Satul Morometilor
Specificul national constituie una dintre trăsăturile fundamentale ale atitudinii estetice în fata realitătii, modalitatea particulară proprie de existentă a creatiilor literar – artistice, o constantă de bază în definirea profilului spiritual al oricărui popor. În capitolul ,, Specificul national”, cu care se încheie monumentala ,, Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu scria: ,, Garantia originalitătii noastre fundamentale stă în factorul etnic”
Este bine cunoscut faptul că nu există literatură natională scrisă care să nu aibă legătură cu folclorul local, cel putin în anumite etape ale dezvoltării ei, fie că este vorba de literaturi cu existentă milenară sau de literaturi mai noi.
Scriitorul autentic, indiferent de perioada în care a scris, de curentul căruia îi apartine, imprimă operei sale inconfundabile trăsături nationale.
În acest sens, între cărtile fundamentale ale literaturii române, romanul ,, Morometii”, de Marin Preda, capodopera prozei contemporane, ilustrează imaginea satului românesc din Câmpia Dunării, la răscrucea drumurilor istoriei. Scriitor de profundă vocatie realistă, Marin Preda îmbogăteste galeria personalitătilor literare, pentru care specificul national constituie coordonata fundamentală a atitudinii estetice în fata realitătii.
,,Talentul este un dar, scrisul este o responsabilitate” mărturisea Marin Preda, scriitorul care avea sa rămână fidel toată viata acestui crez . ,, Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut si la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare Ceea ce au trăit altii are valoare numai pentru ei. Un scriitor nu poate cunoaste decât o singuro viată, un singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale mai restrânse”.
Neamul românesc există cultural, în special, prin făptura socio – culturală a ,, satului”, adică a folclorului si a etnografiei sale. Specific românesc nu rămâne decât satul, populatia rurală.
Satul lui Marin Preda este proiectat în mit, iar viata lui se desfăsoară după anumite ritualuri prestabilite din vechime: ,, Morometii stau sub un clopot cosmic. Drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor. Omul linistit si ironic-Ilie Moromete stă totusi pe un vulcan ‚’’(Eugen Simion).
Romanul ,, Morometii” este străbătut de o fascinantă încărcătură de elemente etnografice si folclorice cu functie estetică.
Satul ,,Morometilor” pare destul de solid din centru până la periferie. Asezarea institutiilor si a caselor este realizată după o anumită ordine. Nimic nu este întâmplător.În centrul comunei se află casa lui Aristide, Banca Populară, Casa parohului Petrică Provinceanu, o fântână de piatră, Scoala Primară, prima biserică, Primăria comunei, casa notarului, casa ginerelui, învătătorul comandant al subcentrului cu premilitara, Toderici, casa celui de-al doilea paroh al comunei, magazinul comercial si casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
Lumea si satul precum si pozitia caselor în sat constituie o problemă a reprezentării spatiale cu profunde semnificatii în viata oamenilor. Centrul si marginea nu sunt numai repere geografice, ele sunt locuri cu o deosebită încărcătură spirituală. Tot ce apartine locului are însusiri deosebite, caractere specifice, proprii - ,, nu lumea e în spatiu, ci spatiul în lume”.
Descifrăm starea sătenilor după constructia caselor, după interioare, după aspectul ,,bătăturii” si ale împrejurimilor casei. Câteva exemple sustin afirmatiile.
Casa lui Tugurlan: ,, Văzută din drum gospodăria lui Tugurlan pare să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperis de sită, care parcă de departe era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu sită, părea arptoasă cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă si parmalâc. Lângă gardul curtii, în coltul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână, cu ghizdurile de ciment, cu două găleti cu lant de scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă sant…Cât despre fânar si casă erau vechi, aveau 30 de ani, fuseseră făcute de taică-său, cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei”.
Casa lui Vasile Botoghină era asezată la 3-4 case de fierăria lui Iocan: ,, Avea o curte mititică, în mijlocul căreia stătea căruta omului, nu avea nici un sopron, nici vreun salcăm mai umbros sub care s-o vâre.
În fundul curtii se vedea un fel de gard mic, din nuiele care despărtea casa si bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Botoghină avea câteva straturi de ceapă si usturoi. În grădină si curte, omul făcuse un grajd pentru cai.”
O altă înfătisare exprimă casa lui Isosică, femeia lui fiind ,,prima gospodină din sat care făcu rost pe-acolo, pe la raion, de o butelie de aragaz si se lipsi astfel pentru întâia oară în bucătăria satului de paiele traditionale sau de lampa de gătit cu petrol.
Casa lor nu era dintre cele mici, dar nu prea avea acareturi, semn că gospodarul nu prea se ocupa cu agricultura si n-avea nici vite, nici nutreturi.”
Impresiile specifice casei, prispei, bătăturii, curtii, locului, în general, sunt în strânsă legătură cu viata omului si conditia lui.
Între om si lumea exterioară, între tăran si obiecte există un mod specific de cunoastere, un fel de participare nu numai fizică, ci si afectivă, o intimitate de nezdruncinat.
În casa tărănească, printre bunurile cele mai de pret se numără, de exemplu, lada de zestre.
Pentru omul satului arhaic foarte importante sunt sărbătorile, acel timp sacru ce impune o anumită stare fizică si morală, o curătare exterioară, dar si una interioară.
Obiceiurile, traditiile, datinile populare ilustrează realitatea spirituală a oamenilor, evidentiind particularitătile unui mod specific de existentă a tăranului român din Câmpia Dunării. Se regăsesc în roman: ,,hora” ( de obicei duminica după-amiază aproape toată familia lui Birică participa la pregătirea si plecarea lui la horă), ,, însurătoarea lui Birică cu Polina ’’, ,,moartea”, ,,parastasul”, ,, parastasul lui Sandu”, forma veche de ritual, sărbătoarea cinstirii mortilor prin praznice date fără slujbă, spălatul pe picioare înainte de praznic, obicei rămas în sat din timpul străvechi.
Călusul,unul dintre cele mai semnificative obiceiuri populare, însemnată manifestare folclorică, cu urme din vechime si cu o literatură bogată, cunoscut si peste hotare, a fost consemnat pentru prima dată la Dimitrie Cantemir în ,, Descriptio Moldaviae”
Marin Preda, în ,,Morometii” realizează o adevărată pagină antologică, de la selectarea tinerilor în constituirea cetei călusarilor, până la adevăratele spectacole ce nu au egal în viata satului.
Sunt toate aceste traditii, obiceiuri, datini, etc., la care ne-am referit- o avere ,,un rost”pe care oamenii câmpiei l-au agonisit într-o lungă si zbuciumată istorie. Un rost la care oamenii satului tin si pe care în respectă .
Căci, asa cum mărturisea ,,nemuritorul” Ilie Moromete, ,,până în clipa din urmă omul e dator să tină la rostul lui”.
|
Nicoleta Milea 8/4/2011 |
Contact: |
|
|
