Biserica, patria sufletului
In luna iunie cand vara era doar o presimtire, in urma cu douazeci de ani, o mana de credinciosi s-au dus la marginea orasului Kitchener, printre ferme sa vada locul, ce avea sa fie o insula romaneasca intr-o mare de natiuni. In clipa in care oameni cantareau frumusetea locului, Dumnezeu desena in mintile lor tabloul unei cetati sfinte, a bisericii ce avea sa stea invesnicita sub cerul eternitatii. Locul ales de oamenii Domnului, parea adormit de neinsemnatate, era o ferma parasita, cautata doar de vietatile salbatice pentru a se preumbla printre flori.
Aici in locul hambarului, vom pune biserica, arata spre locul de vaza Achim, si aici sala pentru Festivalul Banatean, zice Banda, in timp ce, parintele Ichim cu Andrei si Miclea, tacuti masoara cu privirea frumusetea din jur imbratisata de zarea pustie. Este un loc departe de oras, un loc mare, si minunat pentru comunitatea noastra, care creste de la o zi la alta, zice Panta si ceilalti, si locul asta pe deal, imi aminteste de biserica satului meu din Banat. Intre-o clipa de ragaz, privind cu ochii ascunsi in pamant, murmurau tainic rugaciunea inimii, spre a primi curaj si luminarea mintilor ce aveau sa decida cumpararea locului. In timp ce bateau palma, crucea implinirii unui neam isi prindea radacinile in glia acestui pamant strain, care avea sa devina patria de suflet a romanilor.
Curand, tot omul cu inima buna, dadea tot ce putea, prin munca si bani ca ravna lor sa arate lumii ca “Banatu-i fruncea”. Chiar sub ochii truditorilor se ridica ca prin minune, biserica Sf. Ioan Botezatorul, stralucind ca o Cetate Sfanta crescuta in mijocul hotarului, intr-o poiana a stelelor imbratisata de zarea albastra. Silueta arhitecturala a lacasului, concureaza cu frumusetea bisericilor din Ardeal, cu turla infipta-n cer. Pare mai degraba o corabie a vazduhului cu catargul prins de colturile cerului prin fire de lumina, inaltand trupul masiv de suflete omenesti spre cer in zilele de sarbatoare. Cum timpul a adus orasul aproape de Cetatea Sfanta, inconjurand-o, biserica pare sa fie pastorul in mijlocul oilor sale, adunandu-le la chemarea fluierului si a clopotelor, si atunci cand toaca bate in Ziua Sfanta toti acei stropi de viata, prieteni cu Dumnezeu, cautatorii pacii si a iubirii vin ca la o intalnire la nivel inalt cu creatorul lor. Indata ce urci dealul spre biserica, dai cu ochii de troita si de poarta maramuresana, simtind ca ai intrat in curtea unei manastiri din Moldova, in vizita la Dumnezeu. Simti cum o adiere de duh, iti pregateste launtricul, catifelandu-l prin sunetul tainelor liturgice ce vin din alar si ca prin minune toata insingurarea, povara, si grijile dispar. In toti acesti ani, inimile iubitoare de Dumnezeu aveau un singur gand, acela de-a imbraca biserica in haina cereasca, in pictura Bizantina Ortodoxa. Dorinta tuturor era sa infaptuiasca o lucrare care sa faca cinste traditiei si culturii noastre, fiind o lucrare cu multa cheltuiala, si raspundere mare in gasirea acelui pictor cu har in arta picturii ortodoxe. Dupa ani buni de cautari, a sosit omul cu talent si ravna pentru Dumnezeu, ca sa teasa in culori sfintele vesminte ale bisericii, si iata ca din nou, aceiasi stalpi ai bisericii isi aduna fortele si bat palma pentru inceperea picturii. Este ca o minune cum tot omul care trece pragul bisericii, isi pune banutul la infaptuirea lucrarii monumentale. Este de necrezut cum bunatatea donatorilor face ca cerul sa-si toarca lumina prin ferestrele Cetatii Sfinte, conducand mintea si mana pictorului pe pereti, ca farmecul culorilor sa patrunda in Casa Domnului si sa nasca pagini biblice in tablori decupate din Cartea Sfinta.
Asemenea unui vesmant imparatesc, pictura bisericii imbraca sufletele celor prezenti, ca pe o mireasa invesnicita in frumuseta sa. De cum intri, esti atins de fondul albastru al tablourilor, ca un cer de unde lumina se frange in culori pastelate, peste chipurile sfintilor si a rugatorilor. Pictorul in harul sau, a pus tonuri de culori calde, spre a imblanzi tristetile si aprimea gandurilor, spre a simtii cum privirile infinit de blande si bratele iubitoare ale sfintilor se intind spre noi intr-o cucernica imbratisare. Tonurile culorilor stinse in argint, si aprinse de coroanele aurite ale Sfintilor, fac ca smerenia, demnitatea si iubirea sa aprinda candela de lumina in om, alungandu-i intunericul sinelui.
Tablourile biblice, nu sunt doar plasmuiri ale pictorului, ci chiar coduri descriptate de umbre si culori in a caror oglinda poti citi intreaga istorie a lumii, si chiar propria-ti viata. De cum pasesti pe sub arcadele intrarii, ochii sfintilor te fac sa te imprietenesti cu ei, ajutandu-te sa te linistesti sub mantia iubirii lor, simtind repede, cum pleaca de la noi lehamitea si gustul amarului. Sfintii Apostoli de pe catapeteasma in frunte cu Iisus si ceilalti sfinti, par sa fie conducatorii navei crestine care s-au pus in slujba cerului, sa scoata nava de suflete omenesti la mal, dincolo de orizontul nostru, spre eternitate. Locul acesta nepamantesc este in fapt o corabie istorica, ce porneste in fiecre sarbatoare in larg, sa cucereasca noi lumi de frumuseti, si noi timpuri, trimitandu-si imnurile de slava in ecouri corale sa bata in fiecare inima. Fiecare graunte de viata aflat in Cetatea Sfanta, are sansa sa urce la cer spre cuminecare, luind in potirul sufletesc Har Sfat, acea forta de nadejde a binelui care sa topeasca maine, timpurile de rastriste.
Biserica, patria sufletului, este o fereastra deschisa spre cer, prin care a venit la noi universul credintei si traditiei romanesti, de la vechea vatra, la noua vatra existentiala. Odata ajuns aici, simti cum distantele se micsoreaza, simti cum fiorul sentimentelor circula peste mari si tari spre cei dragi, pe poduri impletite de trairi unice, intr-o dimensiune aproape fizica in care prezentul si spatiu se leaga de trecut, in spatiul privat al fiecaruia, in plan imaterial. Toti oaspeti lui Dumnezeu, spun ca aici este locul unde se imbogatesc pe dinauntru, facand pace cu cerul si cu ei insisi si potolindu-si dorul de casa, in bucuria ascultarii slujbei in grai matern la capat de pamant unde rar ne putem auzi si intalni. Nicaieri altundeva decat la biserica nu poti asculta liturghia in limba ta, nicaieri nu gasesti atatea ganduri bune si atata curatenie omeneasca ca aici. Biserica, oricare ar fi este harfa sunetelor linistitoare ce compune muzica fiecarui suflet, facand ca istoria faptelor noastre sa deschida accesul la acea dimensiune energetica ce ne ajuta sa ne pastram echilibrul, demnitatea, traditia, cultura, trecand pragul bisericii in patria de sfintenie a sufletului.
|
Maria Sava- din Kitchener 6/14/2011 |
Contact: |
|
|