Rosa Del Conte ( aprile 1907 - august 2011 )
S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrstă de 104 ani împliniti, a încetat din viată, la Roma – în apartamentul său din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universităti a Cetătii Eterne, numită La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamnă a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de către prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limbă si literatură română si decan al Facultătii de Limbi Străine a Universitătii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profundă durere trebuie să vă comunic că ieri seară, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romană, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fostă titulară a celei dintîi catedre de limba si literatura română create în Italia, pe lîngă Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevăzute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pînă în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pînă în 1948, al Institutului Italian de Cultură din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.
Tînăra filoloagă Rosa Del Conte fusese trimisă, în 1942, lector de limba italiană la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitătii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiană de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienistă Nina Façon, eleva preferată a lui Ortiz – expulzată însă din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începuseră să se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresă a lui Hitler…
În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspăt redobîndit. Aici, va lega o trainică prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odată cu funesta reformă comunistă a învătămîntului si cu înghetarea abruptă a relatiilor cu Occidentul, este expulzată si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunistă activă, o apropiată a Exilului românesc. Profesoara italiancă, revenită silit în tara sa, initial la Universitatea Catolică din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legătura lui Blaga cu Lumea Liberă si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură lui Blaga – o idee genială, ce a făcut să tremure autoritătile comuniste din România, aflate în plină continuitate stalinistă, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tară, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!
Desi a mai revenit, sporadic, în România comunistă, începînd cu 1957 (cînd era urmărită pas cu pas – dovada se găseste pînă si-n dosarul CNSAS al tatălui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistică de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice mărire de la statul totalitar. De-abia în 1994, după Revolutia eliberatoare, a acceptat să fie aleasă membră de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.
În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de română de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura română în lume“; acesta era ilustrat de copertele a două cărti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limbă, si, pentru literatură, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!... ), a fost sufletul si oaspetele central al adevăratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de către Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Răută – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul părintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicată tot atunci de sculptorul Anghel, lîngă Biserica Românească din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndrăznit, în fine, cu o vădită timiditate, să-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat încă în „vremea ciumei“, comemorarea s-a făcut, e drept, la Ateneu, dar de către un mărunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.
De Rosa Del Conte mă leagă numeroase amintiri. Am avut sansa, prin părintii mei, să o cunosc, de copil. Venea la noi acasă, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotită de iubitul său frate, dispărut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatăl meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a rămas întipărit precis în minte pînă azi că aveau, împreună, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învătămîntului, din „Transtevere“, să depunem actele prin care tatăl meu avea să cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o făcuse ambasada RSR-istă la Roma aveam să vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Liberă (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a făcut marea cinste de a mă lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (apărut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigentă profesională, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolică din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, încă vii, ecourile activitătii sale, acolo, în slujba românisticii. După lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.
Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinară exegetă a literaturii române. Ea a fost chiar o autentică parte componentă, la propriu, a acesteia. Mai mult, dacă-mi este permis să descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul său, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezintă, nemijlocit, si o pagină din Istoria României. Adică, exact un monument istoric… Requiescat in pace!
P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „După 20 de ani“, o amplă masă rotundă intitulată „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalităti publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestării, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistică de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolică din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectură, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost două astfel de omagii. Celălalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul său Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Liberă - a denuntat demolările ceausiste.
P.P.S. Propun, pe această cale, Accademiei di Romania din Roma să dea numele Rosei Del Conte unei săli, sau încăperi, din vasta sa incintă. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, plătind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno - v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rară, în sărăcia de după război...) provenită din cărtile Accademiei, aruncate de autoritătile comuniste, ce o închiseseră (avea să fie transformată în depozit timp de peste 20 de ani...) si-i vandalizaseră biblioteca... Ar fi un bine-meritat omagiu!
http://www.observatorcultural.ro
august 2011
|
Adrian Niculescu 8/21/2011 |
Contact: |
|
|
