Contrapunct : Regele anonim
Exista regi si regi. Unii venerati, iubiti de popor altii dimpotriva, huliti si urati de moarte. Regele este in genere intruchiparea si-ntruparea tuturor, el este statul (”L’État c’est moi!” racnea Ludovic al XIV-lea), el este de multe ori reprezentantul Domnului pe pamant. ”In numele regelui” posibilul este la el acasa. Sintagma regala poate aduce moartea sau viata, razboiul sau pacea (de obicei pe amandoua succesiv si repetitiv), bunastarea sau saracia, oroarea sau speranta. Regele este idiosincraticul si absolutul individ, deosebit de plebe, pana si de propria aristocratie pana la absurd. El este individul-mai: mai destept, mai intelept, mai educat, mai frumos, mai inalt, mai, mai, mai…El este singurul personaj din regat care-si poate crea si urmari interesele aproape independent de vointa si prioritatile supusilor. Hiperbolic vorbind, regele este expresia ultima a individualismului, un individualism absolut independent de toti si toate. In timp, si prin niste imprejurari intortocheate – Max Weber le-ar explica mai bine – societatile vestice au preluat acest individualism proiectandu-l in esenta institutiilor lor, in legi, pana si in comportamentul cotidian al cetateanului de rand. Europenii, dupa marea trecere a Atlanticului, au gasit in America taramul propice unde-si puteau urmari visurile nestingheriti. Abundenta de resurse si pamant a permis majoritatii americanilor sa acumuleze averi de neconceput in alte parti ale lumii. Aceasta prosperitate coroborata cu credintele de sorginte protestanta (stranse pana azi in America in jurul valorilor si eticii originale ale quaker-ilor: acumularea de bogatie prin munca, cultul muncii, autocontrol, crezul ca cel care are e si cel ales, etc.) au incurajat tot mai mult impunerea individualismului nu numai ca si componenta ideologica dar si ca mod de viata. Importat initial din Europa, procesat in America, si re-exportat in Europa, individualismul american a reusit sa consolideze acest tipar in societatile europene aflate in mod traditional mai aproape de colectivism si comunitarism decat de individualism.
Paradigma individualismului (absolut) a fost inghitita ca o galusca de populatia vestica (in special cea anglo-americana) cu toate ca numai in avantajul ei nu era, transformandu-ne din cetateni intr-un fel de regi fara cetate si supusi, in niste bieti regi anonimi. Si asta pentru ca factorul putere a fost eludat permanent din ecuatia individualismului prezent caruia, in mod eronat, i se reliefeaza doar virtutile, nu si pacatele. Un individ fara pic de putere cum e cetateanul izolat nu reprezinta in societate mai mult decat reprezinta o litera intr-o enciclopedie. Astfel, urmarirea strict individualista a propriilor scopuri nu poate duce prea departe, cu exceptia cazului in care scopurile, cum se intampla adesea, se marginesc la cateva necesitati primare. Ce poti sa faci, bunaoara, cu individualismul atunci cand singurele lucruri pe care le ai sunt un loc de munca volatil, apartamentul de doua camere aruncat prin vreun cartier nestiut, si locul in picioare din autobuzul care te petrece zilnic catre munca? Cata creativitate iti trebuie pentru a depasi barierele de capital financiar, funciar, social, si chiar intelectual pe care altii le au, sa zicem de la nastere? Cu alte cuvinte ce sanse de reusita in viata am avea atunci cand te nasti in fundul gol? Daca e sa aduc in discutie un simplu dat demografic, intr-un individualism absolut influenta si puterea mea ca individ asupra lumii ar fi de sase ori mai mica decat o miliardime: adica nula.
Individualismul exacerbat ad infinitum ne face sa uitam mult prea usor de multitudinea apropierilor dintre scopurile noastre; si dintre noi ca oameni. In fond la ce e bun succesul sau fericirea daca n-ai cu cine sa le impartasesti? Sau, cat de implinit si fericit as putea fi ca individ daca as sti ca langa mine, peste gard, cineva isi bea amarul insuccesului, al nefericirii? Mai mult, cat de multumit ar trebui sa fiu stiind ca scopurile mele au fost atinse cu pretul esecurilor semenilor mei? Afara de cazul in care caracterul meu ar fi manat de egotism, raspunsul firesc ar fi ca nu prea mult. Acest tip de individualism mai are inca un mare neajuns: incurajeaza cultul diferentei in detrimentul apropierii interumane. In mod superficial bunaoara preaslavim moda si diferentele vestimentare – de suprafata – dintre noi, dar neglijam de la bun inceput faptul ca toti suntem facuti dintr-un acelasi aluat, ca purtam bagajul genetic al aceleiasi specii umane. In raport, sa spunem, cu alte vietati ne pretindem unici si superiori uitand ca, amintind iar de bagajul genetic, suntem congruenti in proportie de 98% cu maimutele, 70% cu cainele, si aproape 50% cu protozoarele. Tendinta curenta de a preamari distinctiile dintre noi – si dintre noi si cosmos – nu poate duce la altceva decat la instrainarea ad absurdum a fiecaruia dintre noi, la crearea unei fortificatii interindividuale inutile si hidoase. In loc sa legam punti si sa inaltam porti de trecere intre noi am ajuns sa ne zidim inauntrul zidurilor precum mesterul pe Ana.
La scara nationala, din punct de vedere socio-cultural lucrurile stau cam la fel. Desi individualismul national pare, pe buna dreptate, mult mai legitim, acesta nu poate asigura prosperitatea si libertatea natiunilor zidind fortificatii pe granite. Ne sar in ochi diferentele lingvistice, religioase, de guvernare, de traditie si comportament, eternul noi versus ceilalti, dar uitam ca, in esenta, fiecare comunitate sau natiune urmareste cam aceleasi scopuri materiale si spirituale. Formarea Uniunii Europene contrazice cumva paradigma individualismului in sensul ca in interiorul acestei uniuni este promovata cooperarea interstatala la toate nivelurile. Totusi, daca se ia in considerare inca o data factorul putere se poate remarca usor dihotomia dintre individualitatile statale puternice si cele, iar, anonime. Precum regele anonim, individualitati statale anonime sunt neputincioase in fata tavalugurilor istorice, economice, politice si culturale la care sunt supuse. Vocea acestora se face auzita rar, mai ales in situatii de criza care le privesc direct.
Cel putin in vest (in Europa mai ales), convietuirea paradoxala dintre individualism si comunitarismul crestin apare foarte stranie. Pe de o parte, alergam de unii singuri dupa taleri – in spatiul economic –, pe de alta, cautam permanent compania celuilalt pentru a contrabalansa starea de anomie si singuratate indusa tocmai de urmarirea individualista a telurilor economice. In campul economic actionam intocmai spuselor lui T. Hobbes, adica suntem lupi unii fata de altii. In rest, suntem cunostinte, amici, prieteni sau iubiti. Intr-un fel e ca si cum noi, indivizii, am sta zi de zi la masa cu Leviatan, la dreapta, si cu Isus, la stanga. Cultul diferentei nu face altceva decat sa arunce in ridicol sensibilele asemanari pamantesti si spirituale dintre noi, lucru extrem de nefast atat pentru individ cat si pentru societate. Mult mai indreptatiti am fi sa recunoastem in acelasi timp atat existenta diferentelor cat si a asemanarilor, adica a faptului ca ne difasemanam… In realitate si cu exceptiile de rigoare, fiecare dintre noi nu este decat o floare de camp intre multe altele: nici prea prea nici foarte foarte…
Vom continua in numarul viitor al Observatorului
Toronto/septembrie 2011
|
Cristian Medelean 9/20/2011 |
Contact: |
|
|
