Poezia Dorinei Brândusa Landén
1. O voce care se alătură clamărilor de secole, ce vin din partea poeziei, si încă nu îndeajuns de auzite, că „lipseste viata acestei vieti”, cum a formulat-o Eminescu încă de la 19 ani în poemul O,-ntelepciune, ai aripi de ceară!, este si cea a Dorinei Brândusa Landén. Treptat, poetii îi aud lumii, în mersul său istoric, scârtâitul din tâtâni si nu-i nimeni s-o pună la loc, vorba printului de Danemarca. Iar de când vechiul destin a fost înlocuit de politică, de data aceasta, după vorba unui Împărat, lumea a intrat sub spectrul unui negativ preschimbat prin reglări aparente în satisfăcător afirmativ. Functia sa de negare si afirmare i-a fost obturată prin pervertire. După prima jumătate a secolului trecut, s-a constientizat si teoretizat această răsucire arbitrară a negativului în afirmativ în cadrul „societătii represive” si deconspirat functia sa anihilantă. Lumea, cu societatea ei de consum, a ajuns consumistă, consumatoare de fiintă si viată a omului. În acest context, voci ale poetilor, îndepărtate de perniciosul solipsism, se aud încărcate de tipăt, de spaimă si disperare. Ca un dangăt de clopot, expresionist. „Limba mea să fie miezul unui clopot / suspendat în centrul lumii”, zice si poeta noastră.
Dorina Brândusa Landén debutează editorial, destul de târziu, cu volumul de versuri Vânzătorul de imagini (Ed. Călăuza v.b., Deva, 2010), ea născându-se la 9 iunie 1958, în comuna Soimus, jud. Hunedoara. Arde si sublimează etape, după cum se vede din distinctia si acuratetea versului. A absolvit Liceul de arte plastice din Deva – si în consecintă, volumul are ilustratia grafică a autoarei.
Membră a Cenaclului literar din localitate, publică până în 1989 în revistele: Transilvania, Vatra, Luceafărul, România literară, Contemporanul, SLAST, Tribuna, Orizont. Obtine câteva premii literare pentru poezie si proză (printre care, Marele Premiu al Festivalului „Lucian Blaga” pentru poezie). (Să amintim, totusi, că un debut editorial cu reportaj se petrece în 1986, în volumul colectiv Călătorie spre izvoare, Ed. „Eminescu”.)
După 1989, publică, însă sporadic, în Ardealul literar, Euphorion, Cronica si Vatra veche.
Din 1994, în urma căsătoriei cu Bengt Landén, locuieste în Suedia, în Mattmar, regiunea Jämtland (la vreo 400 km sud de cercul polar!), si are o fetită, Melanie, născută în anul 2000, căreia îi dedică primul volum de versuri. Acestuia îi urmează, destul de repede, al doilea, La Nord de sufletele voastre (Ed. Călăuza v.b., Deva, 2011).
Volumul Vânzătorul de imagini, prin cele două părti ale sale, Povara Constantă (Emotii cu destinatie precisă) si Povara variabilă (În inima mea murea o lume aproape perfectă), se desfăsoară, în termeni logici, ca un silogism, unde concluzia, de data asta estetică, derivă din premisa majoră prin intermediul premisei minore. În prima parte, se întrevăd elemente ale cadrului general al lumii în raport cu poeta; în cea de-a doua, determinări din orizontul subiectiv al poetei.
a) În cadrul general al lumii si sub „povara constantă” stă omul rănit si amenintat să-si piardă esenta: încă din primul poem, cu titlu de ordin vital, Respiratie, poeta se surprinde „mai mult pasăre împuscată”. Nu este greu de văzut firul de consonantă ce duce la Rata sălbatică a lui Ibsen. Rata sălbatică, împuscată de contele Werle si scoasă rănită de câinele acestuia din algele adânci ale mării – de care se prinsese spre a muri – ajunge, salvată si adăpostită, în podul locuintei lui Ekdal, care fusese colonel, dar, în urma unei afaceri alături de Werle, decăzuse, trebuind să tragă el ponoasele, să treacă prin închisoare spre a-l salva pe conte cu reputatie cu tot. Werle îl deposedează astfel de stare si personalitate, dar – avem in nuce imaginea pervertirii negativului în afrimativ – îi întinde mici ajutoare, pentru munci financiare, si fiului, Hjalmar, anumite acte de binefacere. Îi înlesneste o calificare ca fotograf si căsătoria cu Gina, care i-a fost până de curând fată în casă si care îi va aduce lui Hjalmar pe micuta Hedvig – de fapt, fiică a contelui. Cum Gregers, fiul contelui, solicită „creante absolute”, acesta deconspiră fata tăinuită a situatiilor. Deducând adevărul, inocenta Hedvig – această „rată sălbatică” rănită – se sinucide, jertfindu-se, nu înainte de a împusca si nevinovata pasăre. Scrisă la 1884, piesa lui Ibsen este o parabolă a pervertirii valorilor, despre necesitatea minciunii în raportul dintre stăpân si slugă, dată ca adevăr si fericire, proprie „societătii represive” din lumea contemporană. Ea ne priveste. Mai mult ca oricând, în lumea noastră, nonvalorile au ajuns strălucitoare si fascinante valori, iar omul devoră si totodată se autodevoră, găsindu-si în aceasta fericirea. Lipseste substanta acestei vieti, spune si Dorina Brândusa Landén. „Uneori viata este insuficientă / substanta sa se cerne peste oras / pulverizând o ceată rece / călătoria singuratică prin nimicurile zilei / urletul agonizând între puscă si glont / întretaie ziua de lucru / dată celor ce vin după noi / mai nevrotici decât tatăl si mama ta”, (Substanta, p. 13, s.n.). Artificialitatea a înlocuit viata, omul a trecut pe lângă posibilitatea de „zbor” spiritual (Zbor, p. 20), iar a distruge, ca reactie, o jucărie mecanică, atrage după sine o vină (Culpabilitate, p. 21). Ioan Evu semnala „natura refractară a autoarei în fata convenientelor uniformizatoare”, („Limba mea să fie miezul unui clopot...”, în Ardealul literar, nr. 1,2,3,4/ 2010).
b) Omul este degradat la nivel de materie: „Abia acum văd / această viată / această materie / care mă înghite / toată pipăind / punctul cel mai sensibil / al tesutului / lung precum un sarpe / la capatul puterilor”, (Tesut, p. 31, s.n.). A ajuns străin în lume, străin în dragoste, străin în propria-i piele, si – atentie – „călăul (este) evocat / să te salveze”, (Iată sângele tău, p. 25); omul se surprinde singur, singur cu sine, singur în multime, după cum teoretic expusese Herbert Marcuse, din 1967, prin Der eindimensionale Mensch (Omul unidimensional). Singurătatea este cea care îsi arată chipul, chiar din „umbra” proprie, strecurată până si în legile arbitrarului: „Singurătatea se asează la o masă de marmură / umflându-se / luând totul în stăpânire / fată în fată / privindu-mă cu un ochi sever / neînduplecat / îsi întinde degetele si îmi spune / că a fost o zi rece si mahmură / iar eu am picat exact la timp / pentru o petrecere inocentă. // Între noi o cană de vin / o pereche de cărti / pe care le amestec si le împart / cu o emotie inexplicabilă”, (Emotie, p. 12, s.n.). Observând marja acestei stări solitare, Dumitru Hurubă scria că din singurătate s-a născut poetul.
c) Din inferenta acestor două premise pare să rezulte desfăsurarea aventurii poetice întreprinse de Dorina Brândusa Landén. Cu determinările: viata fără substantă, omul redus la materie si singurătate, iar poezia, ca manifestare a sperantei într-o negatie: „Poate este timpul să stergem / culorile drăgălase / diminutivele / să crestem din nou din pământ / încropindu-ne biografii imaculate / fără zâmbetul standard arborat în locurile publice / să ne nastem prozaic din pântec / alcătuire fragilă / sprijinind tristeti colosale”, (Alcătuire (p. 10).
Dar la o privire atentă, cele două premise se văd ca fiind si răsturnate: partea a doua, care poartă subiectivitatea poetei încărcată de o lume în idealitate morală, de frumusete si fiintă, o lume care, de fapt, cum specifică, s-a pierdut, „în inima mea murea o lume aproape perfectă” – ajunge premisă majoră, iar partea întâi, care strânge implicatii ale eului liric în realitate si social, nefericite pentru fiinta omului, unde se prezintă „emotii cu destinatie precisă” – devine premisă minoră.
a) Subiectivitatea se desface între „o lume aproape perfectă”, proiectată ca idealitate si contrazisă de realitatea societătii si o parte rănită care îi înregistrează „murirea”. Să porti în tine o lume perfectă la care să te raportezi, în functie de care să te definesti si să te realizezi – si să constati că aceasta îti dispare, se sterge în moarte, este o situare sub legea vietii. O ajungere acolo unde sălăsluieste frica de dezordine a fiintei, acolo de unde creste spaima. Iar a cerceta rana iscată din pricina mortii lumii perfecte este o constientizare a durerii proprii, adică un tipăt. Primul poem de aici, Maraton, dă imaginea efortului si a neputintei omului de a învinge moartea improprie, a necrutătorului cancer: „Spaima de a găsi înlăuntrul tău spatii albe / nesubstantiale adică / a sosit clipa adevărului fără niciun preambul / moartea este aproape / viitorul este împărătia ei / leoarcă de sudoare / în mijlocul mormanelor de citostatice / întrebări ale moralei crestine / ce mai faceti / cum se simte bătrâna doamnă / eu am văzut-o agătându-se cu unghiile / dar tot tristă era / aproape transparentă / culoarea căpsunii si spiralele ei / nu-i decât pânda / aproape a noastră / umilintă a cărnii / fantome multiplicate / între sunt si am fost / nesfârsit izvor al chinului / plumb topit este locul solitudinii / maraton al bolnavilor incurabili / despre acre nu mai pot să scriu”, (p. 43, s.n.). Al doilea poem, Dincolo, prezintă cum moartea improprie, sosită fără preambul si prea devreme, radiază spaimă si tulbură spatiul fiintei – este ceea ce nu-i lasă niciun refugiu: „Singură noaptea aud / respiratia propriei spaime / de a fi mai putin liberă / mai mult înlăuntrul acestui cosmar // nu-mi amintesc decât ghetele noi / ale bătrânei doamne / si cămasa albastră / pe care o mai păstrez încă / împreună cu mirosul de barbiturice // cinci sase sapte picături // ah doamnă / nu mai există refugiu / numai eu si tu / dincolo de posibilitatea de fugă”, (p. 44). Lantul filial s-a rupt („Mama si-a încheiat socotelile / sufletul ei s-a retras disperat si definitiv”, Dezolare, p. 50), iar fiica-poetă îsi simte „fragilă carnea existentei”, „atât de reală rana de eu către mine” si constată radianta spaimă „că limuzina / aceea / e dricul purtând trupul / prea devreme argilă si ceară”, (Clipe, p. 48, s.n.).
b) Revenind la câmpul obiectivitătii, acum ca premisă minoră, între om si societate se întinde frica „de bestia care vânează”, dar si teama si spaima de „moartea neînsorită”, fără sens a omului si a lumii: „Se adună planetele la primele semne / aproape mi-e frică / cercetând atent ciudatele chipuri / ale omului cu fata spre moartea neînsorită // pe pământul tare ca fierul / bestia vânează iarăsi / fără să scoată o vorbă / noaptea se întinde spre cer – / aspră pereche de gheare – / aerul e uscat si ciuruie pătimas/ planeta primară si cele ulterioare”, (Planeta, p. 17). Ce „rime” ale mortii, ne dezvăluie poeta!
c) Din inferenta lor, rezultă spaima multiplă: de moartea improprie, venită prea devreme, de cea socială, permanentă, unde omu-i vânat de bestii, si de cea „neînsorită”, apăsătoare a lumii. Un întreit chip al mortii! În aceasta consistă factorul genetic al aventurii poematice a Dorinei Brândusa Landén; din această spaimă multiplă se ridică expresionismul poeziei sale. Si ne întrebăm ca-n basm: cu ce sabie să i se reteze dintr-o singură lovitură capetele acestei hidre, atât de bine prezervate?
Omul a ajuns să accepte finitudinea ca finitudine si să facă din ea un satisfăcător modus vivendi. Societatea democratică si represivă îl asigură. Fără să-o mai nege, pervertind negativul într-un afirmativ al aparentei fericiri. Totusi, Dorina Brândusa Landén, cea care s-a decis atât de târziu să apară si să clameze despre cetate, caută în poezie o cale mărturisitoare. Si se supune unei stări ambivalente: strânsă în sine, ca într-o armură – un ghem asupra spaimei –, observă că singurătatea derivă din moarte („singurătatea noastră / vine dinspre moarte”, Distantă, p. 54); sfâsâind armura,ca pe-o membrană – poate să ia seamă la zbaterea lumii („viata trăită sub amenintarea / sistemelor de alarmă / numerotate din doi în doi // doar atât si cenusa / de la gura profetilor / calcinată de urlete”, Din doi în doi, p. 60). Într-un ceas al încercării, din aurora lumii, în Cartea Cărtilor s-a spus: „Scapă-ti viata; să nu te uiti înapoi si să nu te opresti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri!” si Lot cu sotia si cele două fiice au plecat spre munte. Dar, neputând să ajungă înainte de a-i atinge prăpădul, el a cerut îngăduinta – si li s-a dat – să se adăpostească în micuta cetate, din apropiere, ce se va numi Toar, însă „sotia lui s-a uitat înapoi si s-a prefăcut într-un stâlp de sare”, (Gen. 19, 17, 26). Din dorinta de a vedea ce se întâmplă sau deja s-a întâmplat cu cei răi, din milă – nu ni se spune. Poeta plecată spre Nord se opreste si se uită înapoi: orasele sufletului ei „sunt un fagure de sare / statui minerale”, (Orasele, p. 67), casa pustie „si numele nostru / acoperit cu sare”, (Arsită, p. 28), iar în jur, „pustietatea / atât de înaltă / încât poti vedea prin ea / cuvintele tâsnind / ca o suvită de sârmă”, (Imagine, p. 23). Dorina Brândusa Landén, de la ibseniana pasăre rănită, ajunge să refacă întâmplarea femeii lui Lot ca mit al poetei ce se uită înapoi spre a mărturisi. „Sunt aici mamă / sub tăisul uscatei neodihne / aproape de golf / dar foarte departe / nici nu mai văd marea / o mână albă de sare / ridicată spre cer”. Si cât de bine acest mit desface timpul: „mi-am văzut mâna stângă nespus de mare / prea devreme / dar nu prea târziu”, (Imagine văzută printr-o fereastră, p. 14, s.n.)! Un timp al poetei si constatării – „prea devreme”, si altul al poeziei si mărturisirii – „dar nu prea târziu”; un timp al mortii „prea devreme” si un altul, al vietii mărturisitoare „dar nu prea târziu”. Între ele se întinde dorinta de cercetare a mortii („Cine mă strigă / si mai adânc coboară în moarte / o cercetează cu de-amănuntul / înăuntrul si în afara / propriei mele epiderme uzate”, Poem singur, p. 15) si cade ultimatumul acestei experiente lirice.
(Notă: Ilustratiile grafice din primul volum, desi îl privesc pe acesta, fac trecerea si la cel de-al doilea, La Nord de sufletele voastre. Zece lucrări trimit stranii fascicole de sens, încărcate de tensiune expresionistă, dinspre spatiul mortii spre cel al singurătătii omului, spre zona fără refugiu a sinelui. Sunt torturate, ca si materia poemelor, de spaimă si absolut. Două dintre ele au în reprezentare un instrument al vizualului, lupa: prima ilustratie, un stativ de lupe, a doua, o „ploaie” de lupe – un început si un sfârsit. Se cunoaste seductia acestui instrument. Prin puterea lui de mărire a obiectului privit se pătrunde din ce în ce mai mult în „intimitatea” acestuia, se avansează, tocmai prin dimensionare, spre un infinit mic. Insesizabil, misterios, în care sălăsluiesc forte scăpate omului, nebănuite si absolute. De aici se generează spaima si un tipăt spre boltile sparte ale lumii, spre infinitul mare. În toate aceste ilustratii, consonante poemelor, realul este distorsionat si străfulgerat din două directii, din care, una a absolutului. Prin ochii omului priveste omul ca specie. Să fugi din locuintă, ca salvare; să călătoresti pe un cal negru, pe când cel alb este în spate; un peisaj să fie văzut prin ochii măstii; un altul, de o fetită pe cap cu turn; o fată, albită de spaimă, să iasă din casă, urmând un cavaler cu armură si cască medievale; o copilă, în altă ilustratie un copil – torturati de umbrele albe ale noptii. Ale noptii proprii. Subiectivitatea este plină de pâlpâirile absolutului. În ochii măriti ai femeii lui Lot trebuie să se fi prins imaginea ploii cu pucioasă si foc, căzută din cer peste cetătile păcătoase. Pentru a putea fi îndurată cea a lumii noastre, poeta solicită o „gravară pe retină”. Este titlul unui poem, si „gravuri pe retină” ar putea fi numite si versurile sale.)
2. Dorina Brândusa alege, la amiaza si în răscrucea vietii mai întotdeauna supusă încercărilor, o cale pentru sine si poezie – plecarea spre Nord. Se va recunoaste că este o poetă reprezentativă a neoexpresionismului, care aduce Nordul de dincolo de nord, cu ambivalenta sa, mai aproape de noi si care instituie mitul poetei mărturisitoare. Nu stie nimic si nici nu bănuieste că tălpile sale se asază, mitic, pe urmele femeii lui Lot. Orice plecare „de acasă”, fie si pentru păstrarea vietii, înseamnă o dureroasă dedublare, o neasteptată sfâsiere. Iar sub aceasta, din pricina căreia s-a luat decizia plecării, trebuie să fie o iminentă stare de pericol. Decizia poate să vină din afară sau să fie proprie, în orice caz, apartine vietii. Lui Lot si familiei sale i-a fost comunicată de trimisii divinitătii; Dorinei Brîndusa i s-a comunicat din sine, de un misterios eros ce leagă circumstantele vietii de zi cu zi si cutezantele poeziei. Unele cu altele sau unele prin altele. Scăparea spre munte si plecarea spre Nord sunt intrări în spatiul protejat, al unei cetăti sau al sinelui. Dar nu înseamnă si ocrotire sau scutire de pericol. Femeia lui Lot, încalcă interdictia de a privi în urmă si este prefăcută într-un stâlp de sare. Poeta, la fel, încalcă interdictia, sperând si stiind că privirea si mărturisirea poematică sunt cele mai nevinovate, dar – cum s-a spus – si cele mai primejdioase daruri ale omului. Poezia ei, apărută de sub întreitul chip al mortii, îsi adaugă, determinantelor poematice ale rănii initiale, altele mustind din rănile vizibile si invizibile ale „lumii mari”, altele ascunse între piele si tesutul cărnii, ale „lumii mici”, sau, mai adânc, altele ivite dintre umbră si sine, dintre cuvânt si suflet. Si mai ales, dintre Sine si lume. Poeta Dorina Brândusa Landén, cu al doilea volum de versuri, La Nord de sufletele voastre, reia problematica primului si o desfăsoară tensionat si dramatic – ca în niste oratorii –, fie în spatiul omului alunecat în binefacerile „societătii represive” actuale, fie în orizonturile subiectivitătii acestuia, în încercarea de a se apăra de presiunea ischemică a falsului afirmativ. Un afirmativ înghetat, care a transformat si transformă în gheturi orice tentativă de viată. Ambele directii sunt strânse si suprapuse în „noduri” dialectice ale eului si procesului liric; în succesiuni de „statii”, ca-n piesele expresioniste, unde se întâlnesc câte trei directii si se leagă în asa fel încât în omul ce suferă să se poată oglindi întreaga lume. Sub acele două directii, totdeauna există o a treia care le apropie si le obligă să treacă una prin alta. Un cerc de cercuri, cum s-a zis. Volumul La Nord de sufletele voastre, cu cele 26 de poeme ale sale, privit dinspre noi, din locul existentei de zi cu zi, apare ca o piramidă răsturnată, având baza în partea asa-zis obiectivă a societătii si omului, iar desfăsurarea spre vârf, spre „nod”, în aparenta subiectivitate. Silogismele anterioare, din primul volum, se simt sub această desfăsurare. În fine, ea se desface si avansează subiectiv în a doua, pentru a se închide aidoma în ultima piramidă. Si la fel, se poate „citi” răsturnat, dinspre realitatea constiintei.
Într-o succintă expunere si urmând modul de mărturisire al poetei:
a) – În partea „obiectivă” stă lumea din „societatea represivă”, cu omul înstrăinat, distantat unul de altul si fericit ucigas de sine, fără putintă de comunicare: „Vorbesc despre distanta care ne separă / înainte de a ne ucide unul pe altul / în lumea-n care nu mai sunt cuvinte / prizonieri în custile vietilor noastre / despuiati de amintiri / deposedati de sentimente (...) // foarte singuri / în obisnuinta preocupărilor minore / îsi câstigă existenta / îsi găsesc o existentă / cutremurător de obositoare / neînsemnată / cioplindu-si inima dinăuntru spre înafară”, (Lumea fără cuvinte, p. 5, s.n.); si omul „marcusean” al acestei lumi, în tusă expresionistă: „Singur si liber / omul cu care vorbesc aceeasi limbă / omul pe care nu îl cunosc / se asediază pe sine / se lasă ucis de cuvinte / stă ars de soare în fata umbrei sale / ciopârtind idoli / implorându-i: / lăsati-mă singur sau împuscati-mă! // Exilat în pustiul multimii / cu trupul ca o biserică goală (...) // Întunericul nu-l sperie / îl absoarbe moleculă cu moleculă / moartea îl cere ea creste se umflă / ca marginile unei răni proaspete / între carne si piele. // Singur si drept / omul cu care vorbesc aceeasi limbă / îsi retează mâna îngropând-o în pământul / care nu este pământul nasterii sale”, (Omul cu care vorbesc aceeasi limbă, p. 7, s.n.); – În partea „subiectivă” se află făptura mărturisitoare, prinsă în cercul certitudinii sensibile si expusă pericolului: arsita se schimbă cu iarna, sarea cu frigul si înghetul, iar rostirea se răsuceste expresionist: „Mi-e frig în iarna aceasta neînsemnată / în această ninsoare cu fulgi de carton / mi-e frig / stiu cum grea de durere / i-am strigat / îmbrătisează-mă sălbatic mistuitor / eu m-am născut în plin soare / iarna aceasta ucide / pulberea de aur risipită în mine. // Omul de lângă mine / este iarna aceasta / bratele-i sunt gheturi / ce mă cuprind / si mi-e atât de frig încât / întreaga mea viată tremură. // Acum chiar din cer ninge trădarea / undeva mai la nord de sufletul meu / fiecare moleculă de credintă / trece prin convulsiile oceanului. // Omul de lângă mine / îmi vinde putrede vesmintele nunti. / Dacă as adormi mi-ar îngropa inima / sub talpa lui goală”, (Insomnia, pp. 9-10). – Legate aceste momente, dau vanitas vanitatum. O pustietate nu a absentei omului, ci a omului, în care năvăleste dintr-odată sângele: „Ce sânge subtire curge / strălucitor peste lume / fără opreliste ca un ocean / în fata convoaielor de impostori / negustori cersetori / oameni de bine / ca mine ca tine /.../ pe toate scenele lumii deodată / iubirea si ura / nepătrunsul tumultul / în care se naste / cel fără inimă / cel fără de lacrimi”, (Vanitas vanitatum, p. 11).
b) – Pe treapta următoare, de subiectivitate sporită, se avansează genealogic, spre poarta Sinelui. Si se face direct legătura cu mama supusă mortii improprii din primul volum. Vocea acesteia „din măruntaiele eternitătii”, traversând „o moarte nouă” suieră profetic: „Te vor frânge / vietate frumoasă cu spaima-n oase / sânge istorie / bucată de carne / si suflet în agonie”; se aude din minerale, din „vaste întinderi sensibile”, din propria-i sfârtecare: „te vor răni oamenii...” (Profetie, pp. 14;16). Vocea mamei din Sine are aceeasi greutate ca si stăruinta îngerilor către Lot: „Scapă-ti viata; să nu te uiti înapoi si să nu te opresti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri!”. Sotia lui Lot, în pofida avertizării, s-a uitat înapoi si s-a prefăcut în stană de sare; poeta Dorina Brândusa Landén, împotriva vocii lăuntrice a mamei, alege să privească asupra acestei lumi si să mărturisească despre ea. Desi „viata” o „izbeste cu precizia glontelui”, îsi continuă solitară călătoria „pe calul (ei) negru neînseuat”, „prin negativul existentei”, împotriva „fluxului si refluxului”, preschimbându-si „globulele albe în compacte ninsori”, (Exilul, p. 17). – Ceea ce vede si a ajuns în subiectivitatea proprie este o lume oarbă si autodevorantă în trecere „în anotimpul rece”: „Niciun cuvânt nu mai pâlpâie pe buzele noastre / nici o rămăsită de vis pe fruntile vii / prea singuri pentru a observa că plângem / tăcuti trecem din toamnă în iarnă / migratiuni de orbi cu sandale de fier / ne lăsăm devorati de marele fluviu / al celor ce-si construiesc palate de pulbere”, (Trecerea în anotimpul rece, p. 19). Este o lume sodomică si gomorică, sub pedeapsă. Într-o zbatere apocaliptică. În sine cineva plânge „până îi explodează ochii”. „E miezul noptii” si „Dumnezeu îsi acoperă ochii”. „Munti de spaimă” despică sufletul, spintecă pieptul. Spatiul se umple de „frică groază teroare” ajunse până si-ntr-o „picătură de apă”. Moartea a cuprins întreaga vedere si viziune: „Cu ochii larg deschisi alerg / pe toate nisipurile miscătoare ale lumii / călărind caii mei rosii / îmbătati cu spumă de mare”, (Somnul, pp. 20 – 21, s.n.). Măsurile sunt sterse, valorile pervertite („blând / ne împlantăm pumnale în piept”) – este lumea „societătii represive”. Ajunsă la limită. Omul nu mai este unidimensional, ci divizat. Într-o „singurătate cu o mie de chipuri”. Cu sufletul orb. Chemat de întunericul ajuns salvator. Cu cuvinte ce-n gură „se prefac în sfere de sare”, (Omul divizat, p. 24). – Împletite în orizontul constiintei lucide, aceste două „experiente” ajung să se confunde cu realitatea de zi cu zi, înstrăinată de divinitate, în ale cărei institutii de sănătate „oamenii mor la lumina neonului / fără cuminecătură / doar cu făgăduiala / întoarcerii propriului humus / în humus”, (În fiecare dimineată, II, p. 29). Această întoarcere a propriului humus în humus, din orizontul deschis în subiectivitate, „rimează” cu anteriorul vanitas vanitatum, din zona evanescentei obiectivităti.
c) – Treapta a treia le reia si le leagă pe cele anterioare. Interstitiile lumii si pasii omului se văd cu sporită claritate, iar mărturisirea vine cu tăisul limpiditătii. Ceea ce nu se distingea de sub amăgitoarele văluri ale lumii (decizii si fapte, legi, institutii si monitorizări) sunt luminate si expuse ca atare. O lume nouă sub pielea lumii vechi, mereu aceeasi, fără iesire, închisă în propria-i libertate si autodevorare, alunecată în frigul răutătii si îndepărtată de divinitate. „Am intrat / fără să mai găsim vreo iesire / nătângi rivalizând cu frigul / într-o lume nouă. // Foarte liberi / fără ca libertatea să ne mângâie / vulnerabili si pasnici / nu inocenti / cu trupul translucid sub mistice stele // vinovati de chiciură sau rouă / programati să functionăm / peregrini anonimi fără glorie - / mediu vital al institutiilor / care ne monitorizează sângele / respiratia sentimentele timpul. /.../ Suntem apendicele / unei societăti amestecate / bunuri de consum”, (O lume nouă, I, II, pp. 45,46). „ – Poftiti la ospătul din carnea mea / mai usoară ca îngerii!” se aude o voce clamând din această lume pregătită de banchet, cu viitorul „aici si acum”. Omul acestei lumi îsi are un „destin provizoriu”, cu lantul fiintei rupt (s-a sustras „din sirul de străbuni”), cu mortii ce si-i îngroapă în sine, „sub nesfârsirea cerului de gheată”. „Timp nu va mai fi” s-a spus. Dorina Brândusa Landén repetă: este „linistea orei Zero”. În viziunea lui Ioan din Patmos apare prostituata călare „pe o fiară de culoare stacojie” (Apoc. 17, 3), poeta îi vede pe politicieni: „Cu vorbe noi / putrezind pe buze rosii hulpave / politicieni inaugurând viduri / în memoria popoarelor care-i nasc / vin să ne farmece / să ne transforme / până la nucleul singuraticelor noastre celule / în marionete ipotecate pe viată”, (O lume nouă, VIII, p. 52). Omul orb cade pe străzile lumii („vidul îi populează ochii / în curând trupul istovit / se va întinde pe zăpadă”, Orb pe străzile lumii, p. 54). În locul sensului retras din lume si al sufletului din om pătrunde iarna, se întinde Nordul înghetat. „E prea târziu / să mai ajungi la sfârsitul zilei”, la ceremonia finală, fiindcă „Îmbrăcat în aur si purpură / cavalerul scrântit al dezastrului / îsi arde sandalele”, (Ceremonie finală, pp. 60, 61). Acest „prea târziu / să mai ajungi la sfârsitul zilei” înseamnă, de fapt, prea devreme a sosit sfârsitul zilei, prea devreme a venit moartea pricinuită de răutatea omului care si-a pierdut aburul si lumina suflate în el. O rezonantă se aude în el si din acel „prea devreme” al mortii improprii, relevat în primul volum. Numai că acel „omolog” de drept al său, „dar nu prea târziu” a ajuns la ultima limită, „prea târziu”. Să fie un presentiment că timpul mărturisirii este absorbit si cade în timpul lumii despre care se mărturiseste!? Sotia lui Lot s-a uitat în urmă si a fost prefăcut într-un stâlp de sare. Poeta mărturisitoare, cea care s-a „născut la cumpăna ceasului rău”, să fie acoperită de gheturile iernii ce se întinde peste lume!? Prea mult sânge si căldură a sufletului se află în ea!
Ultimul poem, Note biografice – de finete dialectică – dă cheia: nasterea fără încetare. Aceasta îi este oferită omului, în fire si în ordinea spiritului, si trebuie să o împlinească. „Mă năsteam fără-ncetare / fără o pată de sânge / precum dimineata pe limba unui clopot / măcinând propriile mele celule / deveneam sentiment”; mai dinapoi se vede tiparul divin al devenirii: „Mama / mai tânără decât mine prin moarte”, (pp. 62-63, s.n.). Si tot aici se găsesc două dintre cele mai stranii si revelatoare versuri ale poetei Dorina Brândusa Landén:
„Eu nu mă născusem încă
si moartea înota lângă mine.”
De la acestea trebuie refăcut traseul aventurii lirice, dinspre realitatea constiintei, si expus luminii din Marea Dramă a Divinitătii si Omului. Trebuie să privim înapoi, ca si poeta, sotie a unui Lot. Dar să asteptăm alte si noi mărturisiri ale acestei poete torturate de spaimă, reflexie si moarte. Căci ea se naste fără încetare.
*
* *
Să ne amintim că o imagine a răbdării încremenite pentru omul Nordului proiecta si Nansen, comandantul echipajului Fram, în timpul expeditiei spre Polul Nord, de la sfârsitul secolului al XIX-lea, sub chipul unui „un om singuratic, îmbrăcat într-o blană mitoasă de lup si acoperit din cap până în picioare de chiciură, stând pe un sloi de gheată cu privirea atintită în întuneric, dincolo de imensele si nesfârsitele gheturi, asteptând întoarcerea luminii si a primăverii” (Fridtjof Nansen, Prin noapte si gheată, Ed. Stiintifică, Buc., 1962, p. 266).
|
de Dumitru Velea 7/26/2011 |
Contact: |
|
|
