Scrisoare pastorală nr.208
Dragii mei !
Epoca dihoniei. O trăim de ani buni. Tot asteptăm să se termine, dar cred că mai e mult până la acel moment. Multi dintre noi nici nu mai îndrăznesc să nutrească o asemenea sperantă! Se face simtită în toate părtile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informatii. Toti sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt si celorlalti, toti împotriva fiecăruia. Parcă dracul a intrat cu furca si vântură lumea după cum îi place!
Popoarele se revoltă împotriva conducătorilor si guvernelor, tările se luptă între ele în plan militar, economic, politic. Goana după spatii si zone bogate si de influentă, după resurse naturale, după putere si suprematie, după libertate si independentă, după nu stiu ce si nu stiu cum, face ca lume să fie mereu tulburată, mereu tensionată, mereu marcată de conflicte, de conflagratii, războaie, de uneltiri subterane de idealuri străine de ceea se numeste pace si bună convietuire.
În multe tări sunt conflicte vădite între clase si straturi sociale, între bogati si săraci, între cei puternici si cei slabi, între exploatatori si exploatati. Nemultumirile sunt prezente până în cele mai îndepărtate colturi ale lumii. Unde nu te-ai astepta auzi că a izbucnit o revolutie, o revoltă, greve, manifestări si lupte de stradă, s-au produs omoruri, distrugeri de bunuri materiale si spirituale. Mai bine de un deceniu au durat revolutiile europene, care au marcat sfârsitul sistemului comunist. Credeam că va urma pacea. Iată că lumea musulmană este bulversată mai puternic ca oricând de revolte si răsturnări de situatii imprevizibile. Până si Grecia, leagănul culturii si civilizatiei europene devine teatrul unor lupte interne, fiindcă nu-si mai poate hrănii propii ei locuitori! În tară asistăm de mai bine de douăzeci de ani la conflicte, care nu se mai termină. Revolutie, mineriade, greve, manifestatii, mitinguri, amenintări directe si în presă fac ca să te simti, ca om si cetătean, călare pe un butoi de pulbere. Parcă nimic nu mai este sigur. Partide se ridică vertiginos în aplauzele multimilor, pentru a se prăbusi după numai câtiva ani sub huiduielile acelorasi multimi; oameni de bună credintă, capabili, modesti, hotărâti de a pune umărul la bunul mers al tării, după numai câteva luni de la momentul lansării în politică devin de nerecunoscut. Aflăm că sunt hoti, corupti, banditi, mincinosi, criminali, trădători, ce mai, sub orice critică. Batjocora a devenit un mod de a fi al românilor. Nu mai avem modele, pentru că toti si toate sunt împroscate cu noroi. Tineri, bătrâni, bogati, săraci, învătati sau prosti, nu contează, sunt ridicati mai sus, ca să poată fi loviti mai bine. Nu stiu un singur om din clasa noastră politică, pe care să nu-l fi denigrat presa, opinia publică. Ne ducem la vot si credem că alegem floarea natiunii, pe cei ce sunt mai buni si mai capabili ca să ne conducă. De îndată ce se dau rezultatele alegerilor, începe denigrarea: toti cei alesi sunt cât nu se poate mai răi, mai decăzuti moral, mai corupti, mai fără scrupule. Cei ce nu au fost alesi ar fi fost idealul natiunii. Trec patru ani si ti se creează o stare de lehamite, aflând de câte matrapazlâcuri sunt în stare cei de la putere si abia astepti să-i alegi pe ceilalti, ca să pui tara pe drumul cel bun. Îi alegi pe aceia si piesa o ia de la început. Abia atunci afli care le este adevărata fată a celor proaspăt ajunsi la cârmă si ce oameni cumsecade am dat jos!
De mai bine de douăzeci de ani nu a scăpat o singură institutie a statului nebatjocorită. Parcă este o campanie dirijată din umbră în acest sens. Nu e vorba de o firmă de salubrizare oarecare, ci e vorba de institutii fundamentale ale statului, care formează coloana vertebrală a acestuia, precum Armata, Biserica, Justitia, Parlamentul, Guvernul cu aproape toate ministerele lui, Presedintia, Politia, Învătământul, Sănătatea, fiscul, serviciile secrete, vama, sindicatele, băncile etc. Toate acestea formează osatura, scheletul unui stat, fără de care statul nu poate functiona. Nu auzim decât de certuri ca la usa cortului, nu se termină un scandal si încep altele. Dusmani si dusmănii peste tot. Generatiile sunt învrăjbite între ele, clasele sociale vor să se sfâsie reciproc, politicienii se înjură între ei ca birjarii, disponibilizările au ajuns la ordinea zilei, afaceri murdare îngrozitoare ies la lumină tot mai des, coruptia si coruptii au devenit un fel de ,,bogătie” natională. Resursele naturale aflăm că ne-au fost vândute pe nimic, datoriile tării si ale noastre cresc fabulos de la o zi la alta, scaietii si sulfina domină câmpurile, care altădată erau grânarul Europei… Tineretul ne pleacă peste mări si tări, natalitatea scade alarmant, mortalitatea creste înfiorător, bătrânii sunt tot mai singuri, tot mai tristi si tot mai nevoiasi! Nepotismul, favoritismul, mita si altele asemenea fac ca în fruntea institutiilor să ajungă oameni nepotriviti, cel mai adesea incapabili, care au câteva idealuri clare: să-si umplă buzunarele, să-si consolideze pozitia si să-i îndepărteze/compromită cât mai mult pe cei mai capabili decât ei.
Într-o asemenea situatie, ca cetătean mărunt, ca opincă a tării, te întrebi: până când ? La urma – urmei, fiind spectator si în acelasi timp actor al acestei vremi de dihonie, simti că trece viata pe lângă tine si n-ai avut posibilitatea să gusti din frumusetile si din bunătătile ei. Simti că pacea interioară, echilibrul, stabilitatea, siguranta zilei de azi si a zilei de mâine îti sunt amenintate. Credinta însăsi este de multe ori clătinată. Parcă cineva intră cu cizmele pline de bălegar în cămara sufletului tău, pe care ai vrea-o curată, linistită. De ce?
Fericit este cel ce-si poate păstra nepătimirea, adică pacea interioară si credinta în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-si pune speranta în Dumnezeu si nu se clatină în aceste vremuri de încercare si de călire! Toate sunt cu stirea si cu voia Lui, spre a noastră pedeapsă, încercare, sau întărire.
*
Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românesti(II). II. Perspectiva eshatologică. Strădania omului de a-si mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face adesea în perspectivă eshatologică.
Sfârsitul vietii, moartea si judecata de după moarte îl înfricosează pe om si-l face să privească mult mai
responsabil realitatea. Moartea face parte din viată, fiind legată strâns de aceasta: ,,După viată este si moarte”(II, 802). Omul stie că ,,Sufletul e călător”(II, 440), ,,Si e viata o nălucă,/Călător gata de ducă”(II, 803), că-n orice moment ,,umblă cu moartea în sân”(II, 629). Se stie doar, că ,,O dată moare omul”(II, 636) si că ,,O moarte are omul”(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”(II,
620).
Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent crestinului. ,,De ar sti omul când are să moară, si-ar săpa groapa singur”(II, 637), desi el stie bine că ,,De moarte si de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Ploaia si moartea niciodată nu le chemi”(II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu”(VI, 687), pentru a ,,merge la Dumnezeu”(VI, 688). Nimeni nu stie când va fi acel moment ,,La pocăintă să nu dai vreme peste vreme, că nu stii când si cum va da peste tine ceasul cel din urmă”(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămasa”(II, 625) ,,Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi”(II, 623). Unul moare, fiindcă ,,i s-au isprăvit zilele”(II, 642), în timp ce altul ,,moare cu zile”(II, 642). Unul ,,se bate cu moartea”(II, 629), sau ,,se dă de ceasul mortii”(II, 631) în vremea agoniei, altul reuseste câteodată să-si mai prelungească zilele ,,Ca din gura mortii”(II, 628), după ce ,,dă mâna cu moartea”(II, 628) sau ,,Îi cu sufletul pe sobă”(II, 440).
Toti suntem datori cu o moarte, toti ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase”(II, 40), cât ne ,,tinem sufletul în buze”(II, 440). Moartea are mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea paharul mortii”(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă”(II, 440), ,, A-i suna clopotul”(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva”(VI, 525), ,,Candela e pe sfârsite”(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăveste, candela se istoveste”(III, 66), ,,De-aici înainte ciobu si lumânarea”(VI, 512), ,,I- a suflat în lumânare”(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687), ,,L-a strâns Dumnezeu”(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot”(VI, 514), ,,Lumânarea e pe sfârsite”(III, 212), ,,Se sfârseste undelemnul din candelă”(III, 66), ,,Se vindecă cu zeamă de clopot”(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept”(VI, 524). Nu ne este indiferent cum ne găseste momentul mortii. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care ,,n-are parte de lumânare”(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el ,,moare ca un câine”(II, 642),iar moartea lui este ,,moarte întunecată”(II, 627). Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau si din cei care erau constienti că ,,Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi”(III, 214).
Pentru cei aflati în viată mai există posibilităti de salvare: căinta si pocăinta, adică Sfânta Spovedanie: ,,Căinta si pocăinta la ceasul mortii în zadar se socotesc, că de nevoie se-nteleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ti-l pierzi”(VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importantă: ,,Îngrijeste-te mai din vreme, ca după căintă să ai vreme de pocăintă”(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu capul până la pământ si cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt”(VIII, 282).
Pentru cei decedati mai pot face câte ceva cei rămasi în viată: ,,Cu plânsul nu se înviază mortii”(II, 674). Rugăciunile si pomenile pentru sufletele celor morti sunt esentiale în acest sens. Mortul ,,asteptă colacul”(VI, 518). Cei vii dau celui mort ,,colac si lumânare”(VI, 619), fie că e ,,De sufletul bunicii”(II, 443), ,,De sufletul mortilor”(II, 443), ,,De sufletul tatei”(II, 442), fiindcă ,,Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedati: ,,Mortul multe zice, viul face ce stie”(II, 613), stiind că ,,Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă”(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic mortii”(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă”(VI, 525), doar ,,Când vor învia mortii”(II, 616), adică niciodată, asa că se puteau consola cu proverbul: ,,Mortii cu mortii, viii cu viii”(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum multi semeni sunt nerecunoscători fată de binefăcătorii lor decedati: ,,Pe cine nu lasi să moară nu te lasă să trăiesti”(II, 638), viata de apoi fiind de fapt o realitate. Romanii spuneau că ,,De mortuis nisi bene”. Acelasi lucru spun si românii: ,,De morti nu trebuie să vorbesti decât de bine”(II, 615), desi aceasta foloseste doar în ceea ce priveste imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viata de dincolo. Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitati de moarte”(II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot ar vrea să mai trăiască: ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară”(II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fata mortii toti sunt egali, vârsta nefiind o conditie privind momentul mortii: ,,Moartea e mai aproape decât cămasa”(II, 625), ,,Viata omului ca oul în mâna copilului”(II, 803). O conditie care să întârzie moartea nu e nici averea, nici conditia socială: ,,Moartea nu vrea să stie, de averi, de bogătie”(II, 624); ,,Mor întocmai ca tot omul/Si bogatul ca si robul”(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul mortii: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi”(II, 639). Toate acestea sunt o desertăciune, o zădărnicie: ,,În desert sunt toate, dacă este moarte”(II, 625). Toate rămân neputincioase în fata mortii: ,,Până la moarte sunt toate”(II, 625), fiindcă moartea-i ,, fără leac”(II, 625) si numai ei ,,leac între muritori nu s-au aflat”(II, 625). Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, ,,nu vine când o chemi”(II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile si necazurile, toate urile si dusmăniile sunt doar ,,Până la moarte”(II, 630). În fata ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă”(II, 625), ,,Moartea potoleste pe toată lumea”(II, 624), ,,Viata urăste, iar moartea împacă”(II, 803).
Sunt oameni care au presimtiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprind, fie vârstei, fie, pur si simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul mortii”(II, 631), sau că sunt ,,gura mortii”(II, 629). Pentru cei mai multi însă, moartea este inopinată, ea vine ,,Când ti-e viata mai dragă”(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămasi ,,Cu limbă de moarte”(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorinte, fie îndrumări si dispozitii, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importantă pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viata lui de aici si pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească si să se împărtăsească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căintă este zadarnică. În fata mortii, omul intuieste toată filozofia vietii. Abia atunci cei mai multi înteleg că ,,lumea si viata sunt brăcinari de ată”(IV, 216), că ,,Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici asa”(IV, 213), că ,,Lumea e înselătoare, moartea hoată, răpitoare”(II, 624). Un proverb precum acesta: ,,Numai moartea e în dar”(II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia crestină(Continuare în numărul viitor).
*
Rugaciune. Redăm mai jos o rugăciune creată de regretatul preot ILARION ARGATU, care a trăit între anii 1913 – 1999. Este recunoscut ca unul din marii duhovnici ai neamului:
,,Iartă-mă, Doamne: pentru tot ce puteam să văd si nu am văzut! Pentru tot ce puteam să aud si nu am auzit! Pentru tot ce puteam să simt si nu am simtit! Pentru tot ce as fi putut să înteleg si nu am înteles! Pentru tot ce puteam să constientizez si nu am constientizat! Pentru iertarea pe care as fi putut să o dau si nu am dat-o! Pentru bucuria pe care as fi putut să o trăiesc si nu am trăit-o! Pentru Lumina pe care as fi putut să o primesc si nu am primit-o! Pentru viata pe care as fi putut să o ocrotesc si nu am ocrotit-o! Pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am împlinit! Pentru necunoscutul în care as fi putut să păsesc si, din teamă, nu am îndrăznit să păsesc! Pentru iubirea pe care as fi putut să o exprim si nu am exprimat-o! Pentru tot ce puteam să creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, si a Împărătiei Tale Divine! Pentru tot ce stiu si nu stiu că am gresit, pe Tine, Doamne, Care esti Mila si Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă si mă îmbracă cu nesfârsita Ta Iubire si Lumină!
Îti multumesc, Doamne, pentru toată frumusetea, pe care am văzut-o izvorând din Tine! Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului! Pentru tot ce am simtit bun si minunat în viata mea! Pentru tot ce prin harul Tău am înteles! Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu! Pentru iertarea pe care, dăruind-o, am dobândit pace! Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne! Pentru toate cadourile spirituale, care mi-au îmbogătit fiinta! Pentru viata mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existentei! Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine! Pentru necunoscutul în care am păsit plin de curaj, regăsindu-Te! Pentru iubirea coplesitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă! Pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducând cu umilintă laudă Împărătiei Tale divine! Amin”.
*
Ruga murgului. Doamna Niculina Stoican, recunoscută interpretă a cântecului mehedintean, a cântat la simpozionul de la Baia de Aramă, despre care am făcut vorbire în numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale”, un cântec tulburător: STĂ MURGUTU LÂNGĂ GARD. L-a cules de la un bătrân lăutar din judetul Olt, l-a slefuit cum a stiut dumneaei mai bine si l-a lansat în lume, ca un strigăt de ajutor. Iată-l:
,,Stă murgutu' lângă gard,
Fără frâu si-mpiedicat.
Gura n-o pune pe fân,
Numa' cată către drum.
Parcă nimic nu-i mai place,
Ochii la mine si-ntoarce
Si-l apuc-un nechezat
De parcă ar fi turbat.
-Cum să nu turbez, stăpâne?
Că doar astăzi nu e mâine
Si m-o vedea multă lume,
Ca să pună pret pe mine
Si m-or căuta la dinti,
Numa' geambasi iscusiti,
Pe rând, care mai de care,
Să îti dea un pret mai mare.
Nu stiu cum poti să pui pret,
Că m-ai luat un mânzulet,
Numa' de vreo sapte luni
Si-mi dădeai apă din pumni.
Rupe-ai câte-o rămurea,
Să mănânc din mâna ta
Si m-ai crescut ca pe-un frate,
Până m-am lătit în spate.
Pe atunci erai băetan,
Acum pregeti an de an!
Da' nici eu nu fac un ban,
Că nu mai sânt armăsar!
De aia te-as ruga, stăpâne,
Lasă-mă să mor la tine,
Că la cât fac de putin,
Îi păcat să mor străin.”
*
In memoriam: Gheorghe Sfetcu. S-a stins departe de sat, după o lungă si grea suferintă. Si-ar fi dorit atât de mult să-si revadă mama înainte de a acoperi-o pământul, să-si vadă rudele, prietenii si consătenii de altădată, dar n-a putut. Boala a fost mai puternică decât el si, până la urmă, l-a biruit.
L-am cunoscut în ianuarie 1964, când a început trimestrul al doilea. Eram în clasa a patra. Doamna Învătătoare se pensionase la sfârsitul anului precedent si dânsul a venit să-i ia locul, ca suplinitor. Era student la matematică, curs fără frecventă si suplinea în învătământ, căci nu avea posibilităti financiare să fie student la zi. Pentru noi, elevii din Bârda, a fost o adevărată revelatie. Venea cu alt stil de lucru, avea alt tact. Era ceva nou, care ne plăcea la nebunie. Trei ani si jumătate mersesem zi de zi la scoală ca la spânzurătoare, cedând insistentelor părintilor; de acum am început să mă duc cu drag, să număr orele până începea programul de a doua zi. Noi, puii de fiară, tinuti în strune prin bătaie si dresaj, eram tratati deodată ca oameni, ca de la egal la egal. Incredibil, dar adevărat. Domnul Învătător Gheorghe Sfetcu era apropiat de vârsta noastră. Culmea, stia să râdă si râdea cu noi, lucru neobisnuit. Glumea cu noi, râdea uneori de noi, dar în mod constructiv, făcându-ne astfel să pricepem lucruri pe care le-am fi priceput cu greu, dacă ne-ar fi vorbit teoretic despre ele. Nu ne punea să învătăm mecanic, pe de rost, lucruri inutile, ci totul era ca un joc plăcut. Nu-mi amintesc să fi dat o palmă cuiva, cât a stat cu noi.
Domnul Învătător Gheorghe Sfetcu ne-a dat la fiecare carnet de elev. Nu avusesem până atunci un asemenea document. De fapt, niciodată nu stiusem ce note primisem pentru truda noastră. Fericirea o simteai la sfârsitul zilei în care scăpai nebătut. De data aceasta ni s-au trecut în carnet toate notele de pe trimestrul întâi. Am stat până târziu în noapte, mai precis până s-a terminat gazul din lampă, uitându-mă la notele de pe carnet. Nu-mi venea să cred că aceea este răsplata muncii mele. Domnul Învătător a început, încă din primele zile, să ne treacă note în catalog si pe carnet, de îndată ce ne asculta. Uneori si după un singur răspuns bun la o întrebare mai dificilă ne răsplătea cu câte o notă. Era extraordinar. Am prins gustul notelor mari si eram într-adevăr fericit, când puteam să mă duc acasă si să arăt si părintilor rezultatul muncii mele.
Folosea jocul didactic, metodă necunoscută nouă până atunci. Se ducea la hartă si căuta prin Maramures ceva numai de el stiut, apoi ne întreba, cu seriozitate, pe noi cei dintr-a patra: ,,- Măi, copii, care vedeti mai bine, veniti de căutati-mi si mie Delta, că eu nu văd să citesc la distanta asta!” Iesea câte unul si se zgâia, lungindu-si gâtul cât mai mult, ca să găsească pe undeva, prin nordul tării, Delta Dunării. Dacă se găsea cineva, care să pună punctul pe ,,i” si să arate exact unde este Delta, primea imediat zece în catalog si pe carnet. Se ducea la hartă si căuta mai jos, apoi ne zicea: ,,- Uite, ăstia au uitat să treacă Iasul pe hartă!” Căuta atent în jurul Bucurestiului si, dacă se găsea vreunul să spună că Iasul nu poate să fie trecut lângă Bucuresti, arătând locul adevărat al orasului respectiv, primea imediat zece. De la dânsul am învătat că nu este corect să spui ,,policră”, ,,a policri”, ,,policrit”. A făcut prezenta într-o zi. Am răspuns că lipseste Rolea Constantin. ,,- Cine este?” a întrebat Domnul Învătător. Cineva dintre noi a răspuns: ,,-Este Costel al lui Costică al lui Târcol!” Domnul Învătător a râs cu poftă, auzind de ,,Târcol”. ,,- Nu cunosc pe nimeni în sat cu numele de Târcol!” a zis dânsul, întinzându-ne capcana. ,, - Nu-l cheamă Târcol, dar asa îl policrim noi!” a răspuns unul din colegi. A râs Domnul Învătător, cum nu-l văzusem niciodată râzând, poate anume ca să ne sublinieze greseala. ,,- Îl policriti, hai!? Măi, copii, măi, să nu mai ziceti asa niciodată, că nu-i corect. Asa pot să zică cei fără carte, care n-au fost la scoală. Corect este ,,poreclit”, ,,poreclă”, ,,a porecli”. Ati înteles?” Puteam să nu întelegem?
Era un tânăr înalt, suplu, atletic, elegant, un fel de Domnul Trandafir… L-am văzut alunecând într-o zi de iarnă. Era polei. Trebuia să cadă pe spate. Si-a dat mâinile peste cap, s-a făcut arc si a aterizat ca o pisică, fără să se zgârâie măcar. Altul si-ar fi spart capul la asa căzătură! Când s-a făcut vremea bună, a jucat fotbal cu noi…
Fiind în domeniul său, ne arăta tot felul de jocuri cu numere, probleme amuzante, încât scoala devenise chiar frumoasă. Primăvara ne-a dus în excursie pe la Znamăn, Curecea si Teiul Mare. Erau locuri din jurul satului, cunoscute nouă, dar, alături de dânsul, aveau alt farmec! Nu stiu dacă si în anul următor a mai functionat ca învătător la Bârda. Eu plecasem deja la Malovăt în clasa a cincea. Dar stiu însă că, după mai multi ani, am aflat că este înalt functionar la Ministerul Comertului Exterior, în Bucuresti. Acolo s-a căsătorit si a rămas până la sfârsitul vietii. L-am mai întâlnit doar la înmormântarea tatălui său, Dumitru Sfetcu. Fără îndoială, că la minister a avut salariu mai mare decât la scoală, dar pentru scoală avea, într-adevăr, vocatie.
Dumnezeu să te ierte, Domnule Învătător, si să te răsplătească pentru clipele de bucurie, ce ne-ai dat!
*
Lucrări în comună. În comuna noastră se lucrează de zor. În spatele căminului cultural nu s-a mai făcut parc, ci un teren de sport. Are beton pe jos, garduri împrejmuitoare înalte din plasă de sârmă, porti si altele. Pe drumul care leagă Malovătul de Negresti se lucrează de zor. Se construiesc poduri si podete, se pietruieste. Urmează să se toarne asfalt. Drumul acesta se va uni cu altul la care lucrează primăria Husnicioara si asa se va ajunge direct, prin Malovăt, Negresti si Husnicioara la magistrala Timisoara-Bucuresti în zona Prunisorului. Trecând prin pădure, drumul va avea valoare turistică extraordinară. Totodată, în comuna noastră se lucrează la drenarea apei Plesuvei. În apropierea familiei Micu se va construi pod peste Plesuvă, se va construi drum asfaltat, care va face capăt soselei spre Negresti si va iesi în soseaua judeteană Tr. Severin-Tg. Jiu în apropierea dispensarului comunal. Lângă valea Plesuvei se va face un complex turistic. Un alt santier este în Laz, unde se costruieste iarăsi un drum, cum n-au văzut lăzenii neam de neamul lor.
Bârdenii sunt rugati de Domnul Primar George Bazavan să grăbească cu racordul la reteaua de apă. În curând va începe asfaltarea drumului prin Bârda si e păcat să se spargă asfaltul pentru a se traversa drumul cu conducta de apă. Acum e momentul si lucrarea se poate face cu minimum de efort.
*
Procese. Într-un număr mai vechi din ,,Scrisoare pastorală” vă relatam că mama mea, Dumnezeu s-o ierte, a primit titlu executoriu de la Casa de Asigurări de Sănătate Mehedinti, prin care era obligată să plătească patru milioane lei pentru asistenta medicală de care a beneficiat în perioada 2005-2010. Mama a murit însă în 2005! A trebuit să mă adresez justitiei ca să cer anularea titlulului executoriu. Am dus documentele cu care am înteles să-mi apăr pozitia si instanta a ajuns la convingerea că omul după ce moare nici nu mai desfăsoară activităti economice, nici nu mai beneficiază de servicii medicale. Asta a comunicat si Casei de Asigurări de Sănătate prin sentinta prin care i-a anulat titlul executoriu. Am cerut Casei de Sănătate drept despăgubire morală suma de un leu! Oricum, când aveti dreptate, adresati-vă justitiei. Încă este pe picioarele ei si poate restabili adevărul si dreptatea. Nu vă lăsati călcati în picioare de toti terchea-berchea. Aveti încredere în justitie!
*
În luna iunie am donat pâine credinciosilor participanti la slujbe si unor bătrâni si bolnavi din sat astfel: 5 Iun. (Malovăt): 150 pâini; 12 Iun.(Bârda): 75 pâini; 19 Iun.(Malovăt): 143 pâini; 26 Iun.(Bârda): 68 pâini. Asadar, în luna iunie s-au donat 436 pâini.
*
Publicatii. Parohia noastră a reusit să publice editia a doua a cărtii regretatului preot Ioan Sfetcu, Predici(312 pagini). Sunt predicile pe care Părintele Ionică le-a rostit în ultimii ani ai activitătii sale în Bârda. În tot timpul cât a fost preot al satului nostru(1927-1967) nu a scăpat nici un prilej ca să împărtăsească din cunostintele si experienta sa de viată enoriasilor săi. Era cunoscut si recunoscut nu numai în parohie, ci si în afara ei ca un foarte bun predicator, fiind solicitat întotdeauna să ia cuvântul. Cartea este însotită si de numeroase fotografii din viata Părintelui Ionică si a parohiei noastre. Ne facem o datorie de constiintă fată de înaintasul nostru si de părintele
nostru sufletesc să-i tinem mereu trează memoria. Dumnezeu să-l ierte si să-l răsplătească!
*
Preotul Dumneavoastră a reusit să mai publice câteva articole astfel: Eclipsa, în ,,Singur”, Târgoviste, 2011, 23 iun., editie on-line (http://www.revistasingur.ro); Motivul mortii – punte de legătură între eroul zalmoxian si mesterul Manole, în ,,Dacia Magazin”, 2005, nr. 22(mai), p. 17(descoperit abia acum!); Contributia Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, în vol. Mehedinti – Istorie, Cultură si Spritualitate, vol. III, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, 2010, pp. 116 – 139.
*
Vacanta mare. Scoala a intrat în vacanta mare. Scolile din Bârda si din Colibasi au închis definitiv portile, întrucât la toamnă copiii din cele două sate vor fi dusi la scoala de la Malovăt să-si continue cursurile. Scoala de la Valea Boierească a înregistrat epidemie de TBC. Învătătoarea si aproape jumătate din elevi au fost internati în spital pentru stadii mai putin sau mai mult avansate ale acestei boli. Si în satele comunei sunt multi adulti afectati de această maladie.
În cursul acestui an, preotul Dvs. a predat Religia la cele 20 de clase de la cele 6 scoli din cele 5 sate. A reusit să completeze manualele pentru toti elevii de la clasa I-a la a VIII-a. A reusit să participe cu câtiva elevi la Olimpiada de Religie, faza judeteană, una dintre participante obtinând mentiune. În luna mai,jumătatea de catedră de Religie din comuna Malovăt a fuzionat cu jumătatea de catedră de Religie de la Sisesti, s-a format un post întreg si a fost trecut în rândul posturilor titularizabile. În felul acesta, preotul Dvs. a fost dat încă o dată afară din învătământ, desi are gradul I, are doctoratul si 21 de ani în învătământ. Destul de elegant, bineînteles. Prietenii nu dorm! Mde!
*
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
