Cărtile poetului Theodor Răpan
„Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot
spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,
priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei
întelege că un poet nu poate spune nimic despre
poezie. Să lăsăm asta criticilor si profesorilor. Nici
tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este
aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg
si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el
fără literatură. Înteleg toate artele poetice; as putea
să vorbesc despre ele dacă nu mi-as schimba
părerea din cinci în cinci minute...”
(FEDERICO GARCÍA LORCA)
Mi-a venit în minte această definitie surprinzătoare a poeziei, printre multe altele, citind cărtile poetului Theodor Răpan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), până la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).
Pentru mine cărtile lui au fost si rămân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oară, se adânceste si creste. Afirm cu toată convingerea că este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate de el până acum.
— Cine este si de unde vine în peisajul literar?
Theodor Răpan vine în literatură din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcată, azimutal, de atractia către fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii săi, să-si exprime la modul sublim trăirile afective, profundul inimii si gratia ideilor.
Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credintă: „Poetul însusi păseste cu teamă pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrăjitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotrivă: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si căcănarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufută, si primarul cel fălcos si fără maniere, toti cei ce au acces la bratul de turbă al vietii...”
De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tărâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singurătate si insensibil la „galerie”... „cuvinte de rămânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotrivă de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgică a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tăcere.
Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.
Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cărtile apărute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea după 1989, cu o cadentă dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne să descifrăm astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.
La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pământ?”, premonitoriu, poetul ne răspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”
Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan ne relevă, astfel, o ipostază inedită a limbii române, inventând o nouă si originală gramatică a poeziei.
Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugerează în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Încă dintru început luăm contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inimă, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încrucisează bătaia cu semnul meu dinadins,/ nu uita că mi-e frică si pune diseară să cânte/ samsarul cuvintelor tale învins...”
Vârsta juvenilă pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maică a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în rouă/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin...”
Forma rafinată a poeziei de mai târziu, într-o continuă revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare că, adânco,lumina mă botează/ într-o răpire mută în vin si în pocale,/ căci uite trandafirul în sânge cum burează/ fără să muste, lacom vestindu-mă-n petale…”
Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, mărturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.
Desi poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne dă sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!
La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Răpan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe bună dreptate de Cezar Ivănescu. Dacă în 1983, acesta remarca faptul că„Theodor Răpan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revistă, „Luceafărul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Răpan poezia românească nu va scăpa!” Ceea ce, o să vedeti, s-a si întâmplat...
Urmărindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.
O primă etapă este cea în care a publicat următoarele sase cărti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fată (2001).
Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, apărut la prestigioasa editură „Cartea Românească” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafică aparte, semnată de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.
Initial, volumul se numea Vestindu-mă-n petale, însă, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fără a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cărtii!
Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearcă să te-apropii de-un singur fir de iarbă!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.
Remarcăm în acest moment prospetimea poeziei, la baza căreia se află o lectură bogată din creatia „veche”, dar si din poezia contemporană, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofică.
Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinantă, plină de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzăr/ Patria este mai caldă!”
Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declamă cu toată frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasăre pe somnul ce mă doare./ Să nu mă confundati cu visul:/ lumina e furată din ninsoare...”
Pe coperta a patra a cărtii, poetul Nichita Stănescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânăr poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipică a întâlnirii cu un alt teritoriu.
Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extremă si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»
Dacă credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atentia că sunt iritat, că trebuie din nou si n-am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan. Nu trebuie niciodată să ne descurajăm adevăratii nostri poeti, chiar dacă în mentalitatea noastră nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, dacă as avea curajul si talentul să i-l fac vreodată, nu înainte de a-i fi sărutat Miorita pe inimă, ar fi acela că, din grăbire, însusi bardul a scris că: «românul s-a născut poet!» Citind poeziile lui Theodor Răpan mă întorc si zic: «poetul s-a născut român!»
Următorul volum, apărut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprimă autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiază/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scăpărătoare vioară,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace vouă cuvintelor...”
Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Răpan este într-o continuă însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sărutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarbă, cântecul, amăgirea, singurătatea, silaba, cuvântul.
În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fată sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrimă cuvântătoare. Ea să ducă greul, în timp ce eu tac desăvârsirea lunecării...”
Descătusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece răpanian prin „alfabetul tăcerii”, încoltind în oul cosmic.
De la primul până la ultimul volum, poetul exprimă credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e să vă reamintesc că trăiesc dimpreună/ fiecare literă,/ să vă citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si să vă invit,/ odată cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbură melancolia pietrei...”
Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Răpan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si stările în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le găseste corespondente directe, sensibile.
Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiază un aer liric proaspăt, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directă, în stilul optzecistilor: „Umbră a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e că sunt plop desfrunzit,/ oră grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iată-mă,/ sunt gloria Clipei: Tăcerea!”
Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iată, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ să-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât.../ Neaflat...” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tăinuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtită-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fără de moarte...”
Pe coperta a patra a cărtii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stănescu si Gheorghe Tomozei, pe care găsesc de cuviintă să le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnătura lui Theodor Răpan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literară: „Acestei cărti pe care o si văd mergând de una singură în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentială în pasul nou făcut de noua generatie spre adevărul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprimă adevărul?», remarc cu târzia mea vedere un adevăr ce exprimă Poezia.” (Nichita Stănescu)
Si, alături de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Răpan, pe care i l-am dus de mână lui Nichita Stănescu, zicându-i despre poeziile lui precum că… si Acela, Nichita, nu numai că a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, lăudându-i metafora mirabilă, fluenta «discursului» si frumoasa sănătate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).
La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Răpan, structurată în patru părti (Riscul tăcerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stăpân pe alchimia cuvintelor, capabil să modeleze în creuzetul spiritului dărnicia unei existente ale cărei ferestre au stat totdeauna deschise.
„Un poet, pentru care actul creatiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenta frumosului. Profund lirică prin natura sa, riguroasă prin formatie si cultură, poezia lui Theodor Răpan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cărtii, o autentică sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o aruncă efemerului covârsit de meschinăria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)
La umbra cuvântului este volumul care individualizează vocea poetului Theodor Răpan, dezvăluită în nesfârsite sensuri: „Nu mă vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ să simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o să vă vină a crede că-s eu.”
Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezistă trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumină./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea bună/ într-o fântână de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”
Fiecare nouă lectură înseamnă o altă descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflectă realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimbă cuvintele nu este altceva decât geometria pură a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explică/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleaptă băutură/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!”
Ca în Marea Poezie, Theodor Răpan ne oferă gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine mă voi naste,/ mă închid în tine,/ nemuritor alfabet al tăcerii…” [...] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” [...] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” [...] „Ce crimă perfectă sunt toti trandafirii!”
Schimbarea la fată (2001) este volumul care marchează încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumită decantare poetică”, după cum el însusi mărturiseste în textul de deschidere. În structura compozitională a cărtii distingem următoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tăcerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.
Încărcătura lirică evidentiază o constructie temeinic elaborată, esentializată, minutios cizelată, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tăcerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtător de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbată „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.
Asemenea poetilor Nichita Stănescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Răpan, în felul său, caută Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinată/ a scrierii./ Cu mâna-nmănusată în patimă si sperantă./ În vis nevisat./ Cutezând să trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei...”
Trăieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! După trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit să tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, să las să curgă-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singură dilemă: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi măcar unul!”
Cea de-a doua etapă distinctă a creatiei lui Theodor Răpan cuprinde patru cărti inedite, în care experimentează noi formule literare: Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009). Toate, tipărite la aceeasi editură – „Semne”!
Potentarea trăirii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatură, artă, mitologie, cultură, relevă nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cărtilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.
Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la
a doua etapă a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zonă mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociază, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.
Este o „carte de învătătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinta, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Răpan nu face nimic altceva decât se mărturiseste... pe sine!
Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învată frumosul curat, simplu, căci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie trăită”, la înăltimea sensibilitătii creatorului ei: „Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă privesti. Dacă vrei să mă întelegi, nu trebuie să mă cunosti. În rest, e dreptul meu la tăcere”.
Sřren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevărati „provocatori” de meditatii lirice.
De la T.S. Eliot selectează un citat despre cunoasterea limbilor străine de către omul de artă: „Poezia este o artă care cere multă muncă si asiduitate. Un poet care ignoră poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tări. Un poet trebuie să fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecărui termen folosit. El trebuie să cunoască, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi străine, ceea ce-l va ajuta, între altele, să-si înteleagă mai bine propria-i limbă”.
E o măiestrie să transmiti informatia, după ce ai selectat-o, să-i însotesti drumul cu propriul crezământ! Iar Theodor Răpan o face cu vocatia omului de cultură: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învătat cu multă plăcere limba germană de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusă de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latină, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiară, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc să fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiintă, sfântă ignorantă… Sunt bătrân!...”
Taurul lui Falaris, mărturiseste autorul, „este o carte trăită. Durută. E o parte din viata mea!”
Cu Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004) intrăm propriu-zis în a doua etapă a creatiei lui Theodor Răpan, „o carte stranie, mărturisitoare si alegorică, tipărită în numele credintei sale în poezie”.
Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe să-si poarte lira orfeică sub forma „poemului în proză”, de o aparte frumusete lirică.
Despre această carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Răpan legendele, miturile, Biblia si alte cărti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intră în substanta si simbolistica profundă a lucrării sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.
Dându-si seama că nu are sanse majore ca prin poezie să evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Răpan se decide să experimenteze o nouă formulă literară care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregătită să recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experientă interioară inedită, având ca reper aventura lirică a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindări îsi fura timpul să regăsească «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogătitoare a unor strigăte de bucurie la zărirea tărmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.
Cele douăzeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natură moartă cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apă, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprimă forma de trăire înaltă a unui „poet pentru care actul creatiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).
Rostiri si tăceri îsi dau întâlnire în acest topos presărat cu îngândurări, incertitudini, bucurii, ispite, amăgiri, ispăsiri, penitente, melanholii, imagerii.
Poemele poartă încărcătura afectivă pe care numai Theodor Răpan o particularizează în felul său prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca să cioplesc un singur Cuvânt... Câte splendori ucise ca să nu devină Cuvinte... Ca să pătrunzi în tăcere, câte ispite întoarse din drum!”
Muzeul de păstrăvi este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îsi sacralizează drumul spre desăvârsire: „Pe sub chiparosii deznădejdii, viată, spune-mi, în piept ce m-apasă?”
Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupează în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fără de sfârsit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”
În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confesează: „Sunt drumul către Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astăzi mă simt de depărtare, duc solia mortii si strig, cât încă-s viu pe zarea ce mă doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea mă absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gură!”
Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Artă imaginară, ilustrează
Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret.
În următoarea carte, Postalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Răpan continuă tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, toate formele trăirii, de la înfrângeri si sovăieli, asteptări si îndurerări, sperante, până la biruintele frumosului etern, căci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!...”
Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o formă specială de corespondentă cu „însotitorul” său din această carte: „Dragă Damian! Viata? Apocalipsă a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioară, doar moartea zideste! Păsările tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, călus hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă stie!”
Postalionul de seară este o carte a întrebărilor si a mirărilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumină, ai curaj să-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Să răspunzi provocării cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în răspăr răsucesc fuioare de triluri neauzite...”
Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumină...”
Mărturisirile poetului sunt ca un mir vindecător pe meterezele unui război oniric: „Liniste! Sunt poetul căzut într-un război dintre o rostopască si o păpădie, fără a sti vreodată cine-i învinsul si cine-i strigoiul...”
Dincolo de tăcere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” răpanian. Este o carte de maturitate, „scrisă cu acel colt al inimii muiat într-o lacrimă vorbitoare.”
„Cele 55 de poeme, cu legănare si structură de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântărilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcată în secvente învăluite în cele mai transparente văluri de imagini si cuvinte. Lumea din afară cade în interiorul eului, se presară ca o zăpadă de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.
Poemul răpanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmură, se învolburează în teamă ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)
Lirismul ingenuu se reflectă în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnică si neînteleasă, fraged sub chiparosul rostirii, iată-mă într-o nouă si nesperată ipostază a inimii, temător si îndumnezeit ateu...”
De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporează în esenta omenească: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasă a neavutului dor, cu genunchii inimii răsuciti ca o salcie bătrână, fără de seamăn, cu patima ochiului străfulgerată, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarbă si lacrimă de codobatură azi, ti-l închin, desfătare, în pântecul mintii mele ascuns, măr neaflat.”
Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei: „Fiică a mirării, Poezia mă învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapără în noapte.” [...] „La tărmul din mine, Poezia renaste!”
Timpul, viata, tăcerea, iată trei coordonate printre multe altele din substanta acestei cărti care-si schimbă mereu pozitia si sensul: timpul devine viată, viata devine tăcere, tăcerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri.
O carte specială, o carte surpriză, care înseamnă altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Răpan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o nouă încercare a firii de Poet”, după cum mărturiseste autorul, întru împăcare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnavă de Cântec!
Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), dăruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toată, „strecurată sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefăcătoriu!”
Si aici, poezia sa „emană, deopotrivă, si fortă, si gingăsie, si subtilă întelepciune, dublate de măiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migală si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Răpan construieste un univers capabil să germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecată lumină.” [...] „Chenarul poeziei sale vibrează de o armonie interioară, izvorâtă firesc, fără efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determină o păstrare laolaltă a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)
Exemplul, în acest sens, constituie o probă: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor să-mbrace nadirul clipei în lumină-adâncă, sub cetina de foc rostesc poruncă, să fie acest cântec rugăciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va străbate, să nu rămână-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare mută în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”
Omul si dublul lui, iată o posibilă interpretare a subtextului cărtii – motiv care depăseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, văzând prin acesta o formă de nostalgie imanentă a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.
Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza răpaniană o cultivă,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”
Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cărtii, îmbogătind mesajul cuvântului cu cel al culorii.
A treia etapă a creatiei lui Theodor Răpan este marcată de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fată, urmând ca în viitor, Poetul-Mag să smulgă din „bezna inimii” sale Evanghelia tăcerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din această serie!
Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofrandă adusă credintei sale, nu întâmplător asezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absolută: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplătoare, ci împlinirea firească a unei încercări întemeiate pe descifrarea minutios căutată a unui cod ce are la bază filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrilă aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)
Poetul îsi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedică un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)
Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul să acceadă numai cel ce reuseste să fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Răpan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.
Nu poetul Theodor Răpan, ci omul din el, se întreabă: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasmă cocotată pe turle de biserici”, are „inima păcătoasă” si vocea i-a „răgusit de-ntristare.” Toate aceste stări ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac să empatizăm cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.
Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebărilor sensibile, vitaliste si al răspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Căci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!
Cartea sondează abisul omenescului, devenirea pasilor încăruntiti, asteptările, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!
Mărturisirile cărtii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijină cuvintele, fiindcă ele pot răspunde oricărei provocări cu sinceritatea si puritatea de a fi fost trăite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi dăruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea născută din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizică...
Abandonând orice formă de cenzură sentimentală, poetul Theodor Răpan sintetizează o adevărată biografie umană: „În viata mea înspăimântare a fost totul! Mort nu mi-a plăcut niciodată! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevăzut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de rouă, alteori m-am lăsat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teamă si-acum. De vesnicia ei, niciodată! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”
Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cărtii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reală între sentiment si reprezentarea sa fizică.
Dependent de stările relevate de vocea nuantată a poemelor, ilustratiile se înfătisează grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai dacă sunt privite asa cum se cuvine.
Orice am face, orice am spune, între Theodor Răpan si Damian Petrescu există o chimie magică inexplicabilă, benefică Artei lor!
Chiar dacă de vârste diferite, chiar dacă trăiesc unul departe de altul, există un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!
Chiar părăsit si de unul si de altul, neuitată, Pădurea Nebună scormone si vântură în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!
Cartea în sine marchează expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica specială a cărtii evidentiază, prin forta cuvântului si prin sugestia grafică, structura euritmică a creatorului ei.
Între dorul trăirii si puterea lui de ardere, de realitate imediată ce se desăvârseste sub semnul iubirii, căutătorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confesează cititorului când sfielnic, când tunător: „Plâng în limba română si tac: e primăvară în cuvinte! Ah, dulce si ultimă primăvară! Prima îndoială a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipăită diată a iubirii, nescrisă evanghelie a inimii, a întâmplării că sunt, a splendorii că esti! Iată-mă!”
Poetul Theodor Răpan îsi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primăvară scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndrăgostit. Neîmplinit! Dezdurerare divină! Am vârsta poetului la tinerete si în fată numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisată pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împăcată precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de păcate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pană a vietii!” De aici, singura dragoste continuă a vocii lirice regăsite în carte, singura pasiune neîntinată rămâne Poezia.
„Ceea ce izbeste din prima clipă la contactul cu această nouă carte este stilul unic, de o rară bogătie lexicală, cu frazarea amplă, retorică si colorată, alternantă de simplitate, rafinament si pretiozitate, fără îndoială o contributie de seamă la intelectualizarea limbii române, stăpână pe nebănuite nuante si capabilă de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijorătoare de argotizare, vulgarizare naturalistă si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuală.” (Tudor Opris)
Citind Evanghelia inimii, simtim că multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost dăruite si nouă, dar, pe de altă parte, avem certitudinea că, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regăsi si pe noi, prin tăria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.
Astăzi, aici, poetul Theodor Răpan vine în fata Măriei Sale, Cititorul, cu o nouă carte, a treisprezecea, creatie a maturitătii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.
Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevărată radiografie a spiritului uman, o călătorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndepărtează încă din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul că sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele două cărti se realizează, totusi, gradat, ca o scară spre însiruirea de emotii ce stau la baza creării lor si prin autenticitatea conferită de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndrăznim să le abordăm.
Chiar si motto-urile cărtii, bine selectate de poet, demonstrează că, dacă s-ar îndrăzni, dacă s-ar ridica mâna si s-ar ciocăni usor în cerul noptii, dacă s-ar săpa putin mai adânc, s-ar găsi „alt cer” [...] „alte stele” [...] „si acolo, între ele, alt pământ...” (Nichita Stănescu)
Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturării si receptării mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru că am în fată poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversării unei perioade de informare si căutare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o altă perspectivă, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistică a lui Theodor Răpan, dar si pentru dezvoltarea personală, acestea două mergând mână în mână.
Subtitlul cărtii aminteste încă o dată de planul Înaltului. Desi nu există informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera că, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea că această mobilitate se datorează unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupă pe cer.
Raportând legenda la arhitectura cărtii, se poate ajunge la concluzia că lumea poetică este, de fapt, un macrocosmos de relatări succesive de poeme, poetii grupându-se după anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifică. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rimă sau metaforă este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinător îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporează semne despre trecutul si viitorul lui artistic.
Se poate spune că, în esentă, fiecare operă a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcătuiesc un sistem care se miscă deloc conventional fată de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pământ. Traiectoria lor este dependentă de sensibilitatea si empatia fiecăruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecărui anotimp i se asociază o anumită etapă din viată cu trăirile, stările si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de liră din perspectivă zodiacală.
Începând cu primăvara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Răpan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând că simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!
Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cărtii, pentru că aici întâlnim parcă niste priviri complice pe care autorul le împărtăseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între părinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului său.
Structura cărtii este una atent realizată, inedită, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazează. În paginile ei, îsi găsesc locul poeti de la Shakespeare, până la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofă. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, că fiecare poet îsi are însemnătate de sine stătătoare, care nu poate fi măsurată, ci poate fi doar simtită si trăită. Nu este vorba de o organizare cronologică sau după un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!
Poetul demonstrează, astfel, că poezia există si respiră frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.
Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pură libertate, pătrundere în noi însine si depăsire a imediatului.
Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citează textul ce îl declansează, apoi, se dă răspunsul. De cele mai multe ori, se remarcă vocativele care creează reuniunea dintre opere, interactiunea lor.
Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stări. Până la urmă, la baza ei stă capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirică, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, să o poată exprima printr-un filtru propriu, adăugând memoriei si afectiune.
Până la un punct, se poate considera că volumul de fată este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fată de poetii inclusi: „Vino, Făuritorule de gheată si foc, credinciosule mut! Întru măretia ta, fictiunile mele se-apleacă! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tău, «Poemul darurilor» rostesc!”
Vocea lirică a creatorului depăseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebătorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frică să urc scara Supremei Judecăti. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineată e o rufă rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers sălbatic. El mă priveste cu îndurare si asteaptă să-l agăt în streangul singurătătii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca niste lampadare vorbitoare.” (Replică lirică la Gellu Naum!)
Deseori, se poate remarca familiaritatea adresării: „În sfârsit, Bukowsky, iată-ne fată în fată. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o să-ti sară pe pat», eu, fugărit de-o fantomă în somn.”
Ceea ce este surprinzător la Evanghelia cerului este usurinta cu care operează insertiile, stabilind o reală conexiune ce este resimtită atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme sublime, originale.
Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!
În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultivă în acest volum poetul Theodor Răpan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!
Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.
Harul si cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet si de la Poet către cititor.
Universul tematic, modalitătile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Răpan. De aceea recunoastem în această ipostază inedită gândirea aforistică a sa: „Toată viata e o călătorie prin cărtile altora!”
Acest adevăr stă, de fapt, la baza lucrării de fată: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici văzut, si nici cuantificat! Cum să cântăresti emotia, sufletul?...
O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirică unică pentru care poetul s-a pregătit mai mult de 40 de ani pentru această „călătorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!
Cine stie să pretuiască, primeste!
Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmplă în cartea de fată!
O remarcă de bun-simt trebuie să fac însă! Theodor Răpan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru că fiecare cuvânt poate avea forta lui numai dacă e pus lângă un altul în logodnă fericită, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, să nu se stârnească vreun curent strâmb.
Fiecare trăire e specială în felul poetului zodiei si filtrată în spirit propriu. Cine stie să vadă, cine stie să se apropie, cine cu cine rezonează, cine stie să le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.
Autorul se lasă pe sine deoparte, acum poartă în suflet patimile tuturora, le retrăieste viata afectivă mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte călcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trăi viata tuturora.
Mai mult decât patimă este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale văzduhului. Numai în acele creuzete înalte simte că se plămădeste adevărata Poezie. Nu întâmplător i-a ales pe acestia.
Ar mai fi putut selecta si după alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul către următoarea.
Se simtea dorul de o asa călătorie, o călătorie initiatică, în care înăltarea înseamnă purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred că trebuie privit „Cerul” său!
Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie să-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzătoare cuvintelor-cheie: călătorie initiatică, cer, stele, frumos, credintă, religiozitate si multe altele...
În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se referă la un mesaj al lui Dumnezeu, care anuntă planul si scopul său pentru omenire, figura centrală a întregii geneze fiind Iisus.
Cerul este „o manifestare directă a transcendentei, a perenitătii, a sacralitătii, ceea ce nicio fiintă de pe pământ nu o poate atinge.”
Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevărată Biblie a Poeziei!
Asa întelegem mai usor că nici oamenii nu privesc toti si nu prea des către cer: doar când le e frică si atunci când iubesc, aceste două ipostaze îi mai cutremură...
Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.
Fiecare poet are cărările lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Răpan chiar are curajul să îmbrace cămasa fiecăruia în parte, să îl cânte si, mai ales, să îl descânte!
Nu în ultimul rând, remarcăm viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.
De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stănescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au călăuzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei cărti de poeme, parcurgând împreună spatii lirice si temporale, în stil propriu, răpanian.
Niciodată un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoară nici pozitionarea fată de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectură si echilibrat liric. Răpan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat până la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, că Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Răpan e, inconfundabil, Răpan!
La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistică, o anume conotatie mitologică, dar si o candoare si gingăsie dezarmante, totul fiind tras către Divin.
Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalităti literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!
Iată, bunăoară, pentru Apollinaire, găseste o formulă-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirică, dar totul este îmbrăcat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.
Theodor Răpan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai că poetul teleormănean asază poemul său în cheie onirică si, în chip surprinzător, folosind slova limbajului străvechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur că e socant, dar poetul a vrut să dea o pată de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.
Nu trebuie să întelegi nimic, trebuie doar să simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamnă fiecare cuvânt în parte, dar dacă te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul stă în ansamblul liric si în presărarea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu măsura lui.
Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Răpan trăieste înăltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevărată revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, că poezia nu e lumină, e flacără, căci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!
Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos dăruit de Dumnezeu a fost plătit cu o jertfă. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurintă cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!
Împăcarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate rămâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etică, de morală, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, dacă nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici până la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie după legile sufletului său!
Dumnezeu îti dă si alte încercări, te pune la probe dacă rămâi în curtea Poeziei si nu te răzgândesti sau nu trădezi. Tinta e aceeasi. Desi este atât de nevăzută, nepipăită, inefabilă! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a văzut-o la fată!
La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistică si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!
Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade rămâne la un anume stadiu, la Theodor Răpan „strigătul liric” taie respiratia cititorului.
Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicată, alteori tumultuoasă, acuratetea lirică etc. sunt puncte forte ale poemului răpanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realităti într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplină consonantă cu mesajul poetic!
Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cântă iubirea! Nu întâmplător A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat să facă ceva asemănător si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.
La Theodor Răpan e diferit, totul e văzut prin pasiunea călătoriei, e o mare aventură a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?
La Arthur Rimbaud, Theodor Răpan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proză) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multă acuitate, după gustul său, si i-a răspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.
Neîndoielnic, Răpan este atent la toate detaliile, constient fiind că el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar până la o adevărată litanie.
În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de cărti de poezie ale celor 144 de autori, citite, tălmăcite, răstălmăcite. E o provocare inteligentă, originală, sensibilă, delicată, la lectură, pe care nimeni nu a mai făcut-o până acum la noi, asa cum o face Theodor Răpan.
La fiecare poet identificăm unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosferă, nu de idee sau de măiestrie artistică.
Deosebit de complexă este Povestea magului călător în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cărtii, mai modernizată la Theodor Răpan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-mă si sărută copilul de iarbă,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisă să-si cearnă,/ frunză sub trunchiul prefăcându-si-l scut.”
Nu e usor să dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat încă, infinită lista!
Bunăoară, îl putea arăta lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, după starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur...
Dar Evanghelia cerului îi arătă în felul trăirii Poetului-Mag! Aici intervine harul său, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitătii.
Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inimă lui Theodor Răpan. Pleacă din ei, dar ajunge tot la el. În el urlă Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizează!
Prin „poetii zodiilor” se arată pe sine si invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!
El dă un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirică ce îngândurează prin fascinatie cititorul si-l face să ajungă unde niciodată n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte cărti.
Theodor Răpan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentistă la expresia clasicistă, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le
prin propria-i simtire.
El cultivă un stil al paradoxului verbal, al bogătiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirică se unicizează.
Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbală alternează cu aceea a întrupării celor mai abstracte idei.
Cu riscul de a mă repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulară de lectură si compozitie, concepută într-o manieră inconfundabilă de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitătii, pe care îl numim „reflintext”, o formă de introspectie a sinelui, în care privirea în oglindă, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.
Parcurgând etapele creatiei autorului de fată, remarcăm „zestrea” universului său literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tipărite), temeritatea deschizătorului de drumuri noi, inovatia
limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru...
El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirică proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!
Lăudabil este, totodată, si atasamentul Editurii „Semne” fată de poetul Theodor Răpan, care, iată, îi tipăreste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!
Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!
Prof. dr. Nicoleta MILEA
|
Nicoleta Milea 7/9/2011 |
Contact: |
|
|
