Momente inedite dintr’o călătorie de neuitat
Cine poate să mă învete cum să spun pe scurt povestea unei vacante în care fiecare momemnt petrecut impune răgaz să se destăinuie cititorului cu bogătie de amănunte. În urmă cu un an, o pagină de ziar mi-a furat privirea: 24 de zile Amsterdam-Marea Neagră pe Rin-Main-Dunăre. A fost unica dată că am văzut o asemenea excursie. Ideea de a străbate prin inima Europei pe artere cugătoare de-alungul cărora se află cele mai importante castele medievale, orase mari si mici cu pitorescul local al atător regiuni din cele 14 tări de peregrinare si nu mai putin de 4 capitale, m-a determinat să contactez compania si să retin o cabină. Stiam că vapoarele fluviale nu au mărimea celor ce străbat mările lumii, au numai trei nivele si capacitate maximă de 160 de călători. Vaporul nostru „Scenic Saphire”, unul dintre cele mai moderne, avea lătimea mai mică de 12 m. ca să poată trece prin cele 68 de ecluze de-alungul traseului si lungimea de 136 m. Cum răurile sunt intersectate de numeroase poduri, înâltimea ambarcatiunii este limitată si din această cauză, cabina de pilotaj, ce domină puntea superioară, în apropierea podurilor mai joase, este coborâtă pe piloni hidraulici. Se întelege că în aceste zone, accesul călătorilor pe puntea amenajată cu sezlonguri, fotolii la umbra parasolarului si pista de alergare, este interzisă.
Ne-am imbarcat la data de 25 Aprilie, la Amsterdam si prima reactie a fost mărimea redusă a cabinei la care spatiul dintre pereti, restul mobilei si pat se reducea la o lătime de om. In rest se poate socoti totul ca fiind confortabil. O bună parte dintre călători au avut prilejul să se cunoască în dimineata zilei la un luxos hotel din centrul orasului, în asteptarea autocarelor care să ne transfere pe vas. Până la ora sase seara, am desfăcut bagajele si ne-am pregătit pentru primul dejun pe vapor. Inainte de asta însă, în salonul-barului, „the lounge” am avut prima întâlnire cu Peter, directorul croazierei. Aceste întâlniri aveau să se repete in fiecare seară si cu încetul am început să ne familiarizăm cu Peter, pe care am deprins să-l îndrăgim, cu personalul de la bar si din sala de mese, cu cei trei căpitani, toti români, si restul echipajului.
În dimineata următoare, cei ce n-au avut ocazia să viziteze Amsterdamul, au făcut un tur pe reteaua de canale ce înconjoară orasul, iar restul, au vizitat o fermă din provincie în care nivelul lanurilor agricole se aflau sub nivelul apelor străjuite de diguri. În localitatea urmatoare, Zaanse Schans, un sir pitoresc de mori de vânt, constructii masive din lemn, ce au supravietuit progresului tehnic de astazi, dominau privelistea. Aceste mori, la vremea lor, au căstigat lupta cu apele de pe terenurile joase reusind să canalizeze surplusul de ape si să usuce pământul. Intorsi pe vas la ora prânzului, motoarele au fost puse în miscare si corabia noastră si-a început călătoria pe apele Rinului către Marea Cea Mare din Răsărit. Lunecând pe luciul apelor, privelistele au început să defileze în fata noastră, de-o parte si alta a corabiei în ritmul lent ce oferă spectatorului posibilitatea de-a asimila bogătia de sentimente declansate la vedera locurilor prin care treceam. Instalati în fotoliile confortabile din salonul-bar, cu ceasca de cafea în fată si aparatele de fotografiat atârnând de grumaz gata de actiune, urmăream încântati această incredibilă desfătare a schimbărilor de decor, incomparabilă cu o excursie în tren sau masină, pentru că viteza de navigare pe fluviu, rare ori depăseste viteza de 12 km. pe oră.
În dimineata următoare continuăm să navigăm în susul Rinului către Cologne, unde trebuia să ajungem abia după prânz. Cologne sau Koln, este al patrulea oras ca mărime în Germania, cu o populatie ce depăseste 10 milioane de locuitori si unul dintre cele mai vechi asezări din Europa, datând din anul 38 BC când a fost fondat de Romani. Faimoasa Catedrală Gotică îmbrăcată în sculpturi si araberscuri dantelate in piatră se impune vizitatorului prin cele două masive turnuri lateralea a căror complicată structură cu greu poate fi descifrată din cauza înâltimii si a ploii din aceea zi. Începuturile ei datează încă din cel de-al patrulea secol, dar prin aducerea in Cologne a moastelor Celor Trei Magi in secolul 12, vechea catedrala a trebuit să fie mărită si constructia prezentă a fost finalizată abia în anul 1880. După o succintă trecere prin oras, autocarele ne-au adus pe uscat la castelul Marksbug, datând încă din secolul 12, care este unicul rămas intact de-alungul Rinului, celelalte fiind distruse ( multe refăcute), cu două secole în urma de numeroasele lupte dintre Franta si Germania.
Rinul, unul dintre cele mai lungi fluvii din Europa, are o lungime de 1320 km., coborând din Alpii Elvetieni, către Olanda, la Rotterdam, este conectat prin canale cu fluviul Main si Dunăre, cea ce face posibilă navigarea din Marea Neagră către Marea Nordului pe o distantă de 3500 km. Încă din antichitate, Rinul a avut o însemnătate economică si strategică, fiind folosit de Romani atât pentru transport de mărfuri si materiale cât si ca granită naturlă a imperiului. Astăzi e cel mai aglomerat fluviu din Europa, fiind frecvent navigat de salupe imense transportând petrol, minereuri, cherestea, etc. dar si ambarcatiuni turistice. De-alungul fluviului distanta este marcată la fiecare kilometru si intrând în zona strâmtorată, partea cea mai romantică a Rinului. între km.529 si 685, de la Koblenz la Rudesheim, cu peisagii spectaculare dominate de munti josi cultivati aproape în întregime cu vită de vie, pe vârfurile cărora străjuiesc fantomatice siluete de castele medievale, apropiate ochiului cu ajutorul tele-obiectivelor la fotografiat. După Koblenz, la confluenta Rinului cu răul Moselle, se ridică. stânca Lorelei de 120 m înâltime, care ne aminteste poemul lui Heinrich Heine, evocând legenda frumoasei cu părul de aur pieptenându-si pletele aurii în timp ce cânta un refren ce punea în transă pe ascultători. În dreptul acestei stânci, multi marinari cutezând să navigheze prin strâmtoare si-au pierdut viata. Absorbit de frumusetea acestor locuri, în timp ce căutam să imortalizez pe peliculă imaginile pe lângă care navigam, nu am observat că o doamnă s-a apropiat de mine să mă întrebe dacă este adevărat că sunt român. Mi-a spus apoi că ea este din Canada, dar că străbunica ei, originară din România, a insistat ca toti copii ei să vorbească româneste. De atunci au trecut patru generatii si continuă să vorbească cu toti limba străbunei. Această destăinuire mi-a fost făcută in româneste. si fireste, de atunci am devenit buni prieteni. Este vorba de Vera si Cliff Fontaine din Halifax Street, în Regina, Saskatchewan. După căderea lui Ceasescu, biserica frecventată de ei în Regina, auzind de ororile copiilor din orfelinatele din România, a hotărât să vină în ajutorul acestor copii. Vera, care deja putea comunica cu autoritătile din tară, a fost ceea mai indicată să reprezinte grupul de ajutorare. În România, o persoană din conducerea orfelinatului, a rugat-o să caute pe cineva în Canada care e dispus să înfieze o fetită de sapte ani, care trebuia să fie adoptată de o familie în Germania, dar s-au răzgândit, iar copilul a făcut o depresie. Vera nu mai era o foarte tănără; avea deja patru copii mari acasă, dar asta nu a împiedicat-o să-l sune pe Cliff, sotul ei canadian si să-i propună înfierea fetitei. De atunci au trecut 18 ani. Dalia fetita din orfelinat a preluat florăria mamei din Canada, este căsătorită si am avut bucuria s-o cunosc la Bucuresti, venită în vizită cu sotul ei deasemeni canadian, să se bucure de-o vacantă cu părintii în România.. Văzând acestă fată tănără, frumoasă si inteligentă nu pot să nu cuget puterea miracolului înfăptuit de acesti oameni cu un copil care nu ar fi avut nici o sansă în viată fără interventia lor. .
În după-amiaza acelei zile, 28 aprilie, am făcut o vizită în Rudesheim, de unde un teleferic ne-a urcat la un parc pe vârf de deal, unde se află Niederwalddenkmal, o statuie alegorică reprezentând Germania, construită să comemoreze unificarea Germaniei în 1871, după războiul Franco-Prusac.
După Rudesheim, la Mainz, părăsim Rinul si ne continuăm drumul pe Main către Bamberg pe o distantă de 396 km. dar prima noastră oprire va fi în Miltenberg de unde autocarele ne vor duce la Wertheim, cunoscut centru in creearea sticlei de calitate, al vinurilor, berei si a deliciosilor cârnati bavarieni. Este un orăsel romantic, medieval cu case inrămate pe jumătate în bârne solide de lemn, la confluenta răurilor Main si Tauber, zonă renumită de altfel si ca excelent loc de vacantă si recreiere. În centrul acestui orăsel pitoresc, ghidul ne-a spus o poveste întâmplată cu 70 de ani în urmă: Un grup de nazisti au hotărât să demonstreze prin centrul localitătii si consiliul comunal era îngrijorat că orasul va avea de suferit din cauza manifestatiiei, alungând turistii. Primarul a decis că numai Dumnezeu poate salva această situatie. Duminică, ziua planificată pentru demonstratie, a sosit si nazistii, în uniforme, strânsi în piata comunală din fata catdralei, încep să se agite la microfoane, când deodată clopotele bisericii acoperă întrega desfăsurare a evenimentelor, lung si interminabil până ce demonstratia ese dizolvată. „Miracolul lui Dumnezeu” nu a rămas din păcate fără pedeapsă.
Fluviul Main are o lungime de 529 km. si este tributar Rinului, curgând dealungul Bavariei, Baden-Wurttemberg si Hesse. Din 1992 este conectat cu Dunărea prin canalul Rin-Main-Dunăre, cuprinzând 34 de ecluze care permite vaselor să navigheze. Punctul cel mai înalt fată de nivelul mării este la ecluza Hilpolstein si are elevatia de 406 m. Localitatea cea mai importantă pe Main este orasul Frankfurt, care nu a fost inclus în programul nostru de vizite.
30 aprilie, excursie matinală cu autocarul la Rothemburg, un oras medieval în centru Franconiei, prezervat cu autenticitatea caracteristică evului mediu datând încă din cel de-al X-lea secol. În 1274 Rothenburg primeste privilegiul de-a fi un ”oras imperial” din partea regelui Rudolf de Habsburg, si prin aceasta devine scutit de taxe, fapt ce ajută inflorirea comertului si dezvoltarea localitătii, devenind unul din primele 20 de orase-cetăti ale Sfântului Roman Scaun Începutul secolului XVII. în timpul războiului de 30 de ani, Rothenburgul în majoritate protestant, este asediat de catolici si după ce acestia părăsec orasul aproape golit, în 1634, plaga bubonică face ravagii în populatie. In timpul celui de-al doilea război mondial, orasul a fost bombardad de nazisti în retragere, dar trupele americane, stiind importanta istorică a orasului, nu a folosit artileria în actiunea de eliberare a Rothenburgului. În evul mediu, apele răurilor si din fântăni era contaminată pentru că nu exista canalizare urbană si băutura favorită a populatie era vinul si berea. Obiceul înrădăcinat din tiumpuri străvechi, s-a păstrat pănă astăzi, fapt dovedit de calitatea vinurilor si a berei din regiune.
Serile pe vapor găzduiau multe întâlniri cu localnicii, dansatori locali, muzicanti sau mestesugari. Un sticlar din Wertheim a modelat în fata noastră felurite obiecte din din sticla pyrex, pe care dintre noi sau grăbit să le cumpere ca suvenir. În jurul barului. cu un ultim pahar de vin în fată sau la dans în ritmul muzicii executate la pian de Zoli, un talentat muzician din Ungaria, încheiam activitatea de peste zi si mergeam la culcare. În drum spre cabină, ne opream în oficiul de lângă intrare să ridicăm informatiile pentru ziua următoare si schimbam căteva vorbe cu ofiterul de serviciu, care în tura de noapte era româncă, Irina Panov. Desi foarte tănără, lucra de câtiva ani pe vapoare si era căsătorită cu unul dintre majordomii navei, Wiech Krzysztof, din Polonia, dar care vorbea perfect romăneste. În întregul echipaj de pe vapor, 13 erau români, începând cu cei trei căpitani, marinari, stewards si bucătari. În sala de mese multi ospătari ne întâmpina cu „bună dimineata” dar numai doi dintre ei erau români, Bodea Andra si Punei Ioan. Pe Mihai Manolache, primul căpitan, l-am întâlnit la pupitrul de comadă, trecând cu vaporul printr-o ecluză atât de ingustă, că numai o singură lătime de palmă despărtea nava de peretii de beton al canalului. „Eu nu las corabia din mână, domnule” mi-a spus fiind atent la linia de navigatie în ecluză. La Budapesta, avea să lase comanda secundului, căpitanul Din Ioan, pentru că acasă astepta să se revadă cu noul născut, un băietel de numai două luni.
Bamberg, unul din putinele orasele medievale bavariene care nu au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial, vestit printre altele prin catedrala cu patru turnuri de 81 m. înăltime, datând din 1004 în care se afla mormântul împăratului Henry II si nu mai putin, prin Rauchbier, o berea fumurie.
Nuremberg, orasul maistrilor cântăreti evocati de opera lui Wagner, are un glorios trecut istoric si o mai putin glorioasă istorie recentă, considerând importanta dată de Hitler si nazisti acestui loc transformat intr-un teatru de propagandă fascistă prin organizarea de demostratii a sute de mii de nazisti defilând prin fata furerului. Fiind capitala neoficială a Sfântului Roman Imperiu la începutul celui de-al XIII-lea secol, a crescut în importantă datorită faptului ca se afla în locul cheie al schimbului de mărfuri între Italia si nordul Europei. Proclamat oras liber de împăratul Frederick II, a devenit centrul renasterii culturale germane în secolul XV si XVI. A fost asediat si ocupat de trupele suedeze în timpul războiului de 30 de ani, după care a urmat un declin din care abia în secolul XIX a iesit, prin industrializare. In timpul celui de-al doilea război mondial, Nurembergul a fost sistematic distrus de bombe, peste 6000 de rezidenti morti, sute de mii dispersati, dar în anii ce-au urmat s-a reconstruit si restaurat în aparenta trecută. In 1945-46, Tribunalul Militar International de la Nuremberg, a judecat si condamnat pe autorii crimelor săvărsite de Nazisti în timpul războiului.
Înainte de înserare am început să navigăm spre Regensburg pe drumul apelor din canalul Main-Dunăre, într-o regiune deluroasă cu văi serpuite de răuri si drumuri rutiere. Imitând tehnologia romană, constructorii acestui canal, au creeat un număr de apeducte destul de voluminoase ca să suporte un vapor de talia celui în care navigam si astfel nu mică ne-a fost mirarea să vedem cum pe sub noi treceau multe sosele, masini si camioane si chiar alte vapoare. Inginerilor ce-au înlesnit această minune, nota 10.
Regensburg, primul stop situat pe Dunăre, marcat de un pod de piată ce traversează fluviul si e încă folosit, desi a fost construit în 1135-46 si a fost martor al peregrenări legiunilor de din cruciada a II-a si a III-a spre Tara Sfântă. Orasul are un remarcabil trecut istoric încă din cel de-al II-lea secol, a fost crestinizat in secolul VII, a devenit unul din cele mai importante orase în evul mediu, depăsind în constructii în 1517, orice alt oras german, lucru ce si astăzi poate fi constatat, după numărul de edificiuri declarate de UNESCO ca mosteniri ale culturii mondiale.
Coborând in josul Dunării la numai 10 km. după Regensburg, pe malul stâng, se află Valhala, un edificiu ce imită dimensional si în aparentă Parthenonul din Athena, construit de Ludwig I de Bavaria în 1841, ca un panteon al natiunii, ce comemorează prin 121 de statui si numeroase plăci pe cei mai de seamă artisti, scriitori si filozofi germani.
Dunărea este fluviul cel mai bogat si al doilea ca marime în Europa după Volga, are 2860 km., trece prin 10 tări din Pădurea Neagră la Marea Neagră si străbate 4 capitale: Viena, Bratislava, Budapesta si Belgrad. Coboară 680 m. până la revarsare în Deltă, este un important economical si political factor, a fost granita Imperiului Roman mai mult de 600 de ani si drumurile construite de ei au însotit-o pretutindeni.
La Passau: 160 de persoane, 4 autocare la alegere, 3 destinatii. Doua autocare au luat drumul spre Cehia, la Cesky Krumlov, un autocar la Salzburg în Austria si altul la Passau, urmând ca toate să întâlnească vaporul la Linz, târziu, după masă.. Aparent Salzburgul a fost vizitat ca si noi în trecut, de multi excusionisti sau multi au cules informatii despre Cesky Krumlov, de care noi nu auzisem până atunci. Oricum, nu regretăm alegerea. Un oras mic în Bohemia, un talisman de constructii istorice incojurate de Vâltava ce serpuieste localitatea gata s-o sugrume, străjuite de un castel cocotat pe vârfurile a două stânci legate de un pod înâltat pe trei nivele boltite de dimensiuni gargantuale, este un loc extraordinar ce merită văzut si admirat un timp mai îndelungat decât căteva ore ce am avut disponibile. De regretat, nu am văzut castelul în interior, al doilea ca mărime în Cehia, care a pezervat un teatru functional în stil Baroc din 1766, ce prezintă numai trei spectacole de operă anual si o renumită colectie de arme si portelan.
5 Mai, 2011, excursie matinală la Melk Abbey, în Austria, care este o opulentă mănăstire Benedectină construită în gen Baroc pe ruinele unei fortărete romane ce supraveghea Dunărea. Locul a fost oferit călugărilor Benedectini in sec.XI, care a devenit un important centru de scolarizare si cultură. In 1750 mănăstirea a fost reconstruită si largită la vaste dimensiuni, găzduind comori de artă, pictură si literatură, în clădiri ce ilustrează cel mai rafinat exemplu al Barocului Austriac. Biserica mănăstirii creează fiori de admiratie privind ornamentatia, frescile, sculpturile si întregul ansamblu la care se adaugă plafonul pictat si mai ales altarul ce reprezintă pe Dumnezeu, Cristos si Sfintii Părinti ai bisericii. Veneratia ne-a fost răsplătită printr-un minunat concert de orgă ce a făcut să vibreze fiecare fibră a sentimentelor acumulate în această zi. Intorsi pe vapor, în timpul prânzului, am reînceput lina alunecare pe luciul Dunării serpuind de-alungul Valei Wachau străjuită de coline împădurite, presărate cu castele medievale, vii si grădini, către Durnstein. De-aici provine legenda in care Richard Inimă de Leu, întorcăndu-se în 1192 din Cruciada a III-a, a fost capturat de inamicul lui, Leopold V al Austriei si închis într-un castel din Durnstein. Eventual a fost eliberat după ce a plătit o răscumpărare valorând o treime din avutul Angliei. Mai recent, hotelul ce străjuieste malul Dunării din localitate a fost unul din ultimile locuri de refugiu al Printersei Diana si Dody al Fayed înainte de moarte.
În timpul noptii am ajuns la Viena. Autocarele ne-au asteptat la ora nouă dimineata pentru un tur pe Ringstrasse, Palatul Imperial Hofburg, o trecere prin fata Scolii Spaniole de călărie exact la timpul în care faimosii cai Lippizaner se întorceau de la exercitiu, Palatul Parlamentului si Catedrala St. Stephen. Rareori istoria unui oras a avut atătea prilejuri de triumf si declin ca Viena, care originează încă din timpuri primitive, 500 BC, devine în 15 BC un avantpost la frontiera Imperiului Roman contra triburilor Germane din Nord, atacată in sec. XII de triburile Mongole, urmată de dinastia Babenberg si din sec.XV devine residenta dinastiei Habsburg ce a transformat orasul în capitala Sfântului Roman Imperiu si un centru al artelor, stiintei si muzicii în Europa. În 1804 devine capitala Imperiului Austriac, iar din 1867, capitala Imperiului Austro-Ungar. Secolul XX, primul război mondial si venirea lui Hitler la putere, din 1938 pănă la sfârsitul celui de-al doilea război mondial, capitala Austriei e mutată la Berlin, iar după 1945, Viena e împărtită între cele patru puteri si se află timp de 10 ani sub ocupatie străinîă. Prestigiul international al Vienei astăzi este asigurată prin găzduirea unor importante si multiple foruri internationale în oras, atmosferă culturală, muzică si artă si un nesecat peregrinaj turistic. Seara aceasta este destinată unui spectacular concert special la palatul Liechtenstein de către Wiener Imperial Orchestra cu solisti de operă si balet.
În ziua următoare, vaporul stationează încă în Viena, dar sunt oferite trei localităti la alegere: un tur de-o zi la Bratislava, un tur la resedinta Habsburgică de vara din Schonbrun, sau un tur la opera din Viena, urmată de vizitarea unei faimoase cafenele vieneze, cu serviciu de cafea si prăjituri. Am ales Bratislava unde nu am fost nici odată. Orasul în sine reflectă durerea chinurilor prin care a trecut de-alungul anilor zbuciumati din istorie de-a lungul unui mileniu, fiind un loc strategic pe Dunăre disputat între puterile Austriei si Ungariei, care a avut capitala aici între 1536 si 1784, Astăzi e capitala Slovaciei, are o populatie de aproape jumătate de milion, multe universităti, muzee, teatre si galerii de artă si desi multe constructii moderne sunt remarcate, vechiul oras e predominat de clădiri din mediul eviu, în stil Baroc si Rococo si un faimos fort-castel datând încă din 1430, ce domină zarea de la 85 m. deasupra Dunării.
8 mai, 2001, Budapesta, capitala Ungariei, impresionează prin diversitatea de stiluri dintre cele două asezări de-o parte si de alta a Dunării, Buda si Pesta. Pe malul de vest, Buda este străjuită de faimoasa Catedrală Matei Corvin veche de 700 de ani, o bijuterie ornată în interior cu remarcabile mozaicuri ce îmbracă peretii, statuia ecvestră a regelui sfânt Stephen, întemeietorul Ungariei, numeroase palate si muzee, la care se adaugă Bastionul Pescarilor, o platforma de piatră ce dezvălue peste Dunăre panorama ne-egalată a Pestei. În Pesta, obiectivul cel mai important este palatul Parlamentului, o constructie ce emulează parlamentul Marei Britanii, Westminster, fără turnul orologiului Big Ben, largi artere de circulatie pe care sunt aliniate clădiri impunătoare retinând aspectul original, magazine moderne la stradă, Gara de Est, Piata Eroilor cu Monumentul Mileniului si Mormântul Soldatului Necunoscut, flancat de Muzeul de Artă si Palatul Artelor, precum si clădirea Operei de Stat. Remarcabile, Podul de Lanturi de peste Dunăre străjuit de lei la ambele capete si prima linie de Metro subteran europeană. În timpul liber am colindat străzile din centru si am intrat in Basilica St. Stephan, dedicată întemeitorului Unagriei si care expune în spatele altarului mâna mumifiată a sfântului si o placă tradusă în zece limbi, cu următoarea inscriptie în limba română: SFÂNTULUI DREPT. ISTORIA „SFÂNTULUI DREPT” MOASTELE SFÂNTULUI STEFAN FĂURITOR DE STAT.
15 AUGUST 1038 SFÂNTUL STEFAN A MURIT. 15 AUGUST 1083 LA SZEKESFEHERVAR A FOST SANCTIFICAT. MÂNA LUI DREAPTĂA FOST GĂSIT INTACT, DE ATUNCI E VENERAT DE POPOR. SOARTA SFÂNTULUI DREPT A FOST ZBUCIUMATĂ: A FOST PĂSTRAT ÎN BIHOR (ARDEAL), RAGUZA (DALMATIA, ASTĂZI DUBROVNIC). ÎN 1771 A AJUNS LA VIENA SI ÎN URMĂ LA BUDA. ÎN 1944 A AJUNS ÎN VEST IAR ÎN 19 AUGUST 1945 A FOST RESTITUIT UNGARIEI.
Intorsi pe vapor, a fost ultima seară a unor călători care au întrerupt călătoria aici si după 15 zile petrecute împreună, împărtind impresii, glume si povestiri personale, despărtirea a lăsat un sentiment de profund regret.
Pentru cei ce continuă călătoria, a fost organizată o excursie la Szentendre, un fel de muzeu al satului în care au fost transplantate gospodării din diferite localităti si timpuri de pe teritoriul Ungariei. La întoarcere, vechile fete cunoscute au fost înlocuite cu unele noi si începând cu prânzul comun, conectii noi au luat fiintă. Înainte de culcare am părăsit Budapesta cu gându că foarte curând ajungem la noi acasă, în România.
10 mai, 2011. e ultima zi pe teritoriul Ungariei si al Comunitătii Europene, însă vom avea ocazia să vizităm Kalocsa, patria papricasului, urmat de vizita la o fermă de animale din pusta maghiară, unde am fost întâmpinati cu palincă, debretini si o spectaculară demonstratie de călărie ca în filmele cu cow-boys în versiune maghiară. După un scurt stop în Mohacs, un orăsel modern de la granită, ne îndreptăm spre punctul de frontieră cu Croatia. Toată excursia am trecut dintr-o tară într-alta fără dificultate, am folosit, cu exceptia Ungariei, o singură monedă, euro, si nu a trebuit să ne folosim de pasapoarte. Trecând in teritoriile Croatiei si Serbiei, ce nu fac parte din UE, ofiterii de la granită vin pe vapor să colecteze pasapoartele, să le verifice si să ne aprobe intrarea în tară. În functie de cheful acestor ofiteri, procedeul, uneori poate lua ore de asteptare.
Vukovar, Croatia. Pentru cineva care afost martoe al bombardamentelor în copilărie, spectacolul văzut în Vukovar, duce la retrăirea ororilor cauzate de bombe si a groazei de-a vedea în fată spectrul mortii. După jumătate de secol sub conducerea autoritară a lui Tito, oamenii, indiferent de nationalitate, sârbi sau croati, au legat prietenii, au împărtit bucurii si necazuri si au permis copiilor să se căsătoreacă fără a tine cont că sunt catolici sau ortodoxi. După moartea lui Tito, Yugoslavia s-a dizolvat în numeroase interese nationaliste, iar Sârbi condusi de Milosevici, au încercat să împiedice împârtirea statului. Rezultatele au fost catastrofice: mii de morti, distrugeri materiale, ură si cumplite amintiri. Vukovarul mi-a lăsat impresia cartierului Grant din Bucuresti după bombardamente în 1944. Ruinile grăiesc.
După un alt stop la granită în aceasi zi, am ajuns la Novi Sad, în Serbia. Un oras cochet de care am auzit de mult, mai ales pentru că pe scala undelor medii ale aparatelor de radio, Novi Sadul era trecut, are un bogat trecut istoric încă din sec.XVI, clădind o fortăreată pe malul opozit căii armatelor otomane, dispune în entrul orasului de o alee în care circulatia masinilor e interzisă, cu magazine îmbietoare si mese scoase în plină stradă pe toată distanta de la piata centrală la clădirea primăriei. Desi era numai o zi de lucru, Miercuri, mesele erau toate ocupate, înaintatul pe alee era anevoios si atmosfera părea relaxantă. La biserica din spatele primăriei, la care am admirat frumusetea turlei fasionată cu măiestrie pe contururi complicate, altarul decorat cu icoane bizantine, este o adevărată piesă de artă, iar numeroase femeie evlavioase se rugau în tăcere, făcând mătănii până la pământ.
Belgrad, dimineată începută printr-o vizită la Fortăreata Kalemegdan înâltată pe un promotoriu la confluenta Dunării cu răul Sava, evocă travaliul luptelor contra turcilor care au obtinut control încă din 1527, Istoria orasului merge înapoi la sec.V când a fost fondat de triburi celtice, documentele o mentionează însă în 989, a fost capturat 40 de ori de armate străine, dar s-a ridicat din cenusă si astăzi cu 2 milioane de locuitori, e un important centru economic în Europa, cu realizări tehnice, artistice si culturale ce merită să fie mentionate. Turul făcut în oras a cuprins si vizitarea catedralei Sf. Sava, încă în constructie, precum si casa memorială a fostului presedinte Tito, parcul si mormântul său. După o serată pe vapor prilejuind vizita unei formatii de dans folcloric, hotelul nostru plutitor si-a reluat lina alunecare pe luciul Dunării oglindind luna, către Portile de Fier.
13 mai, zi pe vapor cu grătar si înghetată pe puntea superioară. Nerăbdători să nu pierdem nimic, ne-am sculat foarte devreme, am luat în grabă o cească de cafea si ne-am instalat la pândă cu aparatele de fotografiat, pe un fotoliu ce ne oferea o vedere panoramică afară. Pe măsură ce înaintam, Dunărea devenea mai ingustă sub strânsoarea stâncilor răsăriti să-i tină calea. Aici si colo, pe un mal sau altul răsărea căte o casă, un tren dispărând in gura unui tunel, sau câte o masină pe sosea. La un moment dat, pe o colină din stânga, a apărut o bisricută cu peretii văruiti în alb, ce obliga apele să vireze în jurul ei, adăpostind în spate privelistea unei văi între două stânci cu un râulet alergând spre Dunăre si un pod ce leagă soseaua peste vale. Deasupra podului, din vale răsare capul lui Decebal cioplit în stânca albă a muntelui, un minunat colosal simbol al neamului nostru, măsurând pe putin 20 m. înâltime, înfătisând figura senină cu expresie convingătoare de dârzenie ce a tinut pe romani la bei, ani si ani. Pe partea opusă, putin mai jos la Dobreta, se află Tabula Traiană, singura dovadă salvată din faimosul pod roman peste Dunăre, clădit de Traian în anul 103, înainte de-a fi fost scufundată sub ape, prin clădirea celor două hidrocentrale electrice în 1971 la Portile de Fier. Aici apele crescute cu 10 m, au creeat un larg bazin mărgint pe malul stâng de portul Orsova.
În timpul acesta nava noastră a atins punctul trecerii prin prima ecluza a hidrocentralei de la Portile de Fier, iar pe puntea superioară deja pe grătare, bucătarii pregăteau sfărăind fripturile si diferite alte feluri de mâncare, iar ospătarii alergau printre mese cu băuturile la alegere: vin alb, rosu sau bere. Conducând corabia prin ecluză, căpitanul Din Ion si secundul său Crăciun Constantin, mi-au explicat dificultătile traiului departe de familie si a problemelor legate de acest neajuns. „Fata mea a crescut acasă numai cu sotia, eu nu am fost lângă ea să văd cum creste, s-o ocrotesc or să contribui la educatia ei. Sotia mea a făcut singură toate astea.”, mi-a spus căpitanul Din. „ După cursa de întoarcere, la vară, mă mut pe propriul meu vapor care acum se construeste si-mi aduc familia pe punte. Fata mea are să învete cu noi pe vapor si mai târziu, cine stie, poate că-mi fac o casă pe undeva mai aproape, prin Germania. Are să fie altfel, o să vedeti”, mi-a mai spus. Între timp în baza unui contract cu o firmă, banca i-a acordat suma necesară achizitionării unei ambarcatiuni fluviale si cu ajutorul lui Dumnezeu, căpitanul Din va putea să-si realizeze planul în curând. Îi doresc din toată inima mult succes.
Dimineata următoare am ajuns la granta cu Bulgaria la Svistov,unde am intrat din nou în zona UE. De data asta operatiunile au decurs mai repede si cum autobuzele erau deja afară asteptându-ne, am mers la Velico Târnovo, o localitate scufundată în depresiunea muntilor ce-o înconjoară, a fost cândva, în sec .XII - XIV capitala celui de-al doilea Imperiu Bulgar si decretată Roma Ortdoxă, dar ocupatia Turcilor pe o perioadă de 500 de ani a întrerupt dezvoltarea continuăa acestei regiuni. Din sec.XII au rămas ruinele fortăretei de pe colina Tsarevets, fostul palat regal, precum si vechea ptriarhie. Prosperitatea de după respingerea turcilor din sec. XIX, a dus la construirea unor împunătore locuinte, biserici si universităti.
În drum spre Ruse, unde vaporul nostru avea să ne astepte sosirea pe înserat, am oprit în satul Arbanassi din Bulgaria. Aici datorită faptului că Sultanul a desfiintat taxele în sec. XVI, prosperitatea rezultată a ajuta la crearea unor gospodării arătoase cu ziduri de fortificare împrejur din care multe au fost recent transformate în hoteluri sau case de oaspeti. Dar punctul culminant în această localitate a fost vizitarea Bisericii Arhanghelilor Mihai si Gavril din sec. XVII, al cărei interior este complect acoperit de picturi murale ce reprezintă icoane sfinti si scene din Biblie legate de nasterea, calvarul si răstignirea Domnului, în imagini viu colorate ce fără exagerare î-ti taie respiratia. Printre ctitori figurează si familia Cantacuzino iar in interiorul ei se află si mormântul lui Constantin Brâncoveanu. O altă biserică din aceasi perioadă în localitate, ceva mai mare decât aceasta, Biserica Nasterii lui Cristos, este tot atât de frumos pictată în înterior si fără să stiu cine a creeat aceste opere de artă, socotesc că mi-ar trebui luni ca să depict si să descifrez istoriile si simbolurile transmise prin pictură, ca „Roata Vietii”, o simbolică imagine a înâltării si decăderii spiritului uman.
Sub podul lui Saligny de la Cernavodă, se află portul orasului care e punctul final al croazierei noastre, desi vaporul ne va găzdui o noapte în plus. Dar astăzi, autocarele ne vor plimba dealungul canalului Dunărea-Marea Neagră, prin fata centralei termo-nucleare Candu proectată de Canada, dealungul fermei vinicole de la Murfatlar, cu destinatia Constanta si Mamaia. Vizita în Constanta a început cu un tur la Muzeul Arheologic al orasului ce dezvălue exponate rămase de la strămosii nostri romani a căror nepretuită valoare constă în faptul că sunt pretuite si astăzi ca un tezaur al familiei din care ne tragem. Mărturie stă statuia bătrănului vesnic tânăr poet, Ovidiu, din fata muzeulu, pe-a cărui placă citim: SUB ACEASTĂ PLACĂ ZACE OVIDIU, CÂNTĂRETUL IUBIRILOR GINGASE, RĂPUS DE-AL SĂU TALENT. O,TU CE TRECI PE AICE, DAC-AI IUBIT VREODATĂ, TE ROAGĂ PENTRU DÂNSUL: SĂ-I FIE SOMNUL LIN!
Călăuza grupului ne-a dus pe-o stradă laterală către Catedrala Sfântul Petre si Paul si fiind Duminică dimineata, era plină de lume. Cu greu ne-am putut strecura înăuntru pentru căteva momente, să nu stingherim Liturghia de la altar. In drum spre catedrală, strada mărginită de clădiri somptuase ce în trecut onora orasul prin distinctul aspect de civilizatie si bunăstare, ne-a rănit simtămintele si privirea prin delăsare si neglect, văzând răniile din tencuială, balcoane aproape de prăbusire si ochiuri de geamuri găunoase. Continuându-ne drumul pe faleza din fata portului spre clădirea Casinoului, durerea vederii acestui monument art-nouveau cu geamuri sparte si tencuiala jerpelită, depăsind orice cosmar sau imaginatie, m-a făcut să regret că nu am rămas pe vapor.
După un scurt stop la Mamaia, putini pasi pe nisipul de aur al plajei si atingerea cristalului de smarald lichid al mării, am făcut calea întoarsă către Murfatlar, în crama căruia ne astepta o masă copioasă cu sarmale în foi de vită si varză, mămăligă aburind în platouri si stropite din belsug cu vin rubiniu, la care nu a lipsit un taraf de lăutari ce a făcut pe multi să sară de pe scaune la o horă multinatională.
Întorsi pe vapor, cu multă părere de rău am început să ne strângem lucrurile înapoi în valize, care trebuia să fie scoase în fata usilor la prima oră a diminetii. În seara asta căpitanul Din a închinat cu noi o cupă de sampanie de bun drum si a sosit momentul în care am urat bunilor nostri prieteni din echipajul vapăorului noroc bun în cursele si zilele viitoare.
16 mai, 2011, îmbarcati în autocare suntem pe drumul Bucurestiului ce străbate lanuri de verdeată întinse dincolo de orizont în această zi însorită ce încâzeste nu numai timpul dar si inimile noastre. Pivesc timp de peste două ore privelistea de afară cu putină încredere pentru că pare prea frumos ca să fie adevărat: nu am văzut nici un petec de pământ necultivat, nimic urât, nimic care să supere ochiul. Până ce autocarul a intrat pe străzile capitalei, când am dat cu ochii de aceste groznice clădiri ceausiste dedicate oamenilor ca să-si petreacă viata în ele, devenite si mai urâte acum, când betonul s-a jumulit de tencuialâ, cănd masinile parcate pe trotoare sunt roase de plaga ruginii si stingheresc mersul trecătorilor iar grotescul desenelor grafiti de pe pereti, adăncesc apăsarea sufletească. In drum spre Casa Poporului, opera culminantă a lui Ceausescu, privelistea s-a mai îmbunătătit si fântănile arteziene de pe Magistrală au domolit asprimea efectului văzut putin înainte. Oricât de mult urâsc să proclam acest lucru, sunt convins că Ceausescu s-a înscris pe veci în istoria noastră prin unicul lucru care va dăinuii numeroase secole, această clădire de care numele lui rămâne legat. Acest colos de marmoră si granit, cu toate mis-calculatiile, greselile si neajunsurile de gândire si proectare, este grandios, opulent si remarcabil prin faptul că expune ca nici un alt exhibit caliatea, măestria si talentul celor ce-au contribuit la crearea lui, socotind că întrega manoperă si toate materialele, de la cristalul lămpilor, dulgheria mobilierelor, la tesutul covoarelor au fost în întregim creatii nationale cu care ne putem mândrii.
Turul a continuat prin capitală cu o oprire la centrul comercial din Cotroceni, unde am fost surpins să descopăr un mall extramodern, spatial, cu aer conditionat, magazine luxoase ca în Eaton Centre din Toronto, curătenie exemplară extinsă si în toalete, frumusete si bun gust. Apoi am colindat vechile bulevarde Bucurestene în care prea multe clădiri sunt blocate pe toată înâltimea de panouri uriase de reclame si trecând de Piata Victoriei, pe soseaua Jianu, ghida autobuzului nostru a oprit masina în fata unei clădiri împunătoare cu un imens crucifix ridicat peste grilajul din fier forjat al gardului lângă poartă spunându-ne că aceasta este casa propietasrului echipei de fotbal Steaua, Gigi Becali. În acel moment, întâmplarea face ca poarta de la intrare să se deschidă si la volanul unui Mercedes negru, domnul Becali, opreste masina si face semn ghidei să vină înăuntru. Nerîncrezătoare, tânăra coboară din bus si întrebă dacă chiar putem intra? Becali îsi reafirmă invitatia si cu pasi îndoielnici ne îndreptăm spre usa laterală. Domnul Becali ne opreste coborând din masina lui si ne face semn să intrăm pe usa principală, unde deja slujbasii lui, anuntati prin portabil, ne asteptau în capătul scărilor cu usile deschise. Am păsit într-un salon cu o elegantă distinctie de spatiu, echilibru si bun gust ce scotea în relief o scară de marmoră cu grilaj forjat si petale aurite ce urca la etaj, un semineu alb ce sustinea o oglindă venetiană care atingea plafonul, căteva picturi cu subiecte religioase împodobind peretii, si două icoane mari aurite lângă intrare. Noi, 40 de străini umplând un autobus, părea că am invadat linistea acestui palat care în trecut a apartinut marelui industrias Max Auschnitt. A fost deposedat de comunisti si după moartea lui Ceausescu revendicat de urmasi si văndut lui Gigi Becali, cu conditia să-l readucă la grandoarea din trecut, după planurile originale. Cu grija de-a nu stingherii nimic, am trecut din încăpere în încăpere, fotografiend în asamblu sau în detaliu, cameră după cameră, biroul personal pe care se afla o fotografie de familie cu sotia si copii si statueta Sfântului Gheorghe răpunând de pe cal sarpele. O altă cameră alăturată era destinată pentru computer, iar în partea opusă, sala de sedinte în care o masă lungă înconjurată de numeroase fotolii catifelate domina încăperea. De pe terasa largă laterală, grădina străjuită de o fântănă artizană era înconjurată alei pietruite, un covor de iarbă mărginit de flori mărunte rosii si ca fundal niste copaci majestosi ce împiedica vedera în adâncime. In timp ce fiecare dintre noi eram bucurosi de posibilitatea ivită, ghida nostră tremura încă nevenindu-si să creadă posibilă asemenea întâmplare, pe care nimeni, nicodată nu ar fi crezut-o plauzibilă. Nu stiu ce a determinat pe domnul Becali să ne invite în casa lui, dar cu sigurantă, această întâmplare dezvălue o nouă fatetă a personalitătii lui.
In timpul vizitării Palatului Poporului, bagajele noastre au foscărcate la hotelul Radison Blu din calea Victoriei si acum se aflau în camerele noastre asteptându-ne. După masa de seară la restaurantul hotelului, am profit de timpul liber să întâlnum cătiva prieteni din trecut.
Dimineata următoare, am vizitat la Castelul Bran atăt de mult apreciat prin valoare istorică cât si prin lectura însemnărilor Reginei Maria, care a fost atât de mult atasată de acest castel medieval, deosebit ca structură de cele ce le-a cunoscut si în care a descoperit enorm de multe elemente pur nationale. Dar ceea ce m-a împresionat si mai mult a fost să constat pe sosele schimbările de decor ale tării, numărul impresionant de clădiri noi, înalte, spatioase, moderne, sosele asfaltate si lărgite, multime de pasarele de trecere peste autostradă, mai ales în zona satelor de pe drum si însusi aspectul satelor care parcă au îmbrăcat o haină mai sărbătorească. După ce am colindat prin orasele vestului european, mi-a fost frică că în propria mea tară străinii vor vedea lucruri jenante; nu s-a întâmplat. Tare noastră e mai frumoasă ca oricând si mă mândresc cu ea. Si în pofida tuturor plângerilor si scandalurilor politice, eu am constatat un glorios pas istoric înainte.
David Kimel - Toronto
|
David Kimel 6/16/2011 |
Contact: |
|
|
