Lumea de atunci ...
Îmi place sa port mănusi de macrame si camee. Pun bordură de dantele la batiste si tin în sifonier flori de levăntică si ciocolată englezească. Volumele de căpătâi ale adolescentei si studentiei mele au fost “Craii de Curtea Veche” si „Cronica de familie”, prima a lui Mateiu Caragiale si ultima a lui Petru Dumitriu. Ambele vorbesc despre o lume care s-a stins de mult, ce se distingea prin personalitate si absenta timiditătii. O lume care stia să se consume, neacceptând să fie consumată de banal.
Amintirile mele s-au născut întotdeauna toamna si poartă în ele imaginea unei florărese ce vindea la intrarea în Grădina Icoanei, crizanteme si tufănele smăltuite în culori tari si reci, în timp ce frigul mirosea a mere, a ocru, teracot, ambră, gri, rosu închis si verde. Toamna, sub cerul limpede, fără pigmentul de albastru intens, care vara îl făcea să pară de sineală, casele ce înconjurau acest parc îmi dădeau impresia de mobilă scumpă, de artă, scoasă în stradă, pentru ca oricine doreste să o poată lua gratis, în suflet.
O altă amintire a mea se leagă de două case, una în apropierea Cismigiului, cealaltă pe Calea Plevnei. În cea dintâi locuia un colectionar de artă - profesie grea în vremurile acelea, când toată lumea trebuia să stie totul despre toată lumea. În cea de a doua trăia de azi pe mâine, ca muncitor la un atelier, un fost pilot, june prim în vremea regalitătii. Si unul si celălalt erau prieteni cu tata.
Primul, om la 60 de ani când eu eram studentă, avea nevastă tânără, de 40, cu care împărtea un apartament întortocheat si intim, la primul cat al unui imobil interbelic, în care erau îngrămădite cu gust, jilturi îmbrăcate în piele de Cordoba, măsute joase din lemn de trandafir, oglinzi de cristal de pe la 1890, scrumiere de marmură, tapiserii si tablouri, gramofoane si telefoane cu discul aurit. La el am auzit prima dată cântecul Zarazei si am răsfoit, elevă în clasa întâia fiind, un “Paris Match”. Pe Zaraza mi-o imaginam înaltă si brună, cu ochi scăpărători, verzi, ca de otravă, locuind în vreo mahala, într-o casă joasă, cu muscate rosii în ferestre, un fel de regină a iubirilor clandestine. Glasul ce-i cânta nurii răsuna siropos până la îngretosare în mintea mea de copil, dându-mi fiorul edenic al lucrurilor interzise, un fel de neliniste interioară, o teamă împletită cu ceva dureros, dar de dorit în acelasi timp, ca si cum misterul acelei femei m-ar fi respins si m-ar fi atras totodată.
Alteori, studentă fiind, îmi spuneam că gândul meu dintâi fusese cu totul si cu totul gresit, că Zaraza aceasta era o femeie fină, de lume, îmbrăcând cu elegantă taioare cusute la Paris ori Londra si împărtăsind chinuri de dragoste neîmpărtăsită. Pe Zaraza o voi lega întotdeauna de casa din poarta Cismigiului, cu apartamente tăcute, închise în spatele unor usi de mahon, dispuse asemenea unor enigme, pe o scară în formă de melc.
Intrarea mea la facultate în această casă am sărbătorit-o, cu cafea la nisip, piscoturi cu gust adevărat si sampanie roz, frantuzească. Îmi amintesc si acum, balconul miniatural al acestui apartament, ce lăsa să se vadă arborii Cismigiului, si pisica mare si albă, cu adevărat aristocrată, picotind într-un jilt, pe o pernă pufoasă, pe care tronau aruncate la întâmplare, în broderie, un pachet de cărti de joc. Din perete, de pe o tapiserie de sec. XIX, mă priveau un el si o ea, pe care eu i-am numit atunci, Georges si Collette. Ei si Zaraza mi-au străjuit drumul în viată, asemeni unor umbre ce mă purtau de mână, aici si aiurea, vorbindu-mi si zâmbindu-mi, cu siguranta acelor alte vremuri, străină de lumea aceasta.
Cel de al doilea prieten al tatei ocupa o vilă cu etaj, în care locuise cândva, un frate de-al său, de mult plecat în străinătate. Era o casă mare, cu încăperi vaste, într-o curte părăginită, străjuită de un zid aproape dărâmat. În vestibulul întunecos de la intrare, apărea invariabil, Rex, câinele lup al amfitrionului, singurul tovarăs al acestuia în noptile si în zilele lungi, pe care le petrecea în pustiul din casă. În curtea acelei vile am citit, în după amieze lungi si monotone de vacantă de vară, “Craii de Curtea Veche” si am înteles că soarta fusese darnică în ceea ce mă privea, zeii mă iubiseră, căci mă atinsesem de oameni asemeni lui Pantazi si Pasadia, fiinte zgârcite în vorbe, dar tumultoase în suflet.
Toamna, când curtea aceasta dărăpănată devenea un liman al dezordinii, iar câinele alerga bezmetic pe o pătură de frunze colorate, îmi plăcea să privesc în vizită fiind, cerul pe care nu se profilau blocuri, ci doar acoperisurile caselor îmbrăcate în liane lungi, rosii si verzi si turle de biserici. Seara, stelele străluceau cu un aer desuet, iar noi, în curte, vorbeam încet si vegheam linistea unor altor timpuri.
Oamenii acestia doi au murit de mult, dar taina lor trăieste si azi. O stiu numai cei care toamna, la fel ca si mine, răsfoiesc amintiri si cunosc drumuri de mult uitate, astăzi acoperite de o istorie ce nu mai înseamnă nimic. Dacă ar fi să pornesc în căutarea timpului pierdut, as începe de la Gradina Icoanei si as trece prin Cismigiu, pentru a mă opri apoi, pe Calea Plevnei. În aceste trei locuri, timpul curge netulburat, iar cerul păstrează ca într-un album de familie, fotografii cu femei frumoase si bărbati cu alură de dandy. Dacă stii cum să faci, poti să le auzi vorba, glasul, râsetele, să le întâlnesti lumina din ochi si zâmbetul retro. Nu trebuie să te temi, nu e nimic obscur sau malefic în toate acestea. E doar viată trăită intens, cu gust de toamnă târzie, cu atingeri moi de blănuri, de stofe calde si irizări de bijuterii minutios lucrate, ce închid în strălucirea lor atrăgătoare, istorii ce nu s-au spus niciodată.
Pentru mine, aceste vremuri apuse au gust de piscoturi, sampanie frantuzească si aromă de cafea la nisip. Mă văd în apele unor oglinzi de acum două secole si ascult cum toarce lenesă, o pisică mare si albă. Caut si nu mă opresc din mers. Nu am tovarăsi de drum, ci doar amintiri ce se trezesc din somn toamna, dintre paginile unor cărti cu titlu efemer – “Craii de Curtea Veche” si “Cronica de familie”. Atunci îmi spun, fericită si înfrigurată, cu un zâmbet nervos, în coltul gurii: “Ce-ar fi să să pleci din nou, în căutarea timpului pierdut?”
|
Corina Lupu 8/9/2011 |
Contact: |
|
|
