cu pulberea fină pe care o cunosteam de pe plajele noastre. Bine c-am ajuns la liman!
Autobuzul-salvator, ultimul din ziua aceea, a traversat înapoi pătura de nori. Jos, la nivelul zero, apa era imperturbabilă, fără zăpadă, fără superstitii despre uriasi scuipători de flăcări. Pe plaja din Puerto de la Cruz acelasi pietris negru măcinat mărunt clipea intermitent din milioane de „ochi” de cristal colorat. Bucătile semipretioase de olivin sunt răspândite la discretie prin nisipul gros; se pot cumpăra în sticlute, pe post de souvenir. Nu uit bucuria de „explorator” pe care am simtit-o după ce mi-am adunat cu strădanie un pumn de firmituri din El Teide. Al meu, ale mele, muntisori în miniatură.
Concluzia mea este că spaniolii sunt răsfătati de soartă, cu Mediterana la doi pasi, dar mai au si un as în mânecă. Cei cu dare de mână se mută de la Mare la mai mare ... adică la Ocean. Regatul suveranului Juan Carlos, este în mod miraculos nu doar lung si lat, ci si înalt. Ferice de noi că putem împărtăsi norocul cu ei; suntem fortunatae!
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 9/22/2011 |
Contact: |
|
|
