Homo religiosus(I)
Religia este un element fundamental al constiintei omului care marchează istoria culturii si civilizatiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens si religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiintă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenta prin raportare la divinitate, componentă existentială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Desi există o mare diversitate istorică si geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiratia la perfectiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiintei umane.
Încercările de explicare a existentei au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar si din curiozitate, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea constiintei sale. Soarele, dătător de viată, plantele si animalele, ca sursă de hrană, dar si fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viata omului, lipsit de apărare. Astfel, ia nastere un tablou tulbure si fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o diversitate de credinte care se întrepătrund - animismul, totemismul, magia, cultul strămosilor, cultul Soarelui, al Lunii si al stelelor etc. Experienta religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul si mitul dar si cu morala si filozofia până s-a ajuns la dogme si doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului si au marcat profund viata unor comunităti în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realitătii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinte fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice si al modalitătilor de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei si atributele acestora, cosmogonice, despre aparitia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, traditii sau institutii care marchează profund viata comunitătilor primitive.
Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu, în mitologia greacă miscarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian, întoarcerea Heraclizilor, cântecul Nibelungilor) dar si cutezanta omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omenesti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu si Euridice, prietenia lui Oreste si Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros si Psyche). La exprimarea religioasă prin ritual si mit, se adaugă simbolul, ca mijloc adecvat care trece dincolo de om pentru a se ajunge la Transcendent. După Mircea Eliade, omul religios este creator de mituri pe care le experimentează în practică prin ritual. Etnologul Julius E. Lips este de părere că la populatiile primitive mitul tine loc de biblie si de carte de istorie, de cod al bunelor maniere si de lexicon. În conceptia psihanalitică (Sigmund Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin conflicte la nivelul inconstientului colectiv. În abordarea structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în evidentă semantica profundă si inconstientă a mitului la nivelul unor colectivităti. Raportarea la existentă prin ritual si mit, se completează prin simbol, mijloc abstract de a trece dincolo de sine pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare îndrăzneată de a exprima aspecte ale existentei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în reprezentarea infinitului, Constantin Brâncusi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic pe verticală.
În ascensiunea vietii spirituale a omului există o lege imanentă si atemporală, căreia i se supune pentru a se depăsi pe sine, pe care Brunschvicg o numeste Dumnezeu. Referitor la raportul dintre dimensiunea mitologică-simbolică si mijloacele primare ale expresiei religioase – revelatia, crezul si dogma - certătătorul Ninian Smart consideră că „Doctrinele sunt o încercare de a da sistem, claritate si fortă intelectuală la ceea ce este revelat prin limbajul mitologic si simbolic al credintei religioase”.
Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială superioară individului, căruia îi modelează constiinta si îi dirijează conduita .
Experienta sacrului este o trăire religioasă intensă centrată în jurul divinitătii, care este percepută ca o taină de către credinciosi. În gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute fundamentale ale existentei – principiu explicativ al lumii, al ordinii universale si al capacitătii noastre de a detine cunostinte certe (Descartes), creator al lumii (Conciliul de la Niceea), impulsul initial sau primul motor (Aristotel ), principiu activ în devenirea lumii (B. Pascal), principiu imanent sau esenta lucrurilor, dincolo de care nimic nu poate să existe (Spinoza). De remarcat, imposibilitatea unei definitii filozofice complete a divinitătii, care este fie absolutul, cauza primară si impersonală a lumii, fie o fiintă personală, transcendentă în raport cu lumea , altfel spus, poate fi localizată spatio-temporal sau este dincolo de această lume. Această dispută transpusă în planul artei, s-a manifestat variat, de la reprezentări abstracte ale lui Dumnezeu, până la atribuirea unor trăsături antropomorfice. Cum Dumnezeu este incognoscibil pentru fiinta umană, imperfectă si trecătoare, s-a pus problema existentei acestuia. Fără a intra în amănunte despre argumentele pentru existenta lui Dumnezeu, formulate de teologul Toma din Aquino, este bine de mentionat consecintele unor optiuni transante asupra acceptării sau nu a credintei. Asa cum a remarcat filozoful francez B. Pascal, cei care câstigă pariul despre existenta lui Dumnezeu, pot câstiga totul fără să piardă nimic după moarte.
Deci, trecătorilor prin această lume telurică, pariati fără sovăire că Dumnezeu există,chiar dacă nu stim cum arată! Este suficient să admitem că Dumnezeu este creatorul atotputernic si atotstiutor al lumii, temelia si garantia moralitătii, fără de care nu există armonie si reguli universale.
Numai asa viata capătă sens si finalitate.
, www.voxiventica.com
|
Tudor Vasile 9/1/2011 |
Contact: |
|
|
