Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa
În istoria omenirii sunt cunoscute multe femei celebre.Au fost regine,împărătese, scriitoare, misionare.Cunoastem multe femei celebre din sport, din teatru, din film, din artă.Stim despre multe femei eroine,care s-au jertfit pentru libertate ,pentru dreptate.Aparent,în stiintă, în inginerie sunt mai putine femei celebre.Este doar o aparentă. Iată un exemplu de femeie celebră în Europa si născută în România.
Eliza Leonida-Zamfirescu s-a născut la data de 10 noiembrie 1887 la Galati. Tatăl său, Anastase Leonida, ofiter de armată si mama sa , Matilda Gill, fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de cresterea celor 11 copii, patru fete si 7 băieti, si de educatia celor opt care au ajuns la maturitate si care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX : în inginerie, în medicină, în artă, în învătământ. Eliza a fost al cincilea copil al familiei Leonida.
Un vis care trebuia să devină realitate.
A urmat Scoala primară la Galati, iar studiile liceale umaniste le-a făcut la Scoala Centrală de Fete din Bucuresti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obtinute la Paris, Viena, Berlin, Bucursti si a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Eliza vroia să devină inginer chimist , ca bunicul său Charles Gill , ca vestita Marie Curie, care, în 1903, primise Premiul Nobel, despre care presa vremii scrisese mult, despre care Eliza citise mult si pe care a admirat-o toată viata. Ca să devină inginer trebuia să obtină o diplomă de absolvire a unei sectii reale de liceu. Dacă vrei, poti trece peste orice obstacol .A sustinut diferentele la Liceul Mihai Viteazul din Bucuresti si a obtinut recunoasterea absolvirii unui liceu real. Alt obstacol. Cererea de înscriere la Scoala Natională de Poduri si Sosele din Bucuresti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această scoală unde viitorii ingineri erau pregătiti si ca ofiteri de geniu .În 1909 s-a înscris la Academia Tehnică Regală din Berlin. Nici aici nu a fost simplu. Conducerea Academiei era pusă în fata unei situatii inedite: era prima candidată din istoria Academiei, dar scria si vorbea impecabil limba germană cultă , avea cunostinte temeinice de matematică , fizică, chimie. În final a fost admisă. Poate a contat si faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al Academiei. Cu toate acestea , era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală a strigat :”La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică”. Si totusi, abnegatia Elizei l-a determinat pe Decanul Facultătii de Chimie si Metalurgie, profesorul Hoffman ca, la înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze ca „Cea mai silitoare dintre silitori”.
O femeie admirabilă.
Presa vremii a consemnat evenimentul: ”Elisa Leonida, prima femeie inginer din tara noastră si din Germania”. Investigatiile ulterioare au arătat că era de fapt prima femeie inginer din Europa si , probabil, din lume. Desi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Eliza s-a întors în tară ,asa cum făceau cei mai multi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reusit, cu greu, să obtină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucuresti, înfiintat prin Decretul Regal nr.139 din20 iunie 1906. Între timp a început Războiul. Toată familia Leonida , bărbati si femei, era pe front. Eliza Leonida, ca infirmieră voluntară, mergea până în linia întâi pentru a da primul ajutor rănitilor. Să nu uităm că si studenta Ana Aslan, născută la Brăila, a făcut acelasi lucru. Să nu uităm că profesoara Ecaterina Teodoroiu, născută la Vădeni, Tg. Jiu, a căzut în linia întâi pe frontul Mărăsti-Oituz. Eliza a primit în acea perioadă multe distinctii. Merită a fi mentionată „Medalia de Război a Republicii Franceze”. Aici , pe front, a văzut multă suferintă, dar a întâlnit si oameni cu aspiratii intelectuale înalte. Printre ei, Constantin Zamfirescu, doctor în chimie, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. S-au căsătorit, în 1918, în comuna Ghidigeni, lângă Mărăsesti, iar la nuntă a participat însăsi regina Maria si Principesa Ileana. Regina Maria i-a dat fotografia ei cu autograf, într-o ramă sculptată cu motive românesti. Viata lor, a Elizei si a lui Constantin Zamfirescu, poate fi comparată cu a sotilor Curie: profesiune, modestie, urmasi cu contributii notabile în viata socială a tării.
Istoria se repetă.
După terminarea Războiului, Eliza Leonida-Zamfirescu , se întoarce la Institutul Geologic unde ocupă postul de chimist clasa I, la laboratorul de analize chimice, asa cum rezultă din Decretul Regal din 21 decembrie 1920.Activitatea era aproape la început asa că, tânăra ingineră, a elaborat multe metode si tehnici de analiză a substantelor minerale, a petrolului, a gazelor, a cărbunelui, a apelor potabile si a apelor minerale pentru a determina valoarea economică a acestora. Pe lângă activitatea de rutină, specifică laboratorului de analize chimice, a efectuat cercetări proprii legate de extragerea potasiului din glauconite, legate de zăcămintele de grafit din Muntii Oltetului, de compozitia chimică a titeiurilor din România. O parte din rezultatele cercetărilor efectuate au fost cuprinse în două monografii : „Contributiuni la studiul bauxitelor din România” , publicată în 1931 si „Studiul chimic al cromitelor din Muntii Orsovei” publicată în 1939.A studiat apele minerale din România si a elaborat metodologia de evaluare a apelor cu destinatie industrială. A elaborat un procedeu original de producere a sulfatului de cupru, cunoscut si sub numele de „piatră vânătă”, utilizat pentru combaterea unor ciuperci dăunătoare pentru plantele de cultură. Procedeul propus se baza pe utilizarea unor minereuri de cupru autohtone.
A activat si ca profesoară de fizică-chimie la scoala de fete Pitar Mos din Bucuresti. A făcut parte din Asociatia Internatională a femeilor cu studii Universitare si din Asociatia Generală a Inginerilor din România, fiind prima femeie din această asociatie. A locuit în Bucuresti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa construită de tatăl său Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993 această strada se numeste ing. Eliza Leonida Zamfirescu.
La 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani si muncise 42 de ani, ani în care a arătat că dorinta de a fi inginer venea dintr-o chemare si nu din dorinta de a imita sau a epata. Pentru a răsplăti contributiile aduse de femei în stiinta românească, a fost instituit, în 1997, Premiul Eliza Leonida-Zamfirescu.
Ca si Marie Curie, a avut două fiice: Măruica, născută în anul 1921 si Ancuta Zoe care a devenit , mai apoi, chimist ca mama ei. De la fiecare a avut câte un nepot – Mihai, slăbiciunea ei, si Ucu, preferatul bunicului cu care, de altfel, semăna. Nepotul Mihai, devenit scriitor, a scris în „Memoriile” sale „Despre Bunica”, adică despre Eliza Leonida Zamfirescu : „Mamaia mea, bunica dreaptă, serioasă, vesnic preocupată de ceva, vesnic muncitoare, retinută cu toată lumea, afară de noi ,nepotii ei pe care îi adora, însă la modul nemtesc, mai sever”. Istoria se repetă- în timp si spatiu.
S-a stins din viată la 25 noiembrie 1973.Avea 86 de ani.
http://gheorghe.manolea.ro
|
Gheorghe Manolea 6/17/2011 |
Contact: |
|
|
