Semne de intrebare : Câte apusuri
Oare de câte apusuri avem nevoie pentru a ne simti acasă?
Imi pun intrebarea in vreme ce, aflată la volanul masinii care se indreaptă către casă, ultimele raze rosiatice ale soarelui de vară imi mângâie fata, incălzind-o blând.
Am iubit dintotdeauna apusurile. Una dintre imaginile cele mai indrăgite care imi apare in minte atunci când imi aduc aminte de copilărie este imaginea unui soare rosu, urias, atât de mare incât ai fi putut intinde mâna si-l atinge, un soare aninat parcă la câteva palme de intinderea aurie a Bărăganului. Am iubit dintotdeauna serile de vară, când tot amânam să intru in casă pentru a mai zăbovi putin in linistea ce cuprinde natura ostenită parcă după pârjolul zilei. Din zeul necrutător al cerului, care vreme de ore intregi tot trimisese sulite fierbinti pe pământ, soarele se transforma dintr-o dată intr-un bănut cuminte, rosu, ce părea suspendat in chip ireal undeva la marginea orizontului, unde zăbovea o vreme, pentru a se prabusi apoi ca un pescărus secerat dincolo de marginea pământului. Ceasul acela, incărcat cu o lumină auriu-rosiatică ce invăluia totul intr-o căldură blândă, si aducea un fel de pace asupra intregii naturi si asupra firii omenesti, este cel pe care il indrăgesc pentru incărcătura sa magică.
Am căutat adesea să regăsesc această clipă fermecată si aici, in Canada, insă multi ani ceva a lipsit pentru a intregi rotundul fermecat al ceasului de vară de acasă. Am privit nenumarate apusuri pe noul continent asemenea micului Print al lui Saint Exupéry, pe a sa planetă micută. Am fost fermecată, in functie de locul de unde priveam, de măretia sălbatică a naturii, de armonia unei grădini sau a unui parc, de silueta suplă a unei clădiri ale cărei geamuri reflectau ultimele raze ale zilei, inmultindu-le intr-o simfonie de culori in gama galben-rosiatică. Dar niciodată, până in această clipă revelatorie, nu am simtit acel ceva de acasă, nedefinit, făcut parcă dintr-un amestec de nostalgie si impacare lăuntrica… Acea pace pe care o simteam acasă in fata unui apus de soare, acea pace ce lega prezentul cu trecutul si cu viitorul intr-o tainică impăciuire, si in care timpul nu mai exista, acel ceas de inserare ce se prelungea parcă in infinitul divinitătii, erau inlocuite de un fel de trepidatie interioară in care admiratia momentană era intreruptă de străfulgerări de regrete si amintiri…
Pentru prima dată insă, acum, priveam apusul de soare prin geamul masinii si mă simteam impăcată. Ceva se intâmplase. Probabil că, udate de roua lacrimilor, acele fire nevăzute, de care avem nevoie pentru a ne simti legati de un loc, isi intăriseră rădăcina si prinseseră timide să urce si imi cuprindă glezna, pentru a ma lega si de acest nou pământ.
Din nou gândul mă duse la paginile romanului indrăgit, “Micul Print”, si la acel personaj, vulpea, care il invăta pe tânărul erou că singura cale de a o imblânzi era aceea de a veni in fiecare zi, la aceeasi oră. Se pare că, asemenea pildei din carte, nu frumusetea spectaculoasă a multelor peisaje admirate a fost aceea care a avut darul de a imblânzi puterea amintirilor si de a clădi si desăvârsI o nouă legătură, ci tocmai umila rutină a fiecărei zile.
|
Eliza Ghinea 6/14/2011 |
Contact: |
|
|
