Lia Ruse – Arcada Timpului
Poezia, prin sine, este, sau trebuie sã fie, o mãrturie a existentei umane, o reflectare a trecerii noastre prin timp. Ruptã de viatã, ea nu poate sã se autosustinã. Fiind rezultatul unui act sau al unui sentiment trãit, ea ajunge la cititor sub forma unei sedimentãri structurale, dar nu sub o formã brutã, ne elaboratã, ci trecutã prin filtrul capacitãtii de sintetizare a autorului. Rezultatul, asa cum apare el asternut pe hârtie, devine o atestare a unicitãtii experientei noastre de viatã, o evidentiere a interconectãrii noastre cu natura, o punte care, trecând peste vârste, ne leagã de trecut si de viitor, puternic însã ancorat în prezent, o adevãratã „arcadã a timpului”. Poate de aici si titlul ultimului volum de poezii al scriitoarei Lia Ruse. Spune autoarea: „Stiu cã am simtit / Cuvântul zburând, / Avea aripi turburãtoare / Invizibile în zare, / Absorbeau cântãtoare / Silabele rãmase în vânt” (Cuvântul).
Credincioasã spiritului ei, atât de atasatã de meleagurile natale, poeta reface, din nou si din nou, cãlãtoria lungã si anevoioasã a întoarcerii în timp, a evocãrii spatiului ancestral, a reconectãrii cu natura. Oscilând între zugrãvirea peisajelor si transcrierea manifestãrilor afective, acestea din urmã usor obturate de voalul decentei, poeta reuseste sã creeze un echilibru necesar si, în acelasi timp, emotiv.
Detaliile sunt importante. Ca o picturã, de care cu cât te apropii, cu atât descoperi mai multe, poezia Liei Ruse trebuie privitã îndeaproape: „ Licurici grav / Ceasul curge din clipã în clipã, / Timpu-i bolnav, / Aerul se zbate-ntr-o aripã. / Tãcerea se frânge, / Umbrele mocnesc în sânge. / Tu duci deziluzia / Ca pe un ghimpe / Înfipt în miezul inimii. / Dorul aleargã prin artere / Ca o pãrere: / Portile iubirii s-au închis / Pentru acel vis, / De mine ucis.” (Acel vis).
La o privire mai atentã, si în acest volum, ca si in celelalte douã aparitii anterioare: Scânteieri în oglinzi si Reflectãri, amândouã apãrute sub egida editurii ASLRQ, autoarea rãmâne credincioasã crezului ei poetic. Structura poeziei sale, sau - mai bine zis - înlãntuirea elementelor esentiale, rãmâne aproape neschimbatã. Poeta îsi plãmãdeste poemele plecând de la aceleasi simtãminte care au stat, constant, la baza inspiratiei si creatiei sale artistice.
Pluralitatea, constrânsã în chingile actului poetic, face loc singularitãtii: „Scutur vise peste clipe / Umbrele sã le supun / Stau în linistile noptii / Sub o creangã de alun //…// Vraja stelelor aruncã / Înspre mine cu nãluci / Suflet plin de amintire / Încotro vrei sã apuci?!” (Sãrut).
Natura, cu succesiunea ei ciclicã, îsi are locul bine definit în aceastã „arcadã a timpului”, dar, mai mult decât în volumele anterioare, toamna si mai ales iarna, capãtã staturã de simbol. Pentru autoare, iarna devine mai mult decât un motiv de inspiratie, mai mult decât o prelungire a unor stãri meditative, ea poartã acea încãrcãturã emotionalã care o face pe poetã sã declare aproape euforic: „ Se sfâsie în umbre noaptea. / Sar pulberi de omãt prin aerul amar / Un chip de Zeu cu vifor în spinare / Se scuturã în gerul lui Gerar” (Gerar).
Am spus nu prea demult, mai precis cu ocazia lansãrii volumului de poeme Reflectãri, cã „poeta ne poartã de pe tãrâmurile copilãriei, pline de contemplare si nostalgie, de puritate si cãldurã, pânã la cele ale înzãpezitei tãri adoptive”. Nici cã se putea mai bine…
Imaginarul si realul sunt douã fatete ale aceleiasi monezi. Împletite cu dibãcie ele transfigureazã imaginile, unificându-le. Vectorul care uneste cele douã fatete poartã un nume simplu: Cuvântul. Prin el, si cu el, atunci când considerã necesar, autoarea iese din lumea fanteziei, a egocentrismului, devenind combativã. Iatã de ce nu ne mirã atitudinea poetei, atunci când surprinsã de incapacitatea unora de a percepe însemnãtatea cuvântului, foloseste sarcasmul: „Silabele, triumfuri învechite, / Tepoase se desfac din lant de vers / Si-ncep anosta prozã s-o recite, // Tot poticnindu-se, ca-n gropi, din mers. / Împiedicate, rimele sucite / Fac poezia un adaos sters. ”(Silabele).
Poezia a fost din totdeauna o expresie a vietii. Prin poezia sa, poeta Lia Ruse ne face pãrtasi la frãmântãrile sale lãuntrice, frãmântãri pe care le asimilãm ca si cum ar fi ale noastre.
(Prezentare fãcutã la Centrul socio-comunitar CDN, Montréal, cu ocazia lansãrii cãrtii „Arcada Timpului”)
|
Adrian Erbiceanu 7/6/2011 |
Contact: |
|
|
