Rosa Del Conte ( aprile 1907 - august 2011 )
S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrstã de 104 ani împliniti, a încetat din viatã, la Roma – în apartamentul sãu din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitãti a Cetãtii Eterne, numitã La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamnã a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de cãtre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limbã si literaturã românã si decan al Facultãtii de Limbi Strãine a Universitãtii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profundã durere trebuie sã vã comunic cã ieri searã, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romanã, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fostã titularã a celei dintîi catedre de limba si literatura românã create în Italia, pe lîngã Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevãzute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pînã în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pînã în 1948, al Institutului Italian de Culturã din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.
Tînãra filoloagã Rosa Del Conte fusese trimisã, în 1942, lector de limba italianã la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitãtii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italianã de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienistã Nina Façon, eleva preferatã a lui Ortiz – expulzatã însã din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începuserã sã se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresã a lui Hitler…
În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspãt redobîndit. Aici, va lega o trainicã prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odatã cu funesta reformã comunistã a învãtãmîntului si cu înghetarea abruptã a relatiilor cu Occidentul, este expulzatã si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunistã activã, o apropiatã a Exilului românesc. Profesoara italiancã, revenitã silit în tara sa, initial la Universitatea Catolicã din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legãtura lui Blaga cu Lumea Liberã si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literaturã lui Blaga – o idee genialã, ce a fãcut sã tremure autoritãtile comuniste din România, aflate în plinã continuitate stalinistã, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tarã, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!
Desi a mai revenit, sporadic, în România comunistã, începînd cu 1957 (cînd era urmãritã pas cu pas – dovada se gãseste pînã si-n dosarul CNSAS al tatãlui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanisticã de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice mãrire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupã Revolutia eliberatoare, a acceptat sã fie aleasã membrã de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.
În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de românã de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura românã în lume“; acesta era ilustrat de copertele a douã cãrti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limbã, si, pentru literaturã, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!... ), a fost sufletul si oaspetele central al adevãratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de cãtre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rãutã – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul pãrintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicatã tot atunci de sculptorul Anghel, lîngã Biserica Româneascã din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndrãznit, în fine, cu o vãditã timiditate, sã-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat încã în „vremea ciumei“, comemorarea s-a fãcut, e drept, la Ateneu, dar de cãtre un mãrunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.
De Rosa Del Conte mã leagã numeroase amintiri. Am avut sansa, prin pãrintii mei, sã o cunosc, de copil. Venea la noi acasã, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotitã de iubitul sãu frate, dispãrut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatãl meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a rãmas întipãrit precis în minte pînã azi cã aveau, împreunã, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învãtãmîntului, din „Transtevere“, sã depunem actele prin care tatãl meu avea sã cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o fãcuse ambasada RSR-istã la Roma aveam sã vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Liberã (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a fãcut marea cinste de a mã lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (apãrut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigentã profesionalã, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolicã din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, încã vii, ecourile activitãtii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupã lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.
Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinarã exegetã a literaturii române. Ea a fost chiar o autenticã parte componentã, la propriu, a acesteia. Mai mult, dacã-mi este permis sã descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sãu, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezintã, nemijlocit, si o paginã din Istoria României. Adicã, exact un monument istoric… Requiescat in pace!
P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupã 20 de ani“, o amplã masã rotundã intitulatã „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitãti publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestãrii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românisticã de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolicã din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitecturã, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost douã astfel de omagii. Celãlalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sãu Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Liberã - a denuntat demolãrile ceausiste.
P.P.S. Propun, pe aceastã cale, Accademiei di Romania din Roma sã dea numele Rosei Del Conte unei sãli, sau încãperi, din vasta sa incintã. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, plãtind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno - v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rarã, în sãrãcia de dupã rãzboi...) provenitã din cãrtile Accademiei, aruncate de autoritãtile comuniste, ce o închiseserã (avea sã fie transformatã în depozit timp de peste 20 de ani...) si-i vandalizaserã biblioteca... Ar fi un bine-meritat omagiu!
http://www.observatorcultural.ro
august 2011
|
Adrian Niculescu 8/21/2011 |
Contact: |
|
|
