Impresii de lecturã: "Gîndul meu. Cum am devenit poet." - Ionut Caragea
Cu poetul Ionut Caragea „am stat de vorbã” asearã, o orã sau douã, nu stiu cât a durat confesiunea fãcutã în volumul „Gîndul meu. Cum am devenit poet”, cãci despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisã pe atât de profundã si tulburãtoare, în care realitatea si revelatia, sentimentele si resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „nãscut pe Google”, cum este numit de unii critici literari.
Pe firul naratiunii am descoperit un împãtimit al trãirilor extreme, a cãrui viatã nu se poate desfãsura la cote normale, totul tinzând cãtre superlativ. Cu o sinceritate dezarmantã, îti (îsi) deschide portile sufletului si povesteste despre iubirile care l-au mistiut, despre neîmplinirile, decãderile si tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii.
Moartea îi dãdea târcoale, îndemnându-l sã se arunce în gol... doar sufletele alese îsi pot recunoaste greselile, mai ales în fata publicului. Nu stiu dacã pot sã-i spun public, dupã intimitatea sufleteascã simtitã prin aceastã destãinuire, mã consider un prieten, un pãrtas al suferintei, al decãderii, al nebuniei si în acelasi timp al înãltãrii pe altarul poeziei.
”Arta cere sacrificii”, fiecare artist zideste mai devreme sau mai târziu în el sau alãturi de el o Anã, ca temelie a unei opere de mare valoare. Poetul si-a zidit iubirea, s-a cãlugãrit în propria umbrã si trãieste zidindu-se la rândul lui în cuvinte, sacrificându-si timpul si sãnãtatea. Poetul se zugrãveste pe sine ca pe o bisericã în care „moartea este doar o mângâiere”, o combinatie între real si uman (este când D-zeu când narator), menitã sã rãscoleascã, sã dezrãdãcineze emotii încremenite în adâncurile fiintei.
Prima parte a cãrtii se desfãsoarã în lumina cãutãrilor, a nelinistilor provocate de incertitudini si nehotãrâre pânã când, într-un final, proaspãtul cãsãtorit pleacã în Canada cu femeia visurilor sale. În tara de adoptie, a cãrei societate nu avea sã-i aducã stabilitatea emotionalã de care avea atâta nevoie, si dupã o perioadã de „tatonãri”, rãmâne singur. Începe „O nouã viatã” si scrie cum este „sã fii singur într-o tarã strãinã/ sã vorbesti o limbã strãinã si sã te desparti de fiinta pe care o iubeai cel mai mult pe pãmânt”.
Iatã cea mai mare dezamãgire, cea mai amarã deziluzie pe care o poate aduce un vis neîmplinit. Sentimentul de singurãtate este coplesitor. Rãtãcit, frustrat, Ionut gãseste un refugiu (bãutura) în bratele cãruia se aruncã orbeste, motiv pentru care ajunge într-o stare de sãnãtate deplorabilã. Aceastã perioadã, cred eu, este cea salvatoare, cãci începând procesul de autodistrugere a reusit sã macine toate sau aproape toate resentimentele pânã când a descoperit cã „templul iubirii nu se aflã într-o femeie” ci în el insusi.
Perioada care urmeazã este criticã din punct de vedere fizic. Durerile îi devin muze si scrie poemul „Delirium tremens” în care se descrie, printre altele, „un cãlãret spatial ce se pierde în galopuri de anorexie mintalã”. În acest moment al vietii sale apar, si poate nu întâmplãtor, doi prieteni care îl încurajeazã si îl sustin: poetii Adrian Erbiceanu si George Filip.
Desi lucra ca instructor la un centru sportiv si fãcea parte dintr-o echipã de rugbi, înstrãinarea îl roade - „când esti singur, înconjurat de strãini/ Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasãre cãlãtoare izgonitã de existenta stearpã pe alte continente” - si vede „patria cimitir de cuvinte pierdute printre atâtea limbi covãrsitoare”.
Neputându-se adapta societãtii canadiene coboarã în propria fântânã de unde îsi adapã neputinta cu taina sfântã a cuvintelor: „nu mai aveam dorinte fizice si nu mai voiam o relatie. Gãsisem modalitatea perfectã prin care sã mã schimb, sã devin fluturele care iese din coconul propriei suferinte si închideri în sine”...
Dupã un an de singurãtate înfiripã douã relatii doar pentru a sti cã „amorul îi mai provoacã aceeasi plãcere ca si înainte”, fãrã însã a-i satisface nevoia sufleteascã de a dãrui, de a se dãrui, fãrã a reusi sã umple mãcar un strop din golul lãsat de Alexandra.
În postãrile lui pe Internet este fascinat de o pustoaicã pe care ajunge sã o iubeascã nebuneste si pentru care se întoarce în tarã, îndrãznind chiar sã se gândeascã si la o posibilã cãsãtorie. Împrejurãrile stau si de aceastã datã în calea fericirii lui, astfel încât se întoarce în Canada la fel de singur si deznãdãjnuit.
Urmeazã a doua cãdere în care scrie volumul „Donator universal”. Într-unul din poeme declarã: „uneori cred cã toate zilele sunt la fel de curve/ iubesc doar aceste nopti vãduvite de soare/ încercând sã-mi ghicesc singur în palme apropierea mortii”. Sub influenta gândurilor negre care îl trãgeau tot mai jos îsi imagineazã zborul de la etajul 22 al apartamentului unde locuia, pânã când, într-un moment de cumpãnã si revelatie, are curajul „sã priveascã drept în fatã”, într-un panou publicitar, chipul lui Iisus rãstignit pe cruce, alãturi de mesajul „si EL a donat”. Astfel întelege, în sfârsit, scopul acelor chinuri de pânã atunci: „trebuia sã te sacrifici în numele poeziei, trebuia sã ajungi un donator universal de cuvinte”.
De aici si pânã la destinatia spiritualã nu era decât un pas spre sine... Eliberat, oarecum, si de cea de-a doua mare iubire, iubiri despre care spune cã au fost „elemente declansatoare si marcante în formarea mea ca poet”, trãieste o perioadã în care „singurãtatea si lectura masivã îmi rãmãseserã singurele muze”. Flãmând de cuvinte scrie : „trag cu dintii de-o coajã uscatã de pâine/ si mã gândesc la tãranul ce-si ia coasa/ si taie capetele plecate ale spicelor de grâu/ fãrã sã-i pese cã si oamenii, au capetele plecate în fata mortii// moartea cuiva este foamea altcuiva...”.
În sfârsit, linistit si resemnat în fata propriului destin, ne mãrturiseste : „eu devenisem poezia, eu eram templul ei, eu eram rana vie care nu se putea cicatriza”. Si ca o ultimã nebunie..., decide în mai 2011 sã scoatã ultimul volum de versuri!
Mã opresc uimitã si citesc fãrã sã îmi cred ochilor! Renuntare dupã atâta zbatere? Dupã atâtea încercãri de a rãmâne pe linia de plutire? De ce?
Dar rãspunsul autorului vine sã-mi aducã o sperantã: „nu eram singur, oamenii credeau în mine, aveau nevoie de mine. Iar eu, la rândul meu, trebuia sã strâng din dinti si sã merg pânã la capãt” (...) „Spusesem eu Adio Poeziei?” „Sfârsit?”
Orice pare un capãt, un sfârsit, este un nou început domnule Ionut Caragea si sper cã începutul a fost în cadrul cenaclului Lira21, unde ati fost invitat si, îmi place sã cred, ati gãsit acea oazã de liniste atât de necesarã creatiei...
Aionesei Mihaela,
cenaclul Lira21, 16 iulie 2011
|
Aionesei Mihaela 7/18/2011 |
Contact: |
|
|
