Amintiri despre Părintele Sebastian
Scrisoare adresată episcopului Casian Gălăteanu de către profesorul Mihai Rădulescu
Prea SfintiaVoastră,
Doresc să vă împărtăsesc niste amănunte din viata mea de tanăr. Nu este lucru obisnuit ca un fost profesor, astăzi în varstă de saptezeci de ani, să încredinteze unui fost student astfel de amănunte, însă situatia sănătătii mele, ca si anii înaintati, mă scuză. Iar vechea noastră relatie sufletească, dintre dascăl si învătăcelul său preferat, cu atat mai mult mă îndeamnă să continui ceea ce am început.
Odinioară, pe cand aveam saisprezece ani, am avut imensa bucurie de a-l cunoaste pe Părintele Daniel, staretul schitului Rarău. Am hotărat să-l însotesc pe Ceahlău si să mă călugăresc. Prea cruda tinerete mă împiedica s-o fac imediat. Legea nu-ti îngăduia depunerea voturilor pană la optsprezece ani. Anumite împrejurări defavorabile m-au determinat să mă răsgandesc după vreun an de pregătire si purificare lăuntrică.
Deoarece am hotărat să cunosc lumea, înainte de a face acel pas fără întoarcere, lumea mi-a dăruit ceea ce avea mai bun. Adică alăturarea mea la destinul celor mai curati romani, aceia din temnitele pentru politici. Nu mai suportam să vietuiesc în minciună. Si, la douăzeci de ani, am fost condamnat la patru ani închisoare corectională, pentru a fi organizat în cadrul Filologiei participarea la o manifestatie studentească la care eram chemati de către studentii de la Medicină.
Acestea sunt premizele căderii mele în haosul viermuitor al diavolilor ce ne-au condus existenta.
După nouă luni de singurătate, partial petrecute în anchete, partial în boală, după mai bine de parcurgerea unui an jumătate tarat prin muceda Jilavă, în conditii anevoie de imaginat, cu un ocol prin Gherla, unde gardianul Todea era hotărat să ne distrugă, obligandu-ne să ne scoatem hainele si se ne culcăm în apă, o zi cu pieptul în jos, a doua zi cu spatele pe ciment, iar a trei zi, în sezut, cu bratele după cap, am ajuns în lagărele de exterminare din Deltă si, ulterior, Balta Brăilei.
Cel dintai lagăr, pe care, pentru mai multă culoare a întelesului, îl numesc ,al foamei' (Periprava), unde comandantul tăbăra peste detinut cu calul, a izbutit să golescă pieptul meu de ultimile sclipiri de încredere în viitor sau de bucurie din trecut. Nu mi-a zdrobit curajul, dar nici om nu mai eram, ci o masă inertă de lut.
În următorul lagăr, numit în temeiul aceleiasi patimi după sens ,al setei', Salcia, am avut norocul ca, de la bun început să întalnesc un călugăr (Părintele Sebastian, n.n .), însotit de un frate de la aceeasi mănăstire cu el. Întamplarea (numai întamplare nu este, ci mila lui Dumnezeu) a venit în întampinarea iubirii mele de monahism, de pe timpuri, si răspunse eforturilor mele de a mă ruga si de a căuta prezenta lui Dumnezeu pană si în cele mai negre momente ale anchetei zdrobitoare care durase sase luni.
A început o perioadă de fericită regăsire de mine si a blandului Iisus. Dumnezeu era cu noi trei. Pe aripile fiecărui cuvant rostit în cadrul rugăciunii. În pacea reinstaurată în inimi. În dragostea ce răspundea din nou indiferentei (sau urei) celor din jurul nostru. Nu vreau să insist asupra unor lucruri de negrăit. Aveti o vastă experientă a trăirilor duhovnicesti, deci cunoasteti prea bine că mangaierea lor nu poate coborî în cuvinte.
Totusi, sunt dator să pomenesc o anumită zi de neuitat, petrecută împreună cu cei doi frati de suferintă. Am scris despre ea cand eram cu aproape douăzeci de ani mai tanăr, pentru a întări credinta cititorilor că minuni se mai petrec si în zilele noastre.
Ne canonea o iarnă atat de cumplită că nici nu am mai fost scosi la ridicarea digului. Izbeai pămantul cu tarnăcopul si acesta sărea în sus, ca din cauciuc. Întreruperea muncii nu a avut loc din omenie. Nimănui nu-i era milă de noi. Dimpotrivă, consemnul fiind să murim cat mai multi, am fi fost scosi în continuare mai ales pe acea vreme, numai că se plangeau caraliii si ostasii MAI din gardă. De dragul acestora furăm retinuti în colonie, reducandu-se calitatea hranei cat era cu putintă pentru ca să nu se cheltuiască inutil în vederea hrănirii unor vite neproducătoare.
Brigada noastră, dimpreună cu altele, era adăpostită într-un dormitor scund si lung, din paiantă, alcătuind o constructie unică. Cred că, între fereastra din capătul ei si usa, din celălalt capăt, măsurai o distantă de peste treizeci de metri. După masa de dimineată, luată pe la patru jumătate-cinci, cei trei prieteni, asezati pe patul unuia dintre noi, în dreptul ferestrei mentionate, ne rugam împreună.
Turnati de o iudă, ne-am pomenit, cand eram mai adanciti în inimi, cu scundul si înfiptul sergent major protăpindu-se langă noi, ranjind si maraind: "Vă rugati?! Las' că vă dau eu rugăciune! Dezechiparea!" Ordinul ne-a cam nedumerit. Deobicei el suna: ,Echiparea!', cu alte cuvinte să ne îmbrăcăm. Dar ,dezechiparea' ce o fi vrut să spună? "Dezechiparea, bă, banditilor, sunteti surzi?! Mă mai tineti mult langă voi?! Ati întepenit?!"
Uitandu-ne unul la celălalt, am scos cu încetinitorul mantăile zebrate cu care ne înfăsuram si între cei patru pereti, pentru a ne păzi cat de cat de frigul permanent. Le-am împăturit frumos si le-am depus la capătul patului. "Scoateti zeghile!" urlă în continuare. Iar ne-am aruncat unul altuia priviri disperate, fără să întelegem ce voia stăpanul de la noi.
După ce am efectuat si aceasta nouă dezbrăcare, ne-a manat în pas alergător în curte si ne-a cerut să lepădăm pantalonii vărgati, bocancii si obielele. Rămăsesem în indipensabilii mai mult sau mai putin răriti, deoarece erau vechi de ani de zile. Ne-a cerut să ne asezăm pe glodul uscat si să nu vorbim între noi. După care, s-a îndreptat către bucătărie, unde exista o ferestruică ce bătea spre cei adusi ,la odihnă'. S-a lăsat molesit de căldură îndărătul acesteia, să ne supravegheze, si, probabil, cu vreo fripturică în sange, din carnea destinată robilor săi. Nu stiam exact ce făcea, că doar nu era să ne irosim mantuirea zgaindu-ne la otreapa aceea umană, ci ne-am apucat voiniceste de rugăciunea întreruptă, făcută, de data aceasta, în tăcerea duhurilor. Am fost tinuti în aceste conditii pană la pranz, cand a iesit ghiftuit, ca să strige la noi: "Echiparea! În dormitor fuga mars!" Nu am mai tras pantalonii pe noi, să nu pierdem un timp pretios cand s-ar fi putut călăul răzgandi pentru a ne mai tine afară, în gerul acela de iad. Cu betelia stransă între degetele cramponate, cu bocancii si cu obielele atarnand în cealaltă mană, ne poticnirăm în fugă si ne făcurăm nevăzuti în spatele usii ce se deschidea spre raiul unde rămăseseră netulburati colegii nostri.
Care este minunea? mă veti întreba.
Minunea este că nici unul dintre noi nu a strănutat, nu a tusit, n-a început nici unuia să-i curgă nasul. Nimeni n-a răcit, nu a căpătat dublă pneumonie, nici tuberculoză galopantă, asta de parcă am fi fost de fier.
Părintele la care mă refer, pe care, din păcate nu l-am mai putut revedea pană ce m-am eliberat, fiindcă mereu eram mutati dintr-un lagăr în altul, a lăsat în sufletul meu o amprentă inimitabilă, timp de patruzeci si sapte ani. La el am găsit căldura, grija pentru tanărul ce eram, dorinta de asezare a mea în făgasul cel mai autentic crestinesc. În sfarsit, marele meu duhovnic din adolescentă, pe care nici astăzi nu-l pot uita, la patruzeci si doi ani după ce a fost ucis prin lipsa de ajutor medical, în bolgiile Aiudului, Părintele Daniel, găsise un înlocuitor care să-mi bucure nefericirile aduse de lume. Nu un scriitor ca el, nici un ziarist de mare răsunet, nu un creator de acatiste, nici un savant teolog, nu un hagiu la muntele Athos, nici un om de mare cultură, nici unul de mare succes între intelectuali, nu un ieroschimonah renumit, ci un necunoscut călugăras de vreo douăzeci si patru de ani, niciodată smintit de la linia dreaptă adoptată la aceeasi varstă cand voisem eu însumi să mă dedic lui Dumnezeu într-o mănăstire.
Această nesmintire a dovedit-o în anii ulteriori: a mai fost condamnat în trei randuri. În altele trei a fost zvarlit în gherle. Procesele sale erau mincinoase, ca tot ce născocea securitatea. Nemaiintentionand să-i hrănească aureola de martir, castigată prin suferirea exemplară a confruntării cu dusmanii Bisericii, ele s-au desfăsurat sub acuzatia infamă a imoralitătii. Cum să distrugă ateii renumele bun al unui monah, dacă nu pe calea aceasta, atribuindu-i propriile vicii?! Procurorul meu, după acelasi tipic, pentru că fusesem student la limba si literatura engleză a lăsat să plutească asupra mea, la proces, bănuiala că as fi fost spion britanic!!!
Dar ce avea cu Părintele meu securitatea?
De cum a iesit din închisoare, s-a agătat cu toată nădejdea de biserică, a format coruri de strană, i-a învătat pe tineri să aibă încredere în Hristos, să-l iubească, să nu mai păcătuiască, să slujească adevărului si numai adevărului.
S-a străduit a fi mana dreaptă a preotului si stalpul credintei în satul natal.
Si tot asa a rămas, în pofida vicisitudinilor acelor vremuri blestemate. Desi, securitatea s-a străduit să arunce asupră-i blamul si să-l manjească cu zoaiele scurse din mintile bolnave ale lucrătorilor săi. Desi a fost închis cu tigani analfabeti, hoti, curvari, pungasi, mizerabili ucigasi.
Metoda nu este nouă. Prea Sfintia Voastră, cu sigurantă a citit piesa mea ,Baumarchais la Saint-Lazare'. Prea Sfintia Voastră îsi aminteste că regele se manie pe limba prea ascutită a imensului dramaturg Louis Caron de Baumarchais, pe cand juca o partidă de cărti. La repetarea de către careva a unei replici picante a supusului său, îsi întoarse asul pe dos si scrise acolo: ,Acest băiat a devenit prea obraznic. Să fie dus la Saint Lazare'.
Era o temnită pentru calugării fustari, pentru pedepsirea prostitutiei, pentru tot ce putea contine Franta mai josnic. Din norocire, opinia publică, în timpurile acelea, constituia o adevărată fortă. Baumarchais fu eliberat după sapte zile. El fu bărbatul care, mai tarziu, a pus stăpanire pe Bastilia, pe locul ruinelor căreia si-a înăltat locuinta.
Poate că vă amintiti a vă fi vorbit candva despre cazul acestui curat Părinte, murdărit de securitate cu tot ce poate inventa mai scarnav mintea îndrăcitilor. Asta atunci cand el a pregătit pentru monahism în jur de o sută de tinere si tineri pentru Mănăstirea Vladimiresti. Vă rugam să-l ascultati numai si după ce vă veti fi făcut o impresie personală asupra sa să judecati cererea lui smerită de fi primit în mănăstire iarăsi. Mi-ati cerut să particip la întrevedere. Bineînteles că pentru mine a fost poruncă dragă. Dar nu v-am putut nicicand găsi la telefon, pentru a stabili întalnirea.
Dar Prea Sfintia Voastră nu uitase convorbirea ce am avut-o. La sfintirea troitei din parcul Tecuciului, l-ati întalnit pe supusul Sfintiei Voastre credincios, Părintele Sebastian Dediu, din Corod, si i-ati spus că v-am vorbit despre cazul său.
A avut loc o conversatie generală, cu accentul pus asupra sectantilor, pe care ati încheiat-o cu admirabilele cuvinte: ,Să ne înfrătim, Părinte', cuvinte vrednice de acela pe care l-am pretuit atat de mult în tineretea sa si continui a-l iubi din suflet. Treburile grave ce aveti, v-au împiedicat a-l vedea si pe dansul, cand v-a căutat plin de sperante, după această întalnire încurajatoare, după cum vă împiedicaseră sa mă primiti, în urma invitatiei făcute.
După cum Înalt Prea Sfintitul Antim Nica se pare că ar fi dorit să folosească setea de muncă pentru Biserică a acestui Părinte, în lagăre stiu că admirabilul preot Gheorghe Chiriac, doctor si în Filosofie din Germania, si Părintii pe care-i cunoasteti, Benedict Ghius, Mina Dobzeu, secretarul Mănăstirii Frăsinei, Părintele Ioanichie Popescu, ori dnul profesor Precupescu, i-au stat alături, cu multă încredere si s-au bizuit pe ravna sa duhovnicească.
Prea Sfintia Voastră, vă întrebati desigur: Ce vrea de la mine fostul meu profesor si de ce nu vine personal să stăm de vorbă?
Iată răspunsul împărtit în două, după numărul întrebărilor.
As veni, nu pentru această chestiune, ci pentru bucuria de a vă revedea, pentru că stiu că m-ati primi cu aceeasi dragoste cu care m-ati condus pe timpuri la Înalt Prea Sfintitul Antonie, la Sibiu, cand m-ati zărit. Cu acel prilej, am fost adusi la un loc, Înaltul către care v-am îndemnat pasii, atunci cand trebuia să decideti asupra soartei viitoare a Prea Sfintiei Voastre, student în preajma absolviriii Institutului Teologic, am fost adunati, spuneam, Înalt Prea Sfintitul, Prea Sfintia Voastră, pe atunci Duhovnic al Institutului Teologic din Sibiu, si cu subsemnatul, care am făcut legătura dintre cei mai vrednici oameni pe care-i cunosteam. Va să zică, as veni să stăm de vorbă. Dar nu mă pot deplasa.
Am suferit două internări, din pricina unei boli de inimă ce a fost pe punctul de a-mi lua zilele. Acum sunt legat de un aparat producător de oxigen. Nu am voie să mă despart de el 17 ore din 24. Cat priveste cealaltă întrebare, iată răspunsul. Voi expedia si Părintelui o copie a acestei scrisori, chiar cu rugămintea de a o expedia el (locuiesc acum departe de aerul viciat al Bucurestilor, pe malul lacului Fundeni, unde sunt departe si de civilizatie, deci mi-e greu s-o plasez în cutia postală). I-o voi da si lui pentru a afla din ea că vă solicit, cu toată dragostea si constinta că v-ar putea deveni om de toată încrederea, să îl primiti pentru a sta de vorbă cu dansul si a-l cunoaste cu adevărat, nu după spusele unuia si altuia, ori după cine stie ce dosar ce ascunde adevărul. Părintele Sebastian doreste din suflet de a reintra în mănăstire si să se încheie odată pentru totdeauna suspectarea sa din timpurile odioase deloc apuse.
Prea Sfintia Voastră, un om are nevoie să fie înteles de părintele său. Ascultati-l. Nu vă rog nimic mai mult.
Cu fiiasca plecăciune a propriului părinte de suflet al Prea Sfintiei Voastre,
Lectorul Mihai Rădulescu
|
Mihai Rădulescu 8/30/2011 |
Contact: |
|
|
