Abia atunci...
Când colbul de pe ulită dispare,
Când olul de lut nu mai aduce apă,
Când Crucea din turlă se va apleca
Atunci, abia atunci...
Dacă oamenii nu se vor mai saluta,
Dacă iarba nu va mai creste,
Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor,
Atunci, abia atunci...
De va fi lumea fără rugăciune,
De va fi omul fără inimă,
De va fi uitată Icoana,
Atunci, abia atunci...
Da, abia atunci e vremea
În care soarele nu ne va încălzi,
În care îngerii vor spune versul Venirii,
În care El va fi pe Calea Cerului,
Întru Judecata fiecăruia.
Altfel de suflet
În parc, pe coama suferintei,
Însotit de porumbei îsi spune gândul.
Scaunul care-l tine ca o fortă,
Desparte lumea în două.
Brunetul împovărat de Cruce,
Cu picioare fără de folos,
Îsi îndreaptă fruntea spre Cer,
Asteptând clipa ce-i e dată.
Dacă bunătatea s-ar transforma în energie,
Iar inima în putere,
Atunci ar fi simplu să umble din nou,
Ca un copil pe drumul biruintei.
O Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica,
Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi,
Dă-mi sansa de a alege calea,
Tu, doamne, dă-mi pasi aici, acum...
Miez de Rai
În tinda raiului mioarele pasc din iarba grasă
Crescută pe oase de sfinti,
Întru asteptarea apei
Adusă de femeia văduvă.
Aici, nebunia pentru Hristos
Nu are leac pământean,
Pentru scânteia de Adevăr,
Călugărul dându-si sufletul.
Tara dorului de Iisus,
Mândră ca soarele de pe cer,
Unde pietrele se înmoaie sub glasul Îngerilor,
Si muntii se apleacă pentru a fi mângâiati.
Infinitul dumnezeirii e în inima mea,
Pe zidurile temnitei este cuvântul Tău,
Credinta stă demnă în picioare,
Nimic nu se pierde, totul se câstigă.
Primăvară în cântec
Lui Fuego
Când primăvara vine din iarnă,
Dezmortind sufletul de român,
Când florile ies din iarbă,
Aducând balsam de Rai
Când izvoarele tremură gălăgioase,
Pornind la vale cu apa vietii,
Când prima brazdă a sacrului,
Este răsturnată pe deal
Când zâmbet de copilandru
Se arată la Sfântul Soare,
Când cuibul berzei este casă
Pentru fiicele risipitoare
Când Nemurirea-i tară,
Iar inima tresare,
Mângâiat de chipul mamei,
Ascult un cântec dintru început.
Printre nori
Când sticla de la lampă crapă sub ger,
Cerul e sprijinit de vârful căpitelor de otavă.
În muntii zăpezilor dacice
Satul pluteste pe apele norilor.
Sfârcurile mugurilor tresar,
Vine primăvara, o simte calul alb,
Pe ulita din capătul de sus al lumii
Oamenii îsi leapădă cojocul vorbei.
Nu e nevoie de fluier,
Mioarele pasc în voie iarba îngerilor,
Pe cărarea cât un fir de ată,
Trece nepăsătoare nemurirea.
Când focul de Blagovestenie îsi uneste fumul cu norii,
Biserica înfiptă în mijlocul satului e deschisă
Miroase a Cer, urâtul iese din suflet,
Iar Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice cu muritorii.
Ierni pierdute
Când sania împinse ziua spre amiază,
Un pom se clinti în drum,
Plin de globuri de gheată
El dădu binete fiarelor pădurii.
Zăpada de altă dată
Se piteste în bârlogul suratelor,
A evadat fără pic de jenă
Din lumina farurilor de masină.
Pe bancuta de sub cires
Se întâlneste cu Dumnezeu,
Ea, iarna, si ei, îngerii,
Stau cuminti asteptându-si steaua.
Rânduieli
Eram credincios
Ca fluturii,
Ca marea,
Ca florile din grădina îngerilor.
Pe cărarea de la moară,
Cu sacul de uium în spate,
Apare credinta.
Dumnezeu salută lutul
Iar norul negru,
Retras pe ritm de fulgere,
Îl arată cu Evangheliile la inimă.
El dă putere albinei
Să facă floarea miere
Prunii-prune, merii-mere,
Rânduind toate.
Pe drumul de pe coastă,
Lelea Marta asteaptă Învierea.
E vremea nuntilor
Marusca păseste sănătos pe sumanul stăpânului
Are două mustăti de lapte,
Doi ochi de smoală
Si o blană de tigroaică.
A înfiat un cătel,
Care suge lapte de mâtă,
Primeste alinturi de om,
Si are sânge de sarpe.
E vremea nuntilor,
Motanul în călduri miorlăie,
Topăie, zgârâie,
Întru ademenirea iubitei prăzi.
Rotile
Pe piatra colturoasă rotile găsesc drumul,
Osiile unse sună agale.
Mai e un pic si vine primăvara.
De dincolo de măgură, pe coama lemnelor,
E linia albă a vietii.
Feciorii ăstia în blugi nu mai merg în armată.
Stau pur si simplu.
Le apăra patria negrii străini.
Viata satului curge linistit
Nici prea repede, nici prea încet.
Clopotul este cel care sparge linistea,
Întru anutarea sentintei.
Ca o molimă vine peste sat vestea
Lumea nu mai are vise.
S-au înjumătătit la cresterea tva.
A mai rămas doar cântecul cucului.
În biserica din bârne se sopteste rugăciunea,
Norii sunt dati la o parte, iar Dumnezeu zâmbeste.
Stie că dincolo de Dealul Săcăturii
Mai sunt oameni.
Mister
Gasca luă la pas subteranul
Sfâsâind pântecul metropolei.
Tainele îngropate de monstri,
Îsi fac sălas în suflet.
Nervurile din carapacea testoasei,
Sunt inventariate de piciul plictisit.
O potiune magină,
Îsi asteaptă recrutul.
As bea 100 de vodcă,
Ca intrat în subteran,
Să văd cărămizile bibliotecii,
Cu ochii înăbusiti.
Viermii ăstia grasi,
Sunt din pământul meu,
Iar lăcustele de împrumut.
Mai am serpi orbi si sobolani cântători,
Din flora acidă.
Toate cu suflet.
Neamul tău
De trei ori a cântat pasărea,
Până când a primit colierul de piatră.
Pe drumul de car,
La fiecare sărbătoare se aud pasii babelor.
Pe Crucea din ulită,
Stă nesimtită la soare o sopârlă.
Privind la Isus, te apucă frica,
Scuipi în sân în ceasul rău.
Un deal, o vale, iar valuri de dealuri,
Nori destrămati,
Iar dincolo neamul tău.
Iar tu ai părăsit lumea si locul.
Tuică si lapte
Rostul lui e să aducă laptele.
Îsi bea portia de tuică, apoi vorbeste cu oile lui.
Si laptele vine în găleată.
Coboară din muntele sacru,
Cu pasi adânci în molul drumului.
Sfios ca o domnisoară,
Se asează la masa din piată.
Are taxele la zi.
Si laptele cel mai bun.
Cu gust de iarbă aromată,
Cu grăsimea sondată.
După ce domnii sar ca lăcustele,
Laptele se evaporă.
Iar Gavrilă, cu oboseală bătută în cuie, ca Isus,
Urcă muntele alb.
Mâine iar tuică, lapte, domni...
Mască
Moartea rânjeste prin sticla fumurie.
Îsi asteaptă prada.
Râde, apoi plânge,
Iar sufletul e acum fluture.
Dealul a venit la vale cu pădure cu tot.
Drumul a fost acoperit.
O altă viată nu mai poate fi aici.
Moartea îsi schimbă chipul, ca o salamandră.
E peste tot, albă sau galbenă, neagră sau sură.
Sub pat sau pe tavan, în oale sau în sobă.
Vine din aer, din apă, din pământ, din foc.
Îsi arată dintii. Iar cei dragi îi cad pragă.
Până la a doua venire mai e cale...
Turism
Purtat pe furci de sat,
Obrazul îi este zgâriat de crengile obraznice.
Azi nu mai poti fi nici haiduc,
Dreptatea îsi sapă singură groapa.
Un nuc imens a mai rămas din legendă,
Restul e praf purtat pe picioarele turistilor.
Am vândut tara ieftin,
La prima agentie grecească.
Apa muntilor refuză să mai cadă la vale.
Îmbuteliată de concern îsi pierde viata.
Rămâne doar amintirea.
De după brazi se aude un suier,
E vântul din tara rece,
Acolo încă nu a pătruns
Civilizatia distrugătoare.
Premiul
Îsi numără cărtile.
Nouă.
Le-a luat la ofertă, pe un kil de vin, de la bătrânul ce vinde ziare la oras.
În bezna ce stăpâneste căsuta de lângă pădure,
Aprinde lumina.
Un lămpas obosit îi dă dreptul de a citi.
Repetă în gând, apoi cu voce tare.
Comentarii si iar comantarii.
Mâine are olimpiadă la română.
Copilul ăsta învată bine, spune tata.
Să-l ajutăm cu ce putem, zice bunicul.
Mama tace. E moartă de mult.
Ionut are 12 ani si griji de om matur.
Are două rânduri de haine.
Cu unul mulge vacile, cu altul merge la scoală.
Pe jos, 5 km.
Mai întâi vinde laptele la piată,
Apoi se duce spre carte.
E ziua olimpiadei.
A pornit la drum. Câinii răcnesc tot mai înfundat,
Lătratul lor nu se mai aude de ger, a înghetat.
Luna se răsfrânge în bucăti pe crengile pline de omăt.
E doar el, luna si lupii.
Molfăie un corn de pită,
Când ziua coboară printre fulgi,
Frânturi de texte îi dau târcoale.
Îl salută Cosbuc, Arghezi, Eminescu si Stănescu.
Mai e vreme de patru ceasuri si premiul va fi al lui.
|
Menut Maximinian 7/5/2011 |
Contact: |
|
|
