Lia Ruse – Arcada Timpului
Poezia, prin sine, este, sau trebuie să fie, o mărturie a existentei umane, o reflectare a trecerii noastre prin timp. Ruptă de viată, ea nu poate să se autosustină. Fiind rezultatul unui act sau al unui sentiment trăit, ea ajunge la cititor sub forma unei sedimentări structurale, dar nu sub o formă brută, ne elaborată, ci trecută prin filtrul capacitătii de sintetizare a autorului. Rezultatul, asa cum apare el asternut pe hârtie, devine o atestare a unicitătii experientei noastre de viată, o evidentiere a interconectării noastre cu natura, o punte care, trecând peste vârste, ne leagă de trecut si de viitor, puternic însă ancorat în prezent, o adevărată „arcadă a timpului”. Poate de aici si titlul ultimului volum de poezii al scriitoarei Lia Ruse. Spune autoarea: „Stiu că am simtit / Cuvântul zburând, / Avea aripi turburătoare / Invizibile în zare, / Absorbeau cântătoare / Silabele rămase în vânt” (Cuvântul).
Credincioasă spiritului ei, atât de atasată de meleagurile natale, poeta reface, din nou si din nou, călătoria lungă si anevoioasă a întoarcerii în timp, a evocării spatiului ancestral, a reconectării cu natura. Oscilând între zugrăvirea peisajelor si transcrierea manifestărilor afective, acestea din urmă usor obturate de voalul decentei, poeta reuseste să creeze un echilibru necesar si, în acelasi timp, emotiv.
Detaliile sunt importante. Ca o pictură, de care cu cât te apropii, cu atât descoperi mai multe, poezia Liei Ruse trebuie privită îndeaproape: „ Licurici grav / Ceasul curge din clipă în clipă, / Timpu-i bolnav, / Aerul se zbate-ntr-o aripă. / Tăcerea se frânge, / Umbrele mocnesc în sânge. / Tu duci deziluzia / Ca pe un ghimpe / Înfipt în miezul inimii. / Dorul aleargă prin artere / Ca o părere: / Portile iubirii s-au închis / Pentru acel vis, / De mine ucis.” (Acel vis).
La o privire mai atentă, si în acest volum, ca si in celelalte două aparitii anterioare: Scânteieri în oglinzi si Reflectări, amândouă apărute sub egida editurii ASLRQ, autoarea rămâne credincioasă crezului ei poetic. Structura poeziei sale, sau - mai bine zis - înlăntuirea elementelor esentiale, rămâne aproape neschimbată. Poeta îsi plămădeste poemele plecând de la aceleasi simtăminte care au stat, constant, la baza inspiratiei si creatiei sale artistice.
Pluralitatea, constrânsă în chingile actului poetic, face loc singularitătii: „Scutur vise peste clipe / Umbrele să le supun / Stau în linistile noptii / Sub o creangă de alun //…// Vraja stelelor aruncă / Înspre mine cu năluci / Suflet plin de amintire / Încotro vrei să apuci?!” (Sărut).
Natura, cu succesiunea ei ciclică, îsi are locul bine definit în această „arcadă a timpului”, dar, mai mult decât în volumele anterioare, toamna si mai ales iarna, capătă statură de simbol. Pentru autoare, iarna devine mai mult decât un motiv de inspiratie, mai mult decât o prelungire a unor stări meditative, ea poartă acea încărcătură emotională care o face pe poetă să declare aproape euforic: „ Se sfâsie în umbre noaptea. / Sar pulberi de omăt prin aerul amar / Un chip de Zeu cu vifor în spinare / Se scutură în gerul lui Gerar” (Gerar).
Am spus nu prea demult, mai precis cu ocazia lansării volumului de poeme Reflectări, că „poeta ne poartă de pe tărâmurile copilăriei, pline de contemplare si nostalgie, de puritate si căldură, până la cele ale înzăpezitei tări adoptive”. Nici că se putea mai bine…
Imaginarul si realul sunt două fatete ale aceleiasi monezi. Împletite cu dibăcie ele transfigurează imaginile, unificându-le. Vectorul care uneste cele două fatete poartă un nume simplu: Cuvântul. Prin el, si cu el, atunci când consideră necesar, autoarea iese din lumea fanteziei, a egocentrismului, devenind combativă. Iată de ce nu ne miră atitudinea poetei, atunci când surprinsă de incapacitatea unora de a percepe însemnătatea cuvântului, foloseste sarcasmul: „Silabele, triumfuri învechite, / Tepoase se desfac din lant de vers / Si-ncep anosta proză s-o recite, // Tot poticnindu-se, ca-n gropi, din mers. / Împiedicate, rimele sucite / Fac poezia un adaos sters. ”(Silabele).
Poezia a fost din totdeauna o expresie a vietii. Prin poezia sa, poeta Lia Ruse ne face părtasi la frământările sale lăuntrice, frământări pe care le asimilăm ca si cum ar fi ale noastre.
(Prezentare făcută la Centrul socio-comunitar CDN, Montréal, cu ocazia lansării cărtii „Arcada Timpului”)
|
Adrian Erbiceanu 7/6/2011 |
Contact: |
|
|
