Seniorii noştri
Se spune că atunci când un bătrân moare, e ca şi când o bibliotecă ar arde.
V-aţi întrebat vreodată ce e în mintea unui bătrân? Nu, nu vă gândiţi la bunicii voştri, n-o să-i vedeţi niciodată altfel decât sfătoşi, bucuroşi să vă vadă. Gândiţi-vă la cei pe care îi vedem trecând printre noi, cu pasul greoi, legănat, cumpănind parcă vremurile prin care-au fost şi înţelegerea rosturilor lor.
Merg încet prin mulţimea grăbită, unii încă zvelţi, alţii gârboviţi, ducându-şi, însă, cu toţii demnitatea adunată toată într-o fărâmă de om acum.
Uneori îi înghiontim alergând, alteori ne lovim de-a dreptul în încetineala lor şi le aruncăm priviri mustră-toare, nervoşi că ne-ncurcă.
Dar ei trec cu încăpăţânare mai departe, îşi fac cu greu drum prin graba noastră zilnică - şi privesc drept înainte, parcă urmărindu - şi consecvenţi crezul de-o viaţă, destinul asumat, parcă urmărindu-şi, cu încrâncenare, un vis entuziast din tinereţea lor luptătoare.
Ii vedem pe "bătrânii noştri" la biserici, nemişcaţi şi rugători, îi vedem prin mulţime, prin aglomeraţia străzii, pe sub cerurile sumbre ale oraşelor de acolo sau de aici, cuminţi, nebăgaţi în seamă, ducându-şi cu ei amintirile unor lupte de-o viaţă.
Până-n ultima zi a trecerii lor printre noi, nu vor renunţa să mai scrie câte-o carte, să picteze, să meargă la un concert, să ne mai povestească nouă, celor ce vrem să-i ascultăm, întâmplări de demult şi să-i înţelegem.
I-am văzut pe unii dintre bătrânii noştri de curând, într-o scurtă vacanţă în ţară.
Cât de uitaţi se simt mulţi dintre ei!
Cât de părăsiţi sunt ei în preocupările noastre !
Si cât de văduviţi, de secătuiţi trebuie să fim noi, dragii lor, de pierderea comuniunii permanente cu ei !
Ar trebui, câteodată, când suntem năpădiţi de durere, de griji, când suntem descumpăniţi, să ne furişăm în preajma lor doar pentru a le privi chipul. Să le sorbim din inimi frumuseţea bucuriei lor la vederea noastră. Ar fi de ajuns. Nici nu ar trebui neapărat să mai spunem ceva. Pentru că, în iubire, nu întotdeauna e loc de cuvinte. Oare de ce ne este dat ca, aproape mereu, să ne mărturisim iubirea atunci când e deja târziu, când cel de lângă noi s-a mutat dincolo, în cealaltă calitate a fiinţei ?
In adolescenţa noastră, mulţi dintre bătrânii de astăzi au însemnat exemple de curaj, demne figuri ale urbei în care am trăit, personalităţi care impun respect şi apreciere.
Acum afişează resemnare, o undă de tristeţe.
Poate nu am fost şi nu suntem, de fiecare dată, de acord cu ei, poate ni se par uneori cam naivi, poate senili alteori, poate-i considerăm, în sinea noastră, trişti cavaleri ai unei cauze pierdute.
Poate, inconştient, ne înfurie faptul că ei sunt mărturia vie a ceea ce noi vom deveni, căci, inexorabil, timpul nu iartă şi noi suntem bătrânii de mâine.
Pe de altă parte, cu cât viaţa ne depărtează de ei, ne amintim tot mai mult fapte, întâmplări care-i fac speciali şi iubiţi, care-i fac aşa cum sunt, înţelegând că noi suntem o torţă menită să ducă mai departe flacăra iubirii lor.
Niciodată bătrânii noştri nu rămân singuri.
Dacă noi uităm să le sărutam mâinile obosite de truda căutării lor, obrajii sidefaţi în aşteptare, Dumnezeu îi cheamă la El să le restaureze iubirea fracturată de nepăsare.
De aceea, cu atât mai mult, trebuie să le respectăm "bătrânilor noştri" îndârjirea de-a exista - şi să le recunoaştem voinţa cu care-şi duc misiunea până la capăt, ca să ne lase nouă moştenire idealurile lor .
|
Puiu Popescu - Observator 7/21/2011 |
Contact: |
|
|
