"Luminisurile" din sufletul doamnei Elena Buică
"... Scriu din dragoste de oameni si ca sã intru în conversatie cu ei. In scrierile mele mi-am deschis sufletul si lumea poate sã umble slobodã prin el. Am în minte prietenii cãrora mã adresez, dar si pe cititorii care au alte puncte de vedere diferite de ale mele, cãci, într-un anume fel si ei mã stârnesc pe mine... Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de pretuire a strãmosilor nostri, fie câte o palã de romantism, chiar dacã astãzi se scrie dupã alte rosturi..."
Am început aceste însemnãri prin a cita câteva gânduri ale scriitoarei canadiene - de origine românã - doamna Elena Buicã, gânduri asezate într-un bogat si vibrant interviu acordat scriitorului si eseistului George Roca, publicat în volumul "Luminisuri", apãrut la Editura "Anamarol" din Bucuresti si lansat, spre sfârsitul lunii iunie 2011, la Biblioteca Metropolitanã din capitalã. Scriitoarea este, altfel, la cea de-a cincea carte pe care o publicã, toate volumele sale purtând adânc imprimatã, nostalgia, trãitã si transpusã artistic - vizavi de locurile natale - de un autentic mester al cuvântului. "Locurile natale" înseamnã pentru autoare în primul si-n primul rând, tara de bastinã - România -, si desigur, Tigãnestii Teleormanului - obârsie luminatã, tot mai puternic, o datã cu trecerea anilor, de aureola nasterii si copilãriei - apoi profesoratul în scoli din Ardeal sau Bucuresti, înseamnã oameni si meleaguri pe care autoarea stie sã le prezinte sincer, convingãtor, fãcându-te, pe tine, cititor sã trãiesti, aevea, emotiile cunoasterii unor locuri si oameni de neuitat...
Cum spuneam, doamna Elena Buicã e la al cincilea sãu volum, primele fiind in ordine cronologicã: "Crâmpeie de viatã", "Gând purtat de dor", "Prin sita vremii" si "Oglindiri". Adaug imediat, cã, citind aceste cãrti vei vedea cã scriitoarea, desi sensibil dominatã de sentimentul dragostei de locurile natale, asterne pe hârtie, în aclasi stil de adâncime si expresivitate, observatii si opinii personale privitoare la viata si opera unor scriitori români, precum Veronica Micle, Alexandru Macedonski sau George Cosbuc, sau din peregrinãrile prin multe tãri ale lumii pe unde au purtat-o pasii.
Dar cine este doamna Elena Buicã? Intrebarea e inevitabilã, desi unele referiri le-am fãcut deja. Acum este momentul unei acolade mai largi, cãci o sã încep a vã prezenta un moment pe care-l port în suflet ca pe o nestematã. Mã întorc, deci, în timp si amintesc faptul cã, în ziua de 24 iunie 2006, aflându-mã în marele oras canadian Toronto, la copiii mei, am primit invitatia de a participa la sedinta lunarã a cenaclului cultural "Observatorul", fiica mea având, la vremea aceea, si unele preocupãri literare, ca sã spunem asa.
Ziua a fost foarte cãlduroasã - aici, în aceastã parte a lumii, vara aduce cu ea zile toride, o influentã mare având indicele foarte ridicat al umiditãtii - asa încât, sedinta a avut loc într-un splendid decor natural, în imensa curte a vilei scriitorului Ovidiu Creangã, cel despre care Paul Goma nota cã "prin felul în care povesteste se înscrie în rândul crengistilor moldoveni (pleonas admis), totodatã fiind o voce aparte, distinctã". Inchipuiti-vã un om la 85 de ani, înalt ca un brad si zdravãn ca un stejar, de un optimism cum altii nu-l au nici la 50, jovial, prietenos, foarte volubil, care, profitând de prezenta mea, a tinut sã îmi punã o multime de întrebãri despre situatia din tarã, sã depene amintiri de demult, dar sã îmi vorbeascã si despre membrii Cenaclului...
Nu mai spun de domnul inginer Puiu Popescu, cel care m-a invitat, de fapt, directorul publicatiei românesti "Observatorul" pe lângã care activeaza Cenaclul.
Tot aici m-am reîntâlnit cu sculptorul Nicãpetre - pe care=l întâlnisem în august 2002, la Câmpul Românesc de la Hamilton - emigrase în Canada în 1981 - unde mi-a arãtat celebrul sãu bust al lui Eminescu si despre care avea sã spunã" Eminescul meu nu a fost o comandã oficialã, nu a fost fãcut de un meserias; Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. Dar în primul rând, eu am sculptat nevoia noastrã de Eminescu..." Din pãcate, Nicãpetre - considerat unul din marii nostri români ai sculpturii - avea sã moarã peste nici doi ani...
In memoria sa, Cenaclul poartã, de atunci, numele "Nicãpetre"... Revin si mai notez cã în grãdina aceea - plinã de flori si de miresme incredibil de parfumate, de naturale în mijlocul unui mare oras canadian - se strânseserã cel putin cinzeci de romani, oameni de culturã, lume selectã, pasionatã si interesata de problemele la ordinea de zi ale unui cenaclu întemeiat "într-o noapte de Sânziene la un român acasã" - cum mi se destãinuia chiar cel care avusese ideea, adicã domnul Puiu Popescu...
Ei bine, în acest cadru deosebit, am cunoscut-o pe doamna Elena Buicã, membru fondator al cenaclului, care si-a si prezentat cartea de debut "Crâmpeie de viatã" - volum primit cu entuziasm de cei prezenti. O doamna distinsã, de un sclipitor farmec personal, un om de culturã ale cãrei calitãti peremptorii s-au impus si în prezentarea cãrtii, dar si din completãrile pline de miez fãcute mai apoi.
La sfârsit, am avut prilejul de a discuta cu domnia sa, dar si plãcerea de a-i fi înmânat volumul meu "Culai" despre care - lãsând modestia la o parte - s-a discutat si la întâlnirea cenaclistilor... A fost o întâlnire frumoasã, de neuitat... Am revenit acasã, în România, si am continuat dialogul pe internet. Asa am primit celelalte cãrti scrise de doamna Elena Buicã, iar acum, în iunie, a.c. am intrat în posesia volumului "Luminisâsuri" de care aminteam la inceput.
E interesant, doamna Elena Buicã a debutat la vârsta de 70 de ani, a debutat în fortã, cum se zice, iar celelalte cãrti au descoperit cititorilor un autor tânãr ca spirit, viguros, proaspãt, inteligent, care-si pune în valoare nu doar talentul nativ de povestitor, dar si o mare experientã de viatã, o întelegere proprie a oamenilor, a comunitatii din perspectiva culturii sale multilaterale si a omului de omenie. In interviul luat de George Roca a fost întrebatã cum sunt oglinditi anii senectutii în scrierile sale? Intre altele, autoarea rãspunde: "Este foarte ciudat sã te simti tânãr, în timp ce societatea te crede bãtrân". Si mai spune: "In scrierile seniorilor se oglindeste bogata experienta de viatã filtratã prin sita vremii, faptele de viatã revin la suprafatã ca dintr-o lume a misterelor, ca niste tablouri dintr-un muzeu, privite de la distantã si în liniste, acum cu alte fatete, formând un nou izvor de întelegere.".
Ca si în alte numeroase cazuri, un loc aparte în creatia doamnei Elena Buicã îl ocupã amintirile copilãriei. Scrisul ei capãtã, astfel, o mare dozã de autenticitate, de realism, confirmând, o datã în plus, ce scria undeva, criticul si istoricul literar Ion Rotaru: " Realismul cel mare, scrisul firesc, scurt, concis, despre ceea ce stim foarte bine, despre ce memoria copilãriei si adolescentei pãstreazã în straturi luminoase, iatã solutia..." Pentru argumentare, voi cita, în încheierea acestor însemnãri, câteva fraze din scrisul autoarei noastre: "Seara, înainte de culcare, ne aliniam cu totii înaintea icoanelor împodobite cu busuioc si ramuri de salcie si ne rosteam pios rugãciunile. Mã vãd si acum în genunchi, cu mâinile împreunate pentru rugãciune sau închinându-mã cuviincios. Noaptea mã cuibãream la pieptul tatãlui meu, mângâindu-i pãrul de pe piept prin gura cãmãsii cu deschidere largã si legatã cu snur la gât, cusutã cu model national. Pânã adormeam, tata îmi tinea piciorusele strânse si lipite de el ca sã nu îmi fie frig, iar mama îl ocrotea si-l alãpta pe cel mic, nu demult adus pe lume. Când tresãream de frica zmeilor despre care citeam în basme, tata mã linistea: Nu sunt zmei în casã... Ba da, unul s-a ascuns acolo, dupã haine... Pãi, sã vezi ce-i face tata acuma..., si se scula, se fãcea cã bate zmeul si eu, fericitã, adormeam iarãsi surâzând, simtindu-mã în sigurantã, fiindcã tata e mai puternic decât un zmeu si mã poate apãra..."
|
Eugen Verman 9/22/2011 |
Contact: |
|
|
