"Războiul lui Puf” - un roman cu „întâmplări de război... si supravietuire "
N O.
"Războiul lui Puf” – ne avertizează autorul Ioan Toderită – cuprinde „întâmplări de război... si supravietuire în cataclismul lui, controversa dintre judecata etnică asupra mortii si judecata universală de a muri pentru o... cauză; învingătoare fiind cea dintâi”.
Nu vom dezvălui „meseria” lui Puf, pentru a nu răpi din suspansul lecturii.
CUPRINS
1. Vezi, mă, de muiere, n-o da rusului de pomană!
2. Că si tu si eu suntem în război cu lumea asta împutită!
3. Unde-i neamtu’, mă Marine?
4. Ei, lasă!
5. Pentru că l-ai adăpat…
6. Fumul de la moară, face noaptea chioară
7. Să mi-o dai pe Gligorita, la bal!
8. Ăsta-i omul care ne va salva de rusi!
9. Here unt Dort! Aici si acolo!
10. Unde grijania mă-sii, umblă Hoffman?
11. Unde-i Tiasda?
12. Mărie, ai grijă de american!
13. A dracului întâmplare!
14. Bez vsiacovo samnenia! mai mult ca sigur ne va trăda!
15. Lasă, nene Rosule, vezi de nemti!
16. Că italianu e pânea satului, mă băiete!
17. Lasă, că-i dăm noi viată, încet, încet!…
18. Vin comunistii!
19. Ne-am sfătuit în zori…
20. Să nu uiti! Joi la prânz. Tot în grădina asta!
21. Ih been freund… Eu sunt prieten
22. Culegi ce semeni! Semeni din ce ti-a fost dat să culegi!
23. Dă-le si barca!…, că pământul din deal ti l-au luat demult!
1
Capitolul 1
Vezi, mă, de muiere, n-o da rusului de pomană!
Noaptea, cea din cer coborâtă, pândea cu ochi de ucigas satul. Amurgul o purtase de mână din pădurea Gârboavele ca pe un orb ascultător si, grăbit să-si însotească soarele în alte zări, o părăsi pe creasta dealului Iepureni. Astfel, privind dintr-un zarzăr al viei lui Drăgusan, noaptea întuneca cu orbire depărtarea lacului care sfârsea în Prut, în dealurile Basarabiei. Lacul, se auzea sub pământ, cum sufla în oglinda din carnea lui pâlpâirea stelelor, ca-n lumânări pentru cei morti.
O râpă cât un pârâu fără izvor, cât o crăpătură în coasta de lut a Iepurenilor, a-luneca în cascade line pe coama unui cal murg, purtat de căpăstru de un om negru, întunecând umbrele unor trupuri arhaice în rădăcina viilor din Tărtăcuta.
În dreapta scufundării acestor umbre, stâna lui Ciupitu priveghea moartea Soarelui, cu behăit de oaie albă spre fântânile verzi din gura unei alte râpi, mai lată în umeri si mai adâncă în vii, râpa lui Necoară.
Călăretul, descălecat, ce luneca pe trepte de el stiute, în falia râpii mici, din cumpăna apelor secate ale Tărtăcutei, avea ochii aprinsi să vadă, să audă, să scormone adâncirea lui si a calului în satul care începea în tâmpele lui, în afara mintii lui, undeva în glezne, undeva într-un scâncet de copil nebotezat. Uitase de stână, de strigătele ciobanilor care băteau oile în strungă pentru a le mulge, uitase de sine în nisipurile acestui drum subpământean. Se trezi biciuit - în această uitare - de crengi de salcâm, de lemnul câinelui, de mărar sălbatec si cânepă, de trandafiri altoiti cu măcesi, cândva, la începutul lumii. Era înalt călăretul, în această călătorie sub lună, asa descălecat sub mămăliga ei mereu aburindă, mereu muscată de un câine astral, flămând în noptile de ceară si fum si uitare omenească.
Nu-si amintea când răsărise luna, când se oprise să vadă răsăritul ei, cu ochii în lacrimi, cu obrazul zgâriat, cu fruntea încăruntită de gânduri la pândă. Calul trăda nelinistea călăretului, opintindu-si în nări un nechezat blând. Omul îl scărpină pe bot ca să-i oprească simtirea altui cal. Din josul râpii, de unde o fi fost gura ei, venea, trudită de suis, o umbră, un cap mare într-un trup de pitic, un om posibil, urmat de un cal alb urias. Calul strălucea atât de tare că argintul lunii turnat în albul lui făcea nevăzută fiinta omului ce-l purtase aici, omului care se străduia să vorbească soptit celui de piatră, celui stauar, din calea lui.
- Mă nenorocitule!, ti-am spus să fie murg, nu bălan!
- Lasă, că o să-ti placă! L-am prins doar pe ăsta, care s-a ascuns de rusi în râpă.
- Da, n-au plecat?
- Au mai rămas în sat cam vreo zece. Arată ca dracu’, spânzurati în pepese-uri, cu pantalonii largi în tur, cu cămăsile lor scurte pe dinafară.
Se opri, înspăimântat de cât vorbise. Argintul lunii topise repede cuvintele vor-băretului si hotului de cai; fluturi sonori în urechi ciulite să plesnească.
În gura râpii, de unde venise hotul infim - numai ochi înfundati în teastă, se au-zi o rafală de armă automată.
- S-au îmbătat!, susoti hotul de cai, încă posedat de imaginea armatei lui Stalin, din mintea lui.
- Si, nemtii?
Întrebarea îl lovi în moalele capului pe ascultător. Nu se astepta să-i fie pusă de banditul din întunecimea râpii prea putin argintată ca să oglindească un om rău; omul înarmat până în dinti, dintre calul murg-moldav si calul alb-ucrainian. Tias-da, fiul cel mare al lui Teteia, hotul cunoscător de cai buni de furat, de cai de război, îsi opri suflarea: „Treaba asta a nemtilor risipiti în sat, nu-i a lui. Dacă ciripesti, mă nalangâtă mare, o mierlesti! Ion Brânză îti va scormoni măruntaiele!“, auzea el în suflarea-i oprită ca-ntr-o fântână secată, care, uneori, era mintea lui, auzea el ecoul amenintării lui Ion Mândru, starostele satului, sfătuitorul lui în vremea acelui război lung cât dracu’, de la apus până la răsărit si dincolo de răsărit, cât brâul pământului pe gura Soarelui.
„De nemti, ne ocupăm noi, bătrânii, ca să le arătăm că românii de la Mărăsesti n-au murit! Că noi n-am vrut nici războiu’ ăsta, nici pe cel de atunci, când tânăr si prost cum eram, omoram nemtii cu fală!“ „Păi! îti stergi din păcatul uciderii tatilor, salvându-le fiii de rusi, acum? De ce nu-i lasi pe rusi să-i omoare, că le-a călcat tara cu glontu’ pe teavă în carne de om nevinovat?“ „Mă, Mitică a Ilenei, nu-s eu făcătorul acestui păcat de a te război cu altii, nici Dumnezeu, care să judece cum se plăteste păcatul gândit de unii si făcut de cei care nu gândesc! Ce, mie mi-a fost usor să trag cu ochii deschisi la Mărăsesti, în tatii lor? Războaiele se câstigă cu iertare omenească, nu cu praf de puscă pus la rădăcina neamurilor!“ „Ei, vorbe, tată Mândrule! Războaiele se câstigă de cei care ne cumpără viata cu bani. Uite!, eu vând o mitralieră, aruncată din mâini de neamt împuscat la marginea santului, acolo sub gardu’ lui Mitu si Cac’ Sat. Doamne!, cum stăteau nemtii împuscati în ma-lu’ care înaltă casele lor spre cer! Parcă ne zâmbeau de dincolo, cu vorbe soptite pe ochi: Noi am vrut să cucerim lumea, cu voi prieteni, da, ăstia, care ne-au luat viata, ce vor?” Parcă, tată Mândrule, tot sa-tu’ auzise vorbele astea! Stăteau cu ochii în crăpăturile gardului nostru de stuf si plângeau, de parcă ar fi murit fratii mei mai mici, ori mai mari, pe care tata-i făcuse cu femei necunoscute într-un pelerinaj la Sfântul Mormânt, ori într-o călătorie păgână, din mintea lui!“. „Mă tată!, nu-ti mai trudi amintirile cu suferinta mortii lor! În război, moartea e asa de vicleană, că-i lucru mare s-o păcălesti. Uite!, îmi dau eu seama, acum, că as-cunzându-i pe nemti din calea rusului îi fac în ciudă mortii“…
- Bă!, unde sunt nemtii?, se răsti Puf la hotul ce adormise în oasele capului cu păr tepos, în ochii unui om care visa, cu orbite prea mari pentru visare omenească.
- În via lui Slădescu.
Puf privi în stânga râpii. Stia că via boierului pomenit de Tiasda, de hotul calului alb, sfârsea acolo unde privea. Cimitirul era îngrădit cu grijă de via lui Slă-descu.
Un nor îsi puse palma pe ochii lunii si îl lăsă fără gânduri pe Puf. Simtea, între scursura viei lui Slădescu si copitele cailor, vorbele nerostite a mortilor-vii din cimitir, un fel de vorbe bilingve: Das ist junker, ăsta-i tânăr, Johan, Ioan. Puf îl apucă de gură pe Tiasda, chiar în clipa vorbirii lui sâsâite. Tiasda se uită la mâna dreaptă a lui Puf cu ochi de mort trezit din somn. Degetele acelei mâini erau de aramă coclită, de pământ scormonit proaspăt, asa înclestate pe mânerul cutitului de la brâu.
Apoi, cât să spui „ăsta-mi taie gâtu!“, în trei timpi, cutitul sări din teacă.
Tiasda îl auzi cum se înfipsese înfundat într-un piept de om nevăzut, din capul lui. Un scâncet de copil amuti valea râpii într-o tăcere de piatră. Se deslusi un fel de „Bit tvoi materi!“, în gura celui înjunghiat.
Puf îsi smulse mâna stângă din gura lui Tiasda.
- Mă, când furi cai, omoară-le stăpânul!
Tiasda se întoarse spre zvârlitura cutitului lui Puf, ca să-l caute pe cel înjunghiat.
- Lasă-l acolo!, îi ordonă Puf.
Parcă nu-i dădea pace curiozitatea si atât cât ochii mortului sclipiră spre el căută căpăstrul calului bălan în picioarele lui. Nu-l găsi sub uitătura de peste a „rusului“ cu fată de var stins, cu chipiu răsturnat în moalele capului. Calul îl izbi pe hot, cu botul lui cărnos, răscolind strâmtimea râ-pii cu o răsucire de trup în aer, cu copitele cătărate pe lună.
Tiasda căzu în pelinul cald, plin de măcesi uscati, în iarna dinaintea acelei primăveri, multumit că nu fusese călcat în copite.
Puf nu-si clinti statuia din murgul lui. Mai avea în mâna dreaptă „fuga cutitului“ în întunecimea nefericitului necunoscut. Îsi pipăi chimirul, teaca goală a cutitului, pielea „serparului“ cu bani si gândurile care-l făcuseră fiară. Clipa de spaimă ce tremura îl ademenea să-si gândească o întoarcere triumfală din instinctele aducătoare de moarte.
- Ia stai, mă Puf!, îi strigă lui Tiasda, acolo în durerea tepilor lui, bine înfipti în fund omenesc. Tiasda, îi vorbi:
- Ăsta-i calu’ lui! Ăsta-i calu’ lu’ Alex-
andru’ Purcaru!…
Făcu ochii mari pe sub copitele calului. Văzu, pe un zâmbet senin a lunii în râpă, ochii prietenului său din copilărie. Ochii râdeau, asa cum făceau de fiecare dată când, în fugă după o fată, la horă, unul se împiedica ca să-l lase pe celălalt să o prindă.
Puf stia că Alexandru’ era mare iubitor de cai, stia că numai el putea să-si ademenească „iapa în moarte“.
„Mortu“ apucă gâtul „calului“ si, cu o săritură a trupului bine înfăsurată pe coama lui, dispăru în gura râpii. Tiasda îsi numără spinii din fund, bombănind la fiecare smulgere de „tăp“. Puf începu să râdă ca un apucat.
- Mă!, tu furi cai de la alti hoti de cai?, îl mustră între două sughituri de râs negustorul de cai pe „hotu’“ prostit de înfătisarea rusească a lui Alexandru Purcaru. Cum de n-ai stiut a cui era calu’?
- Păi!, rusii erau la crâsmă. De unde să stiu cine-i rus, cine-i român? Că, asa afumati de tuică, tare mai seamănă oamenii între ei! Că, cu ce sunt îmbrăcati, Dumnezeu îi stie! Neamtu’, cu haine de român. Românu’ cu haine de rus...
Puf trecu, potolit de râs, pe sub lună, în umbra piticului Tiasda.
Scormoni cu gheare de soim îmblânzit nisipul râpii încă uscat de înserare, încă proaspăt înfiorat de fuga calului pe fundul ei. Îsi găsi cutitul în nisip, neînsângerat, cu vârful bont, cu lama tesită, cenusie. Zâmbi. Tiasda se feri din calea lui. Îndrăzni totusi să-i vorbească soptit.
- Măcar de-o pâine, că nu mai avem din ce trăi…
Puf se făcu nevăzut spre calul murg. Umbra lui vorbi blândă, împăcată cu sine.
- Ia, mă!…
Palma care tinuse de gură calul, se desprinse din cal cu trei degete numai, cu o monedă de argint clipind des între ele. Tiasda luă „jăraticul“ înspăimântat, din palma cu trei degete. Stia că Puf fusese împuscat în palmă, atunci, Doamne! cum s-a-ntors roata, atunci, când îl apucase de gât pe neamtul ce-i rusinase nevasta.
- Mâine seară…
- Mâine, nene Puf!, pe râpa lui Ciucă pe coasta viei lui Drăgusan.
- Bine. Si ascunde-ti muierea de rus, de vederea rusului.
- Ei!
- Ei?
- Păi, da, că-i place, futu-i crucea ei!…
Puf dispăru pe o cărare din fundul râpii, pe una din cărările ei costale. „Să fi suit râpa în via lui Slădescu?, ori în via lui Bulearcă?“, îsi frământă aluatul mintii lui de hot prost: Marin a lui Tiasda. Auzi din cer:
„Vezi, mă, de muiere, n-o da rusului de pomană!“
Capitolul 2.
Că si tu, si eu, suntem în război cu lumea asta împutită …
Tiasda era prea trudit de azvârlitura gândurilor în carnea trupului lui, unor gânduri lilieci în pestera râpii lui Bu-learcă, în râpa-talcioc, de cai furati de la cei care nu iubeau caii în marsul lor spre moartea mondială si vânduti celor iubitori de viată înselătoare.
Mintea lui avea clipe de odihnă he-donică, clipe de lungă satisfactie. Îsi aminti cum erau cei doi cai albi în gura pădurii de plopi, în nara fumegândă a lacului din preajma pădurii. Îi vedea cum păsteau înfrătiti de păscut. „Ce puteau, Doamne!, să pască doi cai albi într-o câmpie mlăstinoasă, nisipoasă, lutoasă, asa cum se adulmecau în coame, cu nechezat blând?“. Nu stia pe care să-l aleagă. Ar fi fost prea îndrăzneată hotărârea de ai fura pe amândoi. Stia că „unu’“, cel mai putin alb, era iapă, dar înserarea nu-l ajută să-l distingă în ochi, văruind cu sânge si cenusă suflarea pădurii suspendată pe lac. Noroc de „calul“ ales. Nu-si smulse „prada“, apucându-i căpăstru ca să n-o facă îndărătnică. Aluneca, în pas cu ea, prin pădure, pe un domeniu stiut de animal, stiut de omul înspăimântat de furtul lui. „Sper să fie calul rusului!“ - îsi trudea Tiasda umbra în carnea noptii de apă, de plopi drepti ca lumânările stins-aprinse pentru morti într-o biserică părăsită de oameni.
Luna nu răsărise. „Lumânările“ erau cenusii si luminau cu evlavie omul târât de instinct pe un drum cunoscut la lumina zilei, pe o potecă-sarpe ondulată în nisip, la lumina zilei. Pădurea crestea în rădăcini scorburoase, din alte rădăcini împletite pe scoici si stârvuri, si mâluri nisipoase.
„Doamne!, cum seamănă sălciile din pădurea asta cu sălciile din malurile Prutului! Parcă s-au adunat la sfat, aici, să judece un nou hotar al neamului românesc!“, se gânduri Tiasda, cât mintea lui putea să gândurească, în noaptea hotiei lui nevrednice.
Îl auzea, între două sclipiri de minte, între două iluminări cerebrale, pe Puf: „Mă, Marine! urechea ta, cea fără sfârc, să o pui pe Drumul Basarabenilor, ca pe o ventuză, că asa vei sti când vin rusii în sat. Ei au spart granita, acolo la Cotu’ Prutului. Din Cotu’ Prutului, curg tunurile lor si caii lor si pustile lor si cizmele lor împutite si „izmenele lor cârpite-n cur“. „De unde stii tu cum arată rusu’ ăsta, care va veni, nene Iacob?“, „Stiu, mă!, fiindcă pe bunicii lor i-am văzut la Mărăsesti, mă, Marin a lui Teteia!, mă, om cu nume de mămăligă acră mestecată în gingii!“
Tiasda îl ascultă pe drumul sarpelui unsuros, din mintea lui, pe urma unui gând îndoielnic. Fără voie, îsi rezemă urechea de întâiul plop, urechea fără carne, care se răzbuna, astfel, cu ascultare în lemn, pe cea stângă, ascultătoare în aer.
„Nu-i nici dracu’ pe pământ!“, află Marin Tiasda, fiul lui Teteia din râpa fântânilor.
Îsi vedea nevasta în poartă. Cum îsi încrunta ea suvitele pe frunte să-l caute în pădurea Cuhalmului, peste furcile fântânilor din picioarele ei, peste calea ferată ce tinea „porcăroaia“, apă stătută a cozii lacului Brates, dincolo de sat. „Parcă-i asteaptă muierea asta a mea pe comunistii săraci a lui Stalin să le mărturisească sărăcia ei!“
Tiasda călcă scurt, cu ultimul gând la femeia lui, pe urmele sarpelui nisipos de altă dată: un dragon de pământ cleios, vălătucit în tălpile lui si ale „iepei“. Vâsli încă o dată, cu bratele făcute vâsle, în ceata deasă si grea dintre plopi. Stia că „dragonul“ nu-i decât un dig ridicat de oameni, ca să taie Cuhalmul în două cu căruta: din sud în nord, din ochii lacului în coada lui, fără să-l rănească, fără să rănească - la vedere - stârvurile de capre si porci din coasta lui răsăriteană, asa, prin lemn de plop si urzică, prin măruntaie de rădăcini de stuf, botezate „coscan“, prin lătrat de câine si clopot spart în frunze - bani mărunti, la o crâsmă cu danii. Se împiedică de un bot de ridicătură. Ar fi vrut să înjure, asa, cu gâtul sucit de călcătura strâmbă: „’Mnezeii mă-tii de muiere! Stia, auzise, nu stia de la cine, că Maria lui, cârliontată în floace, trăieste cu mos Plămădeală. Se scărpină cu stânga în cap, în părul lui de sârmă năclăită, ca să uite: „Dacă nu stau dracului acasă măcar o zi si-o noapte s-o satur, să-i fac un plod!“ Si iar striga cineva la el din plopii mintii lui rătăciti înaintea „iepei“ furate, în vertebrele dragonului adormit din rădăcina apelor: „Să furi tu armăsaru’ jandarmului? Dă-l în pi...da mă-sii, că l-a furat si el de la nemtii care fug de rusi!“ „Mă, ti-as da una peste gură, da nu esti mai aproape!“… „Cine? Cine mă strigă?“, se cutremură hotul de cai suri, acolo în scăfârlia lui mustrătoare. Îsi desfăcu pleoapele în ceată până să-i plesnească ochii. În urma „iepei“ venea armăsarul, mai alb decât fusese acolo unde îl lăsase. Stia că o să-l urmeze, cum si el o urmase pe Maria lui la cununia lor, apoi în casa din malurile satului surpate în fântâni, apoi în crăpăturile înfometate ale gurii si ale cărnii lui de om vesnic flămând.
Îsi ciuli urechea fără „toartă“ înspre Basarabia, măturând cu auzul pulberea cetii din plopi, dintre plopi. Apa lacului se prăvălea cu muget de bou pe Grindul Mare, acolo unde el si altii stiau că-i Dru-mul Basarabenilor. Prin acest muget, înapoi purtat pe ape, vedea hotul de cai o ar-mată descultă, înfometată, biciuită spre răsărit. „Îs săraci, mă tată, lipiti pământului!“, îi povestise cândva mos Drăgusan, cel care rămăsese fără o bucată de plămân la Mărăsesti. „Si, apoi, neamtu’ i-o sărăcit de tot, cu războiu’ lor“. „Da, ei au vrut să-i facă fericiti, mos Costică! Le dădea masini de arat, de prăsit, de…“. „Pe dracu, fără brate, mă băiete!, masina… Cu bratele se seamănă, se prăseste, se descreteste pământu’ din buruieni, si, si mai cu seamă, cu mintea ta, nu a altuia, cu ochinca ta, nu cu pusca în bătaia inimii!…“. „Ei, mos Costică, n-ai auzit că Europa trebuie mărită, lărgită, de la Berlin până la Moscova?“ „Eu-ro…, eu scuip pe Europa lui Hitler, că asa au vrut si atunci în ’saisprezece!“
Tiasda uită de cele auzite pe Grindu’ Mare. Fugi de claca vorbelor mintii lui. Păsi pe dig. „Cine mi-a dat cizmele ăstea? A, da! Le-am furat din picioarele neamtului pe care l-au îngropat în chiler!“ Îi venea să si le scoată din pulpe, din oasele picioarelor si, descult, cum vedea el oastea înfometată a rusilor în Grindu’ Mare, să fugă în bratele Mariei lui din poartă: „Fă, Marie, am scăpat de povara ultimei hotii, cizmelor neamtului. Iată, vin curat la tine, ca un Iisus înainte de răstignire! Vin să mă lepăd de boala asta de care m-am molipsit, în războiul ăsta, la care eu, fără urechea dreaptă, nu m-am bătut cu rusu’ pentru întregirea neamului, cum voia generalu’…“ „Ce-ti veni, mă!, să te bati cu a lui Purcică?“ „Pentru tine, fă, ai uitat?“ „Ai fi fost si tu erou ca… ca ciungu’ Gheorghe, ca orbu’ Misăilă!“ „Ce
pofte ai, săraca de tine, de tiiinee!…“
Glontu’ îi trecu parcă prin cap. Ceata
plesni si ea ca gheata pe lac într-o noapte de iarnă geroasă. Plopul din calea lui ricosă ecoul glontului în propria-i carne. Văzu cum plumbul glontului sfârâia în coaja plopului. Caii împerechiati o clipă, în clipa unui nechezat stins, tresăriră, ciulind urechile.
Tiasda se trânti la pământ, în silă, acolo în coama „dragonului“ de mâl uscat. Îl văzu mai aproape decât era, printre urzici si pălămidă, pe Ion Brânză.
- Mă, mă golane!, te astept de un veac.
Tiasda stia că nu-i de glumit cu Brânză, cu Ion Brânză. Vorbi cu gura în pământ.
- Da, i-am asteptat să pască…
- Ce să pască, mă tipirig? Te astept de un ceas…
„Veacu’ s-a făcut ceas, deci si omu-i mai bun“, îsi zise Tiasda si se ridică în coate, apoi, în genunchi, în inelele vertebrelor lui ascunse de cojoc, hot nevătămat. „Mi-am murdărit pantalonii!“, se căzni Tiasda să-si gândească ridicarea pe dig. „Care pantaloni?“, strigă la el cineva din spatele mintii lui ori din făurirea mintii lui. „Ai neamtului. Ai…“
- Ai să mă scoti din răbdări, mă Marin
a lui Teteia, si, odată, ti-oi opri glontu’ în scăfârlie!
- Dar, bădită! nu-i usor. Sunt albi si numai noaptea îi poate acoperi. Că, stii matale, fără acoperire…
- Lasă, mă, gargara!... Că tu n-ai făcut armată! Acoperirea de care te plângi tu, e fusta nevesti-tii pe pulpe…
Marin Tiasda simti veninul vorbelor unchiului său Ion Brânză, mai adânc decât spaima glontului îi pătrunse în inimă, mai umilitor decât tărâna din hainele lui de neamt-român îi scămosa înfătisarea.
- Stoi, tvoi materi!, se auzi în pădure, dinspre coada pădurii muiată în lac.
Ion Brânză dispăru într-un plop, prin plop, în cenusa cetilor înserării.
Văzu mai întâi o gură larg deschisă pe niste dinti mari, albi. Apoi, o cască mare ca un ceaun tras pe o căpătână tesită, pe ochii mici a unui câine în călduri.
Privirea omului cu vorbe neomenesti: „tvoi materi“, ce-l străpungea pe hotul de cai îmbrăcat în haine de neamt mort, în haine de ofiter neamt, se înrosi, gata să plesnească sub fruntea cât o felie de mămăligă aburindă.
Tiasda nu-si clinti statuia pe soclul înăltării lui în rusinea trăită o clipă mai înainte.
Visă chiar la aceea rusine-a scufundării în tărână moale, în carne si în os, vindecătoare de glont, de glont suierat în timpane. Când uitarea îl curătase de orice umilire, se auzi un lătrat de câine între el si „rus”.
Lătratul scurmă linistea plopilor, trupurilor lor înalte si indiferente, frunzele lor măruntis-azvârlit la un popas cu ectenii în drumul unui mort viu spre groapa cerului. Lătratul stârni în mintea lui Tias-da mirosul de apă stătută si mirosul de „mort proaspăt“, al pădurii din jurul lui. Prin acest miros îl văzu pe rusul, urât mirositor si el, văzu saltul câinelui pe rus. Arma automată, cea atintită înainte de salt spre el, se descărcă în aer cu un oftat lung, risipitor, înfundat. Arma sări din bratele celui care-l amenintase cu „stoi, tvoi materi!“, în mâinile altui om, răsărit în întunericul tulburat de „moartea armei fără gloante“. Era Ion Brânză.
- Si zi, mă Bratule!, ai vrut să ne omori în chip de rus? De unde pastili mă-tii ai găsit arma asta si izmenele astea?
- Păi!, de la de-alde Chirilă.
- De la Chirilă?
- Da, că ei l-au prins pe Ioan din Ca-hul, o rudă de-a lor din vremea Basarabiei Noastre si l-au ascuns în…
- Minte!, îl repezi Marin Tiasda. Minte, bădită Ioane!, se odihni el într-un cot, apoi, căutându-i fata lui Ion Brânză, se odihni în ochi sclipitori de cutite îngemănate.
- I-auzi, mă Bratia!, mă frate de curvă
rusească!
- Voia să-mi fure caii, bădită! Asta voia.
- Da, ce-s caii tăi, mă, Iftenie Marin!, mă eftenie de duminică de post!, îndrăzni „fratele“ cu nume „stilizat“, Bratia, Bratu, „stilizat“ de o migratie slavă-profană, peste Prut, după moartea lui Petru Rares si a urmasilor lui, stăpâni pe hotarul Isma-ilului si a Cetătii Albe, stăpâni pe osemintele neamului românesc, înrădăcinate în stepa Ucrainei, până la Nistru.
Tiasda-Marin-Iftenie, înghiti, cu mărul lui Adam bine plimbat în beregată, gata să se mustre pentru fapta lui de a fi fost hot de cai si în noaptea asta cu lună târzie pe cer, numai bună de ascuns urme de om în buzele înspumate ale lacului Brates, în cotloanele noptii din Cuhalm. Deodată, vorbi:
- Da, mă!, nume de rus travestit. Tot ce-i alb e al meu: caii slobozi din malu’ băltii, din gura râpii, toti caii de călărie, de tras tunu’, de neamt, de rus, de român fără căpătâi, sunt ai mei. Eu nu-i fur ca tine. Eu doar îi îndemn să-mi tină pasul în pădure ca nimeni să nu-i vadă, să nu-i înhame la războaie tâmpite…
Ion Brânză uită să-i mângâie scăfârlia rusului Bratu. Rămăsese cu bratul ridicat pe ochii lui vicleni, scârbit parcă de gândul lovirii acelor ochi cu un pumn prea curat. Îi plăcuse ultimele vorbe ale hotului de cai, Iftenie, ale nepotului Tiasda „Războaie tâmpite!”, ăsta nu-i prost, ăsta-i seamănă lu’ Cătană! Doamne, de n-o fi fost si cumnatu’ ăsta al meu, si el, rus!“. Se auzi strigând la „rus“:
- Fugi în pizda mă-tii!, că-ti tai gâtu’ de te mai prind în pădure.
„Bratia“ o zbughi prin scorbura văzduhului târâtor, între plopi. Uită arma rusească la picioarele lui Brânză, de frică, din poftă de viată.
- Ia automatu’!, îl îndemnă unchiul pe nepotul Tiasda. Că si eu si tu suntem în război cu lumea asta împutită!
Capitolul 3
- Unde-i neamtu’, măi Marine?
Podurile care legau „vălătucii” digurilor din Cuhalm sunau în copitele cailor ca niste clopote dogite, ca niste butoaie goale de stejar, rostogolite în piatră.
Ion Brânză numără pasii omului ce tră-geau caii în ochii lui, asa cum numeri bătăile inimii unei păsări ce-ti stă în palmă. Îsi ciuli urechile, mai mult, când un foc de armă trosni pe baltă, într-o depărtare, din câte avea balta, pe grind.
„E arma jandarmului Nită!“, îsi zise, înainte ca vuietul lacului să înghită vaietul plesniturii cu foc nevăzut.
„Ei!, jandarmu’ Nită, cât ar vrea să-l întâlnească pe Tiasda, pe mine, pe… Nu stie ce-l asteaptă, de vin rusii. Ce-l asteaptă? Ce ne asteaptă?“
- Păi!, nu stie nimeni, strigă, pe urmele cailor, uitându-si cuvintele afară cât să-si tragă suflarea pe ochi, Ion Brânză.
Tiasda nu-l auzi, înfrunta ceata digului.
Cu ochii clipiti rar, în lacrimi, până dincolo de închipuirea lui cu vedenii si drum de fier săpat în sprâncene. Stia de sinele drumului de fier însurubate pe trunchiuri gudronate de stejari, de pietrele lui colturoase.
Stia că numai podul, care pândea pădurea în lung, pe întuneric si lumină, în orice vreme din zi, cea de liturghie, cea de corvadă, de pescuit, de cules raci, de dus cireada satului în grind, putea să-l ascundă de ochii lumii: el hot de cai suri, lumea o vesnică pândă pe caii lui si încăruntirea lui.
Sirul de oameni si cai: Tiasda, iapa, ar-măsarul si Ion Brânză, coborâră „vălătucul“ din pădure, în ochii închisi ai lacului, în genele lui încovoiate. Un vânt vânăt împingea ceata, din lac pe pădure, străbă-
tând fiintele care-l înfruntau.
În gura podului, cea dinspre baltă, un felinar beat se clătina într-un brat de om fără viată. Tiasda slăbi frâul iepei, când mâna de fier a lui Ion Brânză înclestă mâna lui smulgătoare de ham.
- La Tăbăcaru’, pe poarta din livadă, în samalâc! …
- Bine, suspină hotul din căpăstrul iepei. Durerea bratului stâng i se îndulci la auzul apei din cizmele lui nemtesti si din gleznele lui căptusite în piele tăbăcită de vitel.
- Si azvârle dracului uniforma asta de neamt mort într-o câcătoare! N-auzi că vin rusii?
- Da, îmi place, bădită! Că mi-am închipuit, cu asta, că port războiul lor în oasele mele de român într-o ureche.
Ion Brânză, ori cineva care să semene cu el în coama armăsarului, nu-i răspunse, nu-i împărtăsi mândria uniformei ce-o purta. Auzi un alt om, altul decât cel căutat în mintea lui încetosată, cum îi vorbea în urechea fără sfârcuri, cum îi soptea cu vocale-consonate pe dinti:
- Si, armele, să le lasi în cărută!
- În cărută?
- Da, în cea cu obezi verzi, din sopron.
Nu apucă să-l ajungă din urmă cu vor-
bele „am înteles“, pe cel care-i ordonase ce avea să facă acolo în casa părăsită a Tăbăcarului, în livada lui de visini bătrâni. Ion Brânză pieri, înaripat de un val de ceată spulberată de vânt în cenusa apei Găuroaielor. Atunci când „haiducul“ Ion urca scările de piatră ale crenelului podului, sub sinele drumului de fier, când înariparea lui era de înger în coama cailor târâti sub pod de Tiasda, de hotul rămas fără stăpân, năvăli pe sat un fluier, ca un pumnal înfipt în lut, umed si strâns de gât pe apele lacului netezit de ecou.
Caii se opriră sub pod, uimiti de cataclismul din coama lor. Tiasda apucă armăsarul de căpăstru, care, până atunci, atârnase în coada iepei ca un sarpe de apă viu în dinti de cal înfierbântat.
Hotul stia că infernul din capul lui si al cailor furati din baltă era un tren plin cu tancuri, cu tunuri, cu munitie. Nu era întâia oară când, prins sub pod, se ascundea de năvala lui pe sine ori sub streasina dealului ce înălta satul într-un podis îndepărtat de mânia mortii rostogolită în roti.
Asa zguduit metodic de cascadele sonore tăiate în capul lui, de văzduhul prins în trupul lui, Tiasda, văzu felinarul. Clipea odată cu el, în aceiasi clipire cu a lui, cea înspăimântată de trosnete.
Un ciot de brat alb, cu palmă ascunsă sub lumina înspăimântată, tinea în aer, ca pe un căpăstru, altul decât cel din mâna lui dreaptă, tinea în întuneric, flacăra plăpândă a felinarului. Mirosul sinelor înfierbântate de apăsarea trenului în capul lui, si al cailor lui, îl îndepărta de mirosul flăcării de gaz, a felinarului, cum îndepărtezi în somn mirosul de auz.
Linistea, o liniste de moarte, ocupă, deodată, subpodul si vaietele lui de până atunci.
O văzu pe Maria, stându-i dreaptă în cale, în calea gândului de a-si urni caravana cailor furati. Înaintă.
- Ce dracu’ ti-a trebuit atâta vreme să furi mârtoagele astea?
Tiasda se miră de vorbele ei, privind în coama cailor: „Parcă sunt mai mici decât i-am văzut atunci la păscut în poala băltii!“. Se încurajă, urnindu-si cizmele, în
apă, spre Maria.
- Lasă, că-i fac eu frumosi, buni de iar-
maroc!
Se „urni“ si ea odată cu vorba lui îndreptată spre ea si spre încăperea fără nămol a subpodului.
Caii cresteau din nămol, albi mai albi
decât oglinda apei tulburată de vânt, a Găuroaielor, între drumul de fier si râpele de lut întelenite cu pui de salcâmi. Prin ceata umezită de cenusă, se desena o cărare bătătorită de copite si tălpi de om, o cărare cât degetul unei palme de urias îngenunchiat. Maria mătura lumina pe cărare cu cercuri de foc prins în fitil. Avea sufletul încărcat de mânia asteptării lui Marin într-o casă plină de prevestiri negre. Nu-i vorbi bărbatului din poala ei, din fusta ei, din coapsele ei, ademenindu-l să-i tie urma pe cărare. Noaptea semăna ochi a-prinsi în ferestrele caselor din sat, din dealul râpos al privirii lor în cer.
Tiasda se lăsa ademenit de Maria cum numai el stia să pretuiască ademenirea femeii înger, a fiintei lui de hot.
„Mă iscodeste!“, gândi el, ca orice hot bănuitor pe călăuze.
- Vezi!, că te asteaptă …, pe deal, omu’ ăla pe care-l tot strigi în somn „bădită“.
„Doamne, si în somn mă iscodeste!”, se căzni Marin Tiasda să-si tie trează ascultarea ei.
Maria se astepta ca vorbele lui să o ajungă din urmă. Vorbele însă nu veneau pe urmele ei. Tiasda se dezmetici, luptând din greu cu vorba „bădită“. Cărarea se lăti într-un suis molatec pe umărul stâng al dealului de lut. Cărarea, astfel suită de o femeie si un bărbat; oameni si patrupede precedând caii albi în povârnis, oameni si patrupede înfrătite de cărare, se făcu drum în cer.
Din „Caru’ Mare“ privirile coborâră pe pământ, acolo, în infinitul drumului de clisă, în casa cu poartă în drum. Prin betele gardului, ardea o fereastră rotundă, cu lampă cu tot, cu lampă prinsă în pervaz.
O umbră mare rezema betele gardului si stinghiile portii, o umbră de om ce număra pasii, în ogradă, prin fata lămpii.
- Ăla-i Tiamdat, văru’ tu!, vorbea singură Maria. Te-asteaptă de-aseară. L-o tri-mis a lui Barită după tine.
Tiasda nu-i vorbi „muierii“ desprinsă din inima lui, muierii ce-i ascultase vorbele în somn.
Caii se făcură mari, din ce în ce mai albi, când Maria si Marin se uniră, în poartă, într-o singură suflare. Nările iepei abureau văzduhul zăbrelit de umbrele betelor gardului pe pământ. Armăsarul se ascundea în ceata suflării ei, nechezată de el până peste podisul ogrăzii, în care lampa era stăpână pe înăltimea casei, pe conturul acoperisului ei de stuf, pe câte fiinte se aflau în oglinda ei afumată.
- Mă, da greu mai vii!, se auzi Tiamdat, vărul lui Tiasda. Te-astept de-aseară!
Maria stia de asteptarea celuilalt, asa că nu-i răspunse. Se rezemă cu umbra ei de gard, lăsându-i loc bărbatului ei, strâns legat de iapă, să intre pe poartă. Credea, prin asta, că vorbele lui Marin vor intra mai usor în ogradă, ca să-l oprească din văicăreală pe ciungul Tiamdat, pe nefericitul ei văr, care-si lăsase bratul drept la rusi, la Cotu’ Donului. Marin nu-si osteni vorbele pe căinta celuilalt de a nu fi fost mai degrabă acasă. Trăgea de iapă, să intre prin poarta strâmtă. Căpăstrul se întinse între el si regina albă, cu copitele încovoiate măsliniu, tărcat, gata să plesnească. Iapa nu încăpea pe poarta oamenilor. Tiasda îi ordonă vărului să deschidă poarta mare, a vitelor.
Două stinghii paralele purtară în aer alte bete scuturate de umbre, de picături de ceară învolburată. Tiamdat avea ochi mari, prea mari pentru a fi de om, asa cu povara stinghiilor în singurul lui brat, cel stâng, fără palmă. Fruntea îi era înaltă însă, netedă ca fruntea de femeie tânără. Marin intră cu iapa prin deschiderea portii mari, prin ochii senini ai veteranului de război, ai vărului veteran.
Poarta asteptă, în mâna ciungă a lui
Tiamdat, trecerea armăsarului în ogradă. Apoi, împinsă de o fortă dusmănoasă, scârtâi în balamale, cu milă, cu evlavie, până peste lac. Ograda îi primi pe toti în palma ei larg deschisă, luminată de lampa din geam. Scârtâitul portii închise se auzi lung sub pământ, semn că nu se va mai întoarce înapoi din pădurea de plopi ce-i prinse suflarea.
- Da, de ce mă astepti, de aseară, mă vere?
Văru’, Gheorghe Tiamdat, îl pedepsi pe Tiasda cu o tăcere mai lungă decât se cuvenea. Nu mai sfârsea de închis poarta cu inelul de sârmă galvanizată care-i strălucea în bratul drept întreg, în palma lui mică, prelinsă în capul tărusului de odihnă a portii.
- Lasă, că vorbim în casă!, îsi găsi Gheorghe scuză pentru răspunsul ce ar fi fost de dat acolo.
Se încruntă doar o clipă privind roată ograda. Făcu doi pasi spre prăpastia ei în lac, pe muchia râpii prăpăstioase din răsăritul întunecat al lacului.
Maria, da, Maria!, mutase lampa de pe fereastră pe sobă, de pe soba ce se vedea din ogradă. Marin se făcu una cu întunericul presărat de el pe pământ în calea lui spre grajduri. Gheorghe profită de ocolisurile lui Tiasda prin întuneric. Îl găsi, ocolind si el caii, locul lor la iesle, fe-rindu-se de cozi, de copite, de albul lor castaniu. Îl apucă pe Tiasda de lumânarea pe care o motăia într-o cană de lut.
- Marine, suspină Tiamdat, tremurând în bratul apucător, în singurul brat ce-l strângea pe Tiasda.
- Ce-i, mă Gheorghe?
- M-a trimis tata să te întreb…
- Ce?
- Unde-i neamtu’…
- Păi, a murit.
- Vrea să-l înmormânteze, odată cu bunica.
- Ce vorbesti, mă vere? Da’ milos s-a mai făcut unchiu-meu cu nemtii! Numai de mine nu i-a fost milă să-mi fi dat un loc de casă în sat. Am ajuns să-mi fac ogradă în râpa asta de lut.
- Ei, lasă!, că ai casa ta, asa cum ti-a dat-o Dumnezeu.
Tiasda se bucură că-i lăudat de vărul
lui, punându-i norocul de a fi avut casă pe seama lui Dumnezeu, asa cum îi stă bine oricărui crestin.
- Si când o îngroapă pe mamaia Catinca?
- Mâine.
- Bine, am să trec eu pe la mos Ifrim pe la unchiul meu „grijuliu’ cu nemtii morti”.
- Da, vere Marine!, asa, pentru curiozitatea mea, unde-i îngropat neam …
- În grădină, Gheorghe, sub trandafiri.
- Da, cresc trandafiri în…
- În carne de om cresc toate florile pământului, vere, chiar si cele tăpoase!
Capitolul 4
- Ei, lasă-mă!
- Ai încuiat caii?
- Da, în poiată.
- Si mânzu’?
- Mânzu’? Care mânz?
- Cel din poartă…
- Ai văzut tu un mânz, în poartă?
- Da, când văru-tu o trăgea cu „ciunga“.
- Fă, Marie! Ai vedenii?…
Tiasda îsi scosese deja cizmele. Le sco-
sese cu greu, fiindcă erau lipite de pielea lui până la os, fiindcă tăiase apa lacului cu ele în picioare, spre pod, ca un hot înspăimântat de ochii lumii. Pe scaunul bătrân, frumos rotunjit sub fundul lui, se simtea bine. Era gata să-si tragă si pantalonii, din brâu în glezne, odată cu cizmele si obielele ude. „Ce-i veni „muierii“ să vadă mânji în poartă? Sări în picioarele desculte. Strânse cureaua lată în cataramă, în catarama care-i tinea buricul ascuns în cămasă, în cămasa care-i tinea ascunsi păduchii în pânzele de in.
- Spală si tu, dracului!, boarfele astea de pe mine, se răsti supărat, Marin, la Maria, aruncându-si cămasa peste cizme.
- Păi!, dă jos si pantalonii si izmenele si….
Bărbatul, rămas gol pe jumătate, era gata să se supună vorbelor femeii, când, deodată, se încruntă, se revoltă pe instinctul supunerii fată de femeie.
- Să văd mânzu’!
Iesi descult si gol până la brâu, afară, în ogradă. Îsi atinti ochii spre gard, spre poarta mare cu stinghii, spre portita cu zăvor. Noaptea era mai adâncă în cer decât pe pământ, fără lună, cu stele pline de foc si clipire deasă pe ograda lui. Privi pe lac ca-ntr-o găleată uriasă cu apă, în care ochii lui se certau cu ochii femeii lui si cu ochii tuturor oamenilor din sat. „În prăpastie, nu cresc mânji!“, se trezi vorbind în dodii, Marin. Drumul pe care venise în ogradă, avea dinti de sarpe care muscau, pe sub poarta cu stinghii, din lemnul portii, din scândurile ce o tineau dreaptă în tâtâni. Lumina ochilor lui, plini de lumina stelelor ce i se încremenise în minte, caută casa, ca pe un reazem al mintii lui, pornită să se prăvale sub povara unui gând. „Unde-i mânzu’ muierii?“ Se îmbrătisă cu bratele împletite pe coaste, pe trupul gol înfrigurat. „Pastili mă-ti, cu vedeniile tale cu tot!“ Se chirci încă o dată în îmbrătisarea scurtă, pălmuită de brate, de mâini, pe toracele lui costeliv.
Uitase de ce înfruntase duhul noptii din ogradă în „chelea goală“, cu tălpile goale în lut cald.
Lumina îndepărtată, din geam, a lămpii de pe sobă, îi făcea vederea neputincioasă, nevăzătoare. Ocoli pata oarbă a ferestrei luminate fumuriu. În stânga, acolo unde stia că sunt grajdurile, acolo unde îsi purtase iapa si armăsarul să înnopteze omeneste, fereastra grajdului pâlpâia lumina unei lumânări. Nu-si crezu ochilor. Se îndreptă tiptil spre grajd, spre usa lui, stiută numai de el.
„A uitat Maria lumânarea aprinsă! S-o
sting, s-o sting, că ard caii de vii! Doamne! Doa…“
Se încurajă la auzul vorbelor din minte. Deschise usa grajdului sigur si drept în fată, de parcă mânerul broastei fusese pus în mână lui de un om necunoscut.
Atunci când să-si dezmierde caii furati
cu vorbele: „Mâncati, ai! ce vă pasă?“ ori cu: „Nici la mosie n-ati fi trăit mai bine!“, atunci îsi văzu propria-i asemănare umblând prin grajd. Avea însă o furcă în mâini, desi era gol până la brâu, ca si el, desi era fără o ureche, ca si el. „Cum dracu' am păr galben si ochi albastri?“. Îsi auzi uimirea în teastă: „Marine când bei vezi cai albi pe pereti, te vezi gol, cum te-o făcut mă-ta, stiu eu, stiiiu eu!“
Asa luneca furca în fân, în mâna omului care-i semăna, furca cu două coarne numai, spre ieslea cailor, peste coamele lor si urechilor lor ciulite în usa proaspăt deschisă.
Văzu „mânzu’”. Ar fi vrut să strige: „Mariiie!, l-am găsit! Tu-s crucea mă-tii de muiere! Că bine vezi în…“
Uită de asemănarea lui, de vedenia lui în grajd. Îmbrătisă mânzul cald dintre iapă si armăsar, ostoindu-si înfrigurarea pielii de găină.
- Gutten nacht!…, auzi Marin în ceafa lui slinoasă.
Se ridică din mânz, cu urechea tăiată pe mânz, cu bratul stâng în aer, gata să-l „pălească“ pe „neamt“, că numai un neamt putea vorbi nemteste în grajdul lui. Neamtul pe care îl stia în chiler, mort frumos, învelit în pătură de cal si fân proaspăt dintr-o toamnă care-a fost frumoasă la cosit. Neamtul, asemănarea lui, zâmbea cu jumătate de fată, de cap, cel fără o ureche. Era gol ca si el, dar pielea îi iradia pe un trup osos, mai osos ca al lui. Era prea departe, ca să fi fost ajuns de pumnul lui stâng, dezlăntuit să lovească. „Si, cum să lovesti un om care-ti dă „bună seara“ într-o limbă veche, cântată aici, într-un grajd de lut si paiantă, de lut si paie frământate cu sânge în picioare, într-o zi de clacă si înăltare?… Cum dracu’ a înviat?“, se frământa Marin, iesind din mânz, din plămada iepei ce-i mângâia cu burta salele.
Văzu, ocolind si armăsarul, văzu neamtul ce crezuse că-i seamănă. Lumânarea îi împreună cu tremur umbrit, cu lacrimi de parafină scursă în lemnul cenusiu al pervazului ferestrei adormite.
Cu teamă sporită, Marin Tiasda, se apropie de „mort“, ca să-l vadă în viată, ca să-l atingă. La primul pas făcut de el, neamtul tresări. Tresări si făcătorul de pasi. „Mortul” purta pantalonii lui de sărbătoare, cei de iută. Nu, nu era gol, ca el. Era îmbrăcat în cămasa lui de nuntă, cea pe care o îmbrăcase o singură dată în viată. Nu, nu-i lipsea o ureche. Avea urechi întregi, cu lobi frumos-ascunsi sub un păr blond, castaniu. Fruntea, asezată pe ochi albastri, ocrotea înăltarea unor pleoape moi în sprâncene usor încăruntite.
Neamtu’, acest neamt-viu, nu semăna cu el, cel înspăimântat că ar fi mort-viu, nu semăna nici cu neamtul din chiler. Cât de greu se hotărâse atunci să nu-l lase în santul de lângă calea ferată! Văzu, acum, în timpul lung oprit al înfometării acelei amintiri, acelei întâmplări neprevăzute, cum rusul din tren îl împuscase, cum rusul râdea în fuga trenului cu: „Dai! Dai! Dai!“, cu râs tăiat în felii de rotile trenului ucigas, ce alerga mândru pe buza Găuroaielor si pe nările pădurii de plopi. Casa lui, care din locul mortului suit pe umerii lui, era o casă în cer, semăna cu o Golgotă de lut, acolo unde el trebuia zilnic să ajungă, iar acum, pedepsit de ucigasul rus, de mila lui fată de cel ucis, trebuia să-si ispăsească patima de hot, printr-un suis crucificat de mort în trupul lui.
Se întâmplase, asta, în zorii zilei, care nu se mai sfârseau în mintea lui. Maria nu era acasă. El purtase mortul, furisându-se pe cărarea din prăpastia ogrăzii până în reazemul ei din cer. Lăsase mortul pe muchia prăpastiei, lungindu-se în picioare cât îi era înăltimea trupului împovărat de mort, până când mortul descălecă din umerii lui pe ogradă. Apoi, Doamne!, coborî cărarea prin măcesi si urzică, prin pelin însângerat si păpădii înmugurite. Se uită în cer, pe urmele lui din cer, si văzu neamtul ca pe un Adam proaspăt înhumat, acolo unde înhumarea e la început.
Nu-si mai amintea cum ajunse lângă el, cum îl ascunse în chiler. Stia numai că-i fusese frică de ochii lumii, lumii nepăsătoare la trenuri rostogolite în rădăcina casei lui de un război ce nu se mai sfârsea…
- Gutten naaacht!..., îl auzi Maria pe Marin intrând în odaia cu plită si sobă si trombe fumegânde. Că noaptea era rece încă în mai, în primăvara cu transee săpate în margini de lume, cu fluturi de mort (încă) neadormiti în frunze.
- Ai găsit mânzu’?
- Da, răspunse, tremurând lângă sobă, Marin.
Văzu balia fumegândă pe scaun.
Se plecă pe ea. Îsi înmuie palmele în apă. Luă săpunul de pe masă si-l frământă în palme. Apoi, aruncându-l în farfuria „cioplită“ parcă anume pentru săpun, acolo pe coltul mesei, se umezi din nou cu palmele în coastă, în subsuori, pe gât, până unde sărmanele brate, mai scurte decât i se păreau la furat cai, îi ajungeau în mângâiere.
- Unde era?
Maria oftă de plăcere. Marin căută stergarul în cornul scaunului încornorat. Se frecă, umflându-se în piept, pe piept, pe trunchiul bine spălat. „Unde era?“ fusese rostit probabil de mai multe ori, fiindcă Maria avea ochi mari, mai mari decât în prima noapte de măritis cu el.
„Nemuritorul Tiasda“, nemuritorul acelor clipe lungi, de asteptare a femeii lui, de odihnire în apă a cărnii lui, hotul de cai Tiasda, în sfârsit, vorbi.
- În poiată.
Maria nu era sigură că bărbatul ei se trezise în întregime din bucuria scăldatului în „balie“. Lăsă vorbele lui să umble prin odaie până în patul în care îl astepta, până în peretele cu icoana „Maicii Domnului, făcătoare de minuni“, din capul ei.
Marin o privi cum stătea acolo, ca o femeie fără simturi, nepăsătoare la simturile lui de bărbat, de hot credincios în cai slobozi, în morti înviati în cer, în casa lui din cer.
Îsi freca tălpile în apa caldă din balie, din balia pusă pe rogojină: asa curat, de la brâu în sus, asa săpunit, de la brâu în sus, în văzul Mariei.
- Dă-ti jos si pantalonii neamtului si izmenele si… Si spală-te întreg, îl sfătui
femeia lungită sub icoană.
Focul duduia ca o locomotivă scăpată de pe sinele din rădăcina casei în ogradă. Marin o ascultă pe Maria.
- Întoarce-te, fă!… o rugă, rusinat, el.
- Ei, lasă!... mieună ea, nerusinată.
Bărbatul se dezbrăcă în întregime. Uită de picioarele scufundate în apa săpunită, de picioarele lui, care murdărise apa săpunită. Uită să azvârle apa murdară ca să-si spele restul trupului într-o altă apă, mai curată ca cea dintâi. Se aseză, copil molatec, în genunchi, în lungul baliei cu apă murdară. Se spălă acolo, în cât mai rămăsese ea curată de la spălarea picioarelor.
- Tu ai înviat neamtu’?, vorbi Marin, în sfârsit.
Maria deschise ochii să-l privească. Era gol. Tinea stergarul ud în mână, ca pe un steag fără coadă.
- Da, îi răspunse Maria, închizând din
nou ochii.
Nu-si amintea când se băgase sub plapumă, asa goală, asa nerăbdătoare să-l primească în pat.
Sub ochii închisi, văzu icoana, cum o pândea luminoasă, cum focul din plită îl făcea pe Marin mai gol, mai însângerat în carnea mirositoare de săpun si busuioc. Apoi cocosul cântă, odată cu venirea lui în pat. Maria îl simti aproape, mai aproape, cum simti căldura soarelui întâia oară după nastere. Noaptea, noaptea se dezlăntui în trupul ei si în pofta bărbatului dezlăntuit. Auzi: Gutten nacht! Si îl văzu pe neamt cum trecea prin casă, prin ea, prin ogradă.
- Întoarce-te, Maria!, o rugă cineva din patul ei, din bratele ei.
- Ei, lasă!, suspină ea, mai nerusinată.
Capitolul 5
Pentru că l-ai adăpat
Îsi înfăsurase obielele pe pulpe, strâns, cu ciudă pe înfăsurare. Apoi apăsă capătul cârpei, ultimei obiele, în palma stângă, ca să nu se despletească, înapoi, pe pulpa piciorului stâng, cătărat în genunchiul piciorului drept.
Supărat pe chircirea lui în scaun, căută în dusumea, lângă opinca dreaptă, para-sânul, ciorapul de in, parasânul neîncăltat.
Îl urmări, uimit, de parcă n-ar fi fost mâinile lui cele mângâietoare de pulpă. Parasânul înghitea lacom asezarea lui în cârpe spiralate.
Îsi aminti, asa chircit pe încăltare, cum
neamtul se înveselise la vederea lui, aseară, în coama cailor furati si adăpati la lumina lumânării. Sări în picioare, învin-gându-si greutatea trupului si a mintii, tulburată de îngrijorare. „Cine dracu’ l-a înviat pe mort? Ea?“
Maria dormea cu un somn lenes, cu respiratii suspinate în pernă. Gura, deschisă de buzele ei cărnoase peste barba rotundă, pe sub nasul cârn, obraznic, învăpăia privirea lui Marin, până dincolo de închipuirea sărutului, îmbrătisării, până în scufundarea trupului lui în trupul ei. Se furisă sub fruntea ei, ascultându-i gândurile din somn. „N-a fost mort, Marine! N-a fost nici viu, mă!…“, povesteau suflările ei în gura lui, apropiată de gura ei. „Lasă! Lasă!“, o sărută el pe frunte. Atunci când buzele lui subtiri o atinse pe buze, ea se trezi. Doi ochi mari, încetosati de vis, înăltă bărbatul din fruntea ei. Doi ochi albastri care stiu să vindece reazemul unor ochi străini de scufundare în frunti gânditoare.
- Marie, gânguri, înăltat pe fruntea ei, Marin.
- Da.
- Unde-ai ascuns neamtu’, că…
- Că?
- Tataia, vrea să stie.
- În beci.
- Parcă l-am văzut asară în felinar, în grajd...
- S-o fi plictisit de umezeală…
- Si, cizmele?
- Care cizme?
- Din chisoarele lui.
- I le-am încăltat eu.
- I le-ai încăltat tu?
- Da, că tu ai bătături.
Ar fi vrut Marin să o certe pe Maria, asa proaspătă si trezită cum era, asa proaspătă în ochii lui, dar un fel de milă, ca pentru un copil ce nu poate să meargă din nastere, îl năpădi. Aceeasi milă găsi, însă, putere să urască ultimele ei vorbe.
- I le-am promis vărului Tiamdat.
- Păi!, nu mi-ai zis.
- Păi!, nu ti-am zis.
Femeia aruncă plapuma din pieptul ei chinuit de apăsarea unor cârpe-pumni. Bărbatul făcu un pas înapoi, în odaie, gata să răstoarne scaunul pe care stătuse si din care se ridicase cândva ca să-i vorbească unei fiinte călătoare în somn. Nu se asteptase ca frumusetea femeii atinse de el să se urâtească asa de mult, într-o goliciune amenintătoare.
- Futu-ti Dumnezeii mă-tii de prost! Dai pe degeaba caii furati lui Brânzea! Dai si cizmele mortilor pe care mi-i aduci în casă! Ai să mă dai si pe mine cu împrumut, ori de pomană, azi, mâine.
Uită de goliciunea trupului ei în dezlăntuirea vorbelor asupra lui Marin, care totusi avea putere să se minuneze: „Doamne! cum i se miscă sânii pe înjură-tură. Muierea asta-i drac!“ Se feri din calea „crucii“ ei umblătoare prin casă, din calea săgetilor unor cuvinte otrăvite. „Si cât de blândă si de ascultătoare era… aseară, când… când duduia focul în sobă, în plită, la picioarele… în călcâiele noastre, când… când umbra mea umbla pe pereti flămândă…, flămândă de…, de carne…“
Odaia, cu rogojină pe jos, cu plită în „sub-icoană“, cu usă de scânduri împreunate pe stinghii, de teslă si rândea cioplitor, cu pereti de lut proaspăt văruit, era prea strâmtă pentru doi oameni: unul, dovadă de rătăciri în gânduri, altul rătăcitor
profan în amintirile sfinte ale celui dintâi.
Marin, cel dintâi, trânti usa în clantă, părăsind odaia „Du-te dracului de… nebună, de drac!“ Avea drumurile bine bătătorite în minte pentru acea zi, pentru ziua întunecată de vorbele Mariei. Nu se împotmoli în ecoul lor trist din inima lui. Se desteptă, iluminat de suisul unui drum în cer, unui drum ulită. Armăsarul din urmele lui se opintea, ca si el, în urcus, cu pasi aprigi apăsati în tărână, cu suflări fornăite pe nări.
Calul alb mătura ceata, cea care se revărsa din podisul satului, prin stăpânul lui, prin el, în lacul din străfunduri. Coama calului alb, alb umezită, se despletea în pământ, într-o tărână fierbinte ca cenusa unui foc mocnit, tăinuit de noaptea care se stinsese la răsărit, într-un răsărit ascuns vederii omenesti.
Casa Tăbăcarului stătea cătărată în furca drumului bifurcat, în ochiul drept al privirii lui Marin în cer. Trebuia să ajungă acolo unde mai fusese de multe ori, mereu nedumerit de ocupatia lui în acea casă, mereu întrebându-se de rostul acestui negot cu negustori nevăzuti. Nu-l văzuse niciodată pe „tăbăcar“.
Tarsita, o femeie numai piele si os, lungă de se împiedica cu capul în crengile
visinilor din ogradă, îl căuta de fiecare dată cu ochi mari, cu buzele strânse subtiat pe dinti. Crăpa poarta cât să încapă „calu’“. Trăgea „calu’“ de căpăstru ca pe o surcică în aleea de nisip. Închidea poarta din coada calului, fără să-i fie frică de copitele lui nărăvase, si îi zvârlea banii printre scânduri, cu vorbele scurte dinainte gândite: „Pentru că l-ai adăpat“. Asa avea să-si sfârsească „hotia“ Marin. Asa se sfârsea orice hotie în casa Tăbăcarului, cu o „parolă“ pentru slugi cinstite, pentru oameni de rând frumos rânduiti în însetarea unor animale rare.
Drumul povârnit de om si de cal se bifurca, asa cum stia Marin, nu si armăsarul lui, sub unghia cerului, acolo unde privirea lui Marin voia să pătrundă, acolo unde ceata spulberată de vânt în cotloanele băltii desena două ulite, în cruce cu cel ascendent, umbrite roz si violet si indigo.
- Neata, Marine!, auzi hotul de cai, auzi călăuza în cer a calului alb, un glas de om cunoscut cândva între betele de răsărită ale unui gard viu.
- ’Neata! se apăra Marin de pânda vorbelor „cunoscutului“.
- Da’ fudul mai esti, mă!, îl sustinu pe „pândac“ o altă voce, pitigăiată.
- Măăă!, strigă baritonal cineva, de sus
în jos. Măăăă, vin rusii!
Valea înghiti strigătul în făina cetii, în plămada ei plutitoare pe lac, spre Prut, spre Basarabia.
Numai o cumpănă a celor cinci fântâni din piciorul drumului spre podisul satului îndrăzni să scârtâie cu: iaa-uzi! cu: ei, si! cu: pe dra-cu!, cu vorbe tăinuite în mâinile unor femei despletite în ciuturi.
Atunci când să se stingă „Măă“, strigat
de un nebun în baltă, se auzi ecoul:
- Măă… să te întorci pân’ vin rusii, că fug cu neamtu’ de…
Era Maria. Îi vedea numai baticul. Si ochii mari sub batic si, Doamne!, salele plecate pe ghizdea si, Doamne!, pe neamt cum o tinea de sale să nu cadă în fântână, să n-o smulgă cumpăna din bratele lui.
Lasă armăsarul înfierbântat de urcus să-si tragă suflarea. Ocoli albul lui gretos, plin de sudoare sărată, în „văzul“ dracilei si oamenilor dindărătul gardurilor. Coborî în fugă la fântâna cu „vedenii“. O babă somnoroasă îsi umezea buzele cu apă ca să bea apă dintr-o ciutură verde, verde de mucegai.
- Ce mai pute… Nu poti bea…
Marin, într-adevăr, era însetat, luă cuvintele auzite pe deal, din mintea lui, si le
trânti în ochii babei.
- Ei, si!
Bău pe nerăsuflate apă din ciutura ce se odihnea în mâna stângă a babei. Baba avea ochi mari, negri, de fecioară, nepăsători de adânci. Marin îi vedea în apă, fără să se întrebe când se asezaseră mai întâi în ceafa lui. Auzi pe ultima înghititură, pe ultima închidere de pleoape:
- Si, zi, ai dat calu’ tăbăcarului?
Vocea era groasă, deodată voce de bas,
de om bine rădăcinat pe pământ. Marin se cutremură.
- Păi, nu era acasă tă…, doar mama Tarsita.
Marin îl recunoscu pe „bandit“. Era, asa deghizat, o vânjoasă babă pornită pe ceartă. Baticul, baticul Mariei căzu pe gât ca o cârpă de pus pe gură când bate vântul din fată.„Coapsele lui“ mari, erau prea mici pentru arma ce se ascundea sub cârpele făloase de bocitoare.
- Cât ti-a dat?
- Trei milioane.
- Minti.
- Nu mint.
- Când ti-a dat banii prin gard, ce ti-a spus?
- „Pentru că l-am adăpat“.
- Vezi? Cinci milioane. Mă furi, Marine?
- Eu… Eu am de plătit lui Chirilă, lui Susai, lui… neamtului.
- Lasă, că de neamt, mă îngrijesc eu! Dă-mi „toate cele trei“ milioane!
Atunci o văzu pe Maria cum îl purta pe neamt călare pe iapă spre întâia fântână, cea cu izvor mai înalt decât lacul. Îl auzi cu voce „de babă“, pe bandit:
- Si, mânzu’ îti rămâne arvună.
- Dar, n-am nutret…
- Îti trimit eu o cărută. Fă-l mare, că nu se stie...
Maria ocoli dinadins ochii lui Marin. Purtă neamtu' spre „babă“, asa încălecat.
Casele de lut, din povârnisul care tinea satul pe podis, clipeau în ferestre un soare care se scălda, în baltă, departe, spre Reni, spre Ghimia, spre corabia legendară scufundată în gura Prutului, în vărsarea lui în Dunăre, de un „turc“ somnoros.
Ceata sedea încă groasă pe fântâni. Ion Brânză, apucă fără să privească căpăstrul întins de Maria spre el. Încălecă dintr-un salt iapa, în spatele neamtului. Neamtul icni, de parcă îmbrătisarea banditului, acolo în vertebre, era ultimul impuls dătător de viată.
Nu, nu se mai văzu nici cal, nici neamt,
în casa din buza dealului.
Numai pădurea să fi stiut unde, în care altă lume avea să treacă un neamt înviat de Maria lui Marin în noaptea plină de spasmele iubirii, în noaptea dintre zile fără sfârsit, cum au fost cele ale unui război mondial dement.
Capitolul 6
Fumul de pe moară, face noaptea chioară
Nu stia nimeni „potecile“ banditului Ion Brânză. Armăsarul furat de Marin si vândut Tăbăcarului, femeii lui, Tarsita, necheza din grajdurile suspendate în cer pe streasina satului privitoare în lac, în pădurea de plopi, satului moldovean, tăiat în două de un val de pământ antic, vadul lui Traian.
El, vadul, lacom de întinderi, cobora din alte ceruri, mai îndepărtate decât cel plin de ciori si de gugustiuci, cel al satului statornic în timp, că era vremea ierbii demult încoltite si a semănatului demult sfârsit în arăturile dealului, din cocoasa Iepurenilor, din palma Tărtăcutei, dealurilor nevăzute, arate si nevăzute, din clopotnita bisericii, ori din râpele Basarabiei – de ai fi umblat prin ele, cum ai fi umblat în privirea unui copil nestiutor de neant, de neam, de lume, ca să privească cu ochi înlăcrimati în rădăcina privirii dintâi, cea de român.
Oamenii spuneau că Ion Brânză, în ultima vreme, ar fi „partizan“, cum auzise ei de numele ăsta de om, de om care nu se supune celor veniti să le batjocorească vatra strămosească, cum îsi închipuiau ei că s-ar fi cuvenit să fie răzbunători cei batjocoriti.
Adevărul era că Ion Brânză se întorsese în dimineata vinderii armăsarului înapoi în pădure, pe acelasi drum pe care Marin străpunse podul cu o seară înainte, din lac spre casa lui de chirpici, cu Maria în ochii lui si câinele în călcâiele lui pline de bătături.
Un om înalt cât un plop stăvili năvala banditului în pădure, de parcă plopii pădurii Cuhalm se încarnau în ceata groasă, umedă si lascivă, din legănarea lor înceată, dintr-o suflare caldă a vântului numit Traistă goală, de parcă, se încarnau în fiinta de basm a unui Păsăr-Lăt-Lungilă prieten, ocrotitor de vrajă, de dusmănie omenească. Era înalt si bine îmbrăcat Păsăr-Lăt-Lungilă. Avea cisme lustruite, păr blond si ochi albastri: „Doamne!, o lume de ochi albastri împotriva unor ochi negri, cum erau ochii lui Ion Brânză, o lume de ochi senini împotriva a doi ochi întunecati care îsi doreau jertfirea, nebunia jertfirii instinctive, acum în preajma venirii rusilor, pentru..., pentru cauza…, pentru salvarea nemtilor în care crezuse, pe care îi crezuse atotputernici la dus, atunci la îndemnul generalului să treacă Prutu’, ca să întregească neamul românesc,… pe dracu, ca să rămână fără prieteni, fără muiere, fără un plămân.
Îl privi pe „Kauf-master“, pe colonel, cât de drept rămăsese în mintea lui, si în calea lui, cât de hotărât era să-l ademenească din nou în „cruciada lui“: de salvare a nemtilor rătăciti de panică, de glont, de istorie, pe drumurile Europei.
- Spui mie când trimit călăuza...
- Păi!, la noapte, tot la…
- Gut, gut!…
Colonelul se apropie de cel încălecat. Ion Brânză se feri din calea lui. Scoase din buzunar un pistol miniatură, cât o brichetă mai mare, si i-l puse în piept neamtului încălecat.
- Ar trebui să te împusc.
- Colonele, stii?, l-au împuscat din tren.
- Fiind că estem las. Trenul trebuia runcat în aer.
- Dar n-a sărit podu’ în aer. N-a sărit, la
dracu!
- Care pod?
- Ăla, de acolo…
Pădurea se zvântase de ceată. De unde stătea colonelul se vedea podul si traversele drumului de fier si lunga asezare de piatră a digului din buza fumegândă a Găuroaielor, a lacului plin de raci si mormoloci, din această margine de apă infinită.
- Daa?…
- Daa!…
Cei doi „daa“ s-au frânt unul de celălalt, si în ochii nemtilor, în auzul lor, ca un drag „iaa“, „iaa“, drag cuvânt de izbăvire a unui adevăr incontestabil. Pădurea înghiti vocalele salvatoare de dispret, de judecăti brutale. Pistolul din mâna tremurătoare de mânie, se întoarse la loc, într-un porthart din soldul înalt al colonelului. Ceata care stăpânise pădurea, înaintea intrării lui Ion Brânză în ea, fugi din privirea neamtului pe neamtul încălecat, apoi, din fiecare trunchi de plop, în cotloanele unui cer cenusiu. Soarele, cât o fi fost peste toate, peste văzduh, în aceea zi, nu dovedea să ajungă cu raze însulitate pe pământ. Un soi de nădejde în el, arăta celor patru fiinte ascunse în pădure, nestrălu-
cirea lui în lemn de plop.
Nu se întelegeau deslusit cuvintele lor, fiintelor tulburate de vorbire, din marginea răsăriteană a pădurii. Apa clipocea, cu „asa“, cu „Das“ „Der“, cu „du-te“, cu „ia“, „da“, cu frânturi sonore de limbi împerecheate, suflările lor gesticulate.
Tot de acolo, din marginea mereu a-poasă a pădurii, Ion Brânză: se vedea ca-ntr-o oglindă, Ion Brânză urmă digul care tinea apa să nu inunde toată Pădurea-Cuhamului spre malul lung al lacului, pe drumul ce lega Cherhanaua de bărcile risipite în umbra năvoadelor. O colibă de stuf, păzea năvoadele întinse la zvântat pe stâlpii gudronati si nicio tipenie de om nu-i oprea alunecarea călăretului fugit din pădure. Neamtul sedea în brate lui Ion Brânză, sus pe iapă, ca si el lesinat ori nu-mai adormit.
Vântul sufla din largul lacului, din capul Grindului Spiei, bucuros că măturase ceata de pe ape, dintre oameni, dintre stele stinse. Un soare vânăt, alt soare învinetit de vânt, tremura pe Butnaru’- alt grind, frate cu Spia, aproape de sfârsitul lui în lac, în Chiscul Curvii.
Cele trei „fiinte“ care se aflaseră pe drum înainte ca soarele de acum să se scuture de omătul diminetii si al noptii în apa lacului, dispăruseră sub un pod, geamăn cu cel din Găuroaiele, sub podul cu salcie în umăr. Podul de la salcie, dădea, dincolo de gura lui sub salcie, în Râpa Iepurenilor cea numită si Râpa Bălăii, ori „fiica mai mare“ a Râpii lui Ciucă, ori Râpa Morii, după cum un om care o străbătea avea s-o urce, s-o calce cu talpa ori călare, în văzul lumii ori pe ascuns. Fundul râpii era neted, nisipos. La începutul ei, serpi neveninosi; de început de vară, de sfârsit de mai, se împleteau cu mărăcinii uscati ai toamnei dinaintea ultimei zăpezi, ultimului ger năprasnic, care întepenise armatele învrăjbite la Stalingrad, care stri-case socotelile omenesti ale războiului mondial pe Terra. Copitele iepii se scufundau în nisip, sub câtă greutate purta coapsele ei. Ion Brânză descălecă, întele-gându-i pasul anevoios si suflarea nelinistită de a înfrunta poveri în urcus. Fundul râpii „suia” drept în sihlă, în pădurea de salcâmi ce adăpostea satul de „Traistă goală“, de vântul ce bătătorea grădinile cu uscăciune si oamenii cu moliciune. Un zgomot serpuit de râpă opri iapa din urcus, ciulindu-i urechile. Ion Brânză ascultă si el, alături de iapă, întelesul acelei aluviuni lunecătoare din aer în falia râpii. „Trec tancurile nemtesti!”, îsi spuse, si sui mai vârtos râpa, înaintea iepii usor despovărate. Uitase de neamt, de echilibrul lui în coama iepii ori în coada ei. O fărâmă de uitătură în urmă îl făcu să zâmbească. Neamtul se urina, în viată, acolo într-un măces, agătat de tepii lui, semn că mortul de până atunci, cel pe care-l tinuse strâns în brate cândva, venise la viată, învăta să trăiască.
Ion Brânză auzi în grădina din tâmpla lui dreaptă, prin zgomotul care-i serpuia urcusul în râpă, vorbele lui Severin îndreptate spre el.
- Doamne, da greu mai vii!
Îl văzu pe „camarad“, dând poarta de sipci din calea lui la o parte, ca să-i alunece la picioare pe o potecă de câini. Severin era prea scund pentru a-si vătăma fundul lăsat pe pământ, să alunece în jos, era prea usor ca să-si lase urma fundului în tărână. Neamtul, plictisit de eliberarea vezicii, privea lacul de sus. Soarele se legăna pe lac lăsându-si vâslele în Prut ori înainte de Prut, în râpile Basarabiei, cele care înăltau podisul ei sub satele însiruite alb pe cer, pe un orizont subtire ca ata de tăiat mămăligă, mămăliga rotundă a pământului fără hotare, fără imperii, fără nu stiu câti Dumnezei.
- Dumnezeu’ mamii ei de muiere! iar…,
se auzi Gheorghe Severin, înjurând în
pieptul lui Ion Brânză. Acesta îi împinse cu o mână înjurătura, cu tot cu trupul prăfuit de alunecare. Îl privi mirat pe neamt. Cum stătea nemiscat în soare. Cum, asa înnegrit de soare spre râpă, avea o umbră caldă pe ei, avea tresăriri calde în nisip.
- Iohan!, îl chemă pe un nume, la întâmplare, Ion Brânză.
Neamtul nu-i răspunse, semn că nu era numele lui. Neamtul, chiar de ar fi purtat numele strigat de bandit, n-ar fi putut răspunde. O vedea într-un timp trecut proaspăt, într-un timp fărămitat de inima-i bătândă, pe Maria, pe femeia din chiler. Cum i se băgase în trup, acolo pe rogojina plină de sânge, ca să-l încălzească cu fierbinteala ei, cu buzele ei cărnoase ce-i muscau gâtul fără suflare, apoi gura fără suflare si ochii lui uimiti de „vis“, de o femeie demon din visul mortii lui. O durere plăcută, ca cea de la călărit, în locul unde călăresti, îi aminti că este om si trebuie să se bucure de viată, îi aminti că este în viată si se cuvine să fie bărbat, asa cum fusese cândva, pentru el si pentru femeia din bratele lui, din carnea lui. Păcătui, ca să-si înceapă viata, încă o dată, acolo, în casa hotului de cai, hot de suflet omenesc.
- Hei, Fritz!, nu mai avu răbdare Gheor-
ghe Severin, cel împins de Brânză să stea drept pe călcâie.
Neamtul se trezi. Numele Fritz, porecla auzită la rusi îl onora.
- Doamne, e ca un înger!
Privirea neamtului se oglindi în a lor, albastră, senină, plictisită. Soarele i se asezase pe umeri, răsfrânt de trupul lui pe brate, ca două aripi de lumină. Cămasa de in înflorată, împrumutată lui de Maria, iradia argintie pe înăltimea toracelui slab, osos.
- Parcă-i un înger la scăldat!, continuă să se uimească Severin.
Ion Brânză nu se lăsă păcălit de imaginea ireală a neamtului. Întunecă vedeniile „camaradului Gheorghe“ cu o încruntare încercănată pe înconjur. Dibui în coasta râpii o „viitură de puieti“ de salcâm. Por-ni prin tepii fragezi să scormonească în sus, în sihlă, un drum ascuns vederii. Iapa se opri cea dintâi în inima unei cărute, alungite viiturii, până ce rotile ei din fată o tintuiau într-o iarbă grasă de mohor si pălămidă. Poiana era plină de fluturi si de miros de pelin. Soarele, acelasi străjer cre-dincios pe hotarul dintre Basarabia si Moldova, pe Prut, înverzea sihla cu verde crud si verde pământiu.
- Ce frumos!, oftă Gheorghe.
- Schön!, vorbi cineva nemteste. Era neamtul care suise si el „viitura“, în poiană.
- Mă, a lu’ Severin!, vezi că o iei razna cu vedeniile tale. Ce, esti mahmur? Taci dracului!
Ion Brânză îsi pierduse răbdarea, a-steptându-i să „izvorască“ din viroaga râ-
pii, cea fără urmă între ierbi.
Tancurile urcau din greu dealul, soseaua pietruită, cu pod peste râpă, peste râpa pe care o părăsise când neamtu’ era înger în ochii „tuturor“. Dealul pietruit de sosea tăia ca un cutit stirb pădurea de salcâm în două. În stânga „cutitului“, fiind ei, trei oameni si un cal-femeie, doi români si un neamt, pândind armata lui Hitler, tristă si miriapodic însiruită pe drumul deznădejdii fiului risipitor. În dreapta, fiind Râpa Bălăii, cea din nisip vesnic si lut vremelnic, cea săpată mereu de flăcăii însurati ca să-si facă adăpost sub cer, o casă cernută de timp în trupul unui cărutas prins în lut.
- Ascunde iapa!, ordonă Brânză.
Gheorghe, în loc să o apuce de căpăstru, o luă de bot si-i tinu capul în brate. Brânză zâmbi: „Stie cum să se poarte cu iapa!“. Si se lungi pe admiratia lui nemărturisită, pe burtă, în buza poienii, pe muchia santului înalt al soselei. Tancurile se căzneau să tie soseaua, drept călăuzite pe sosea de întâiul tanc. Erau numai „trei cărăbusi de plumb“, acolo în „fundul soselei“, dar senilele lor scrâsneau nemernic. Cu o ultimă scrâsnire, ultimul tanc se făcu nevăzut în creasta soselei, cea dinspre podisul Vânătorilor, cea de peste Valul lui Traian. Acolo, pe acel drum roman, se unea soseaua cu Drumul Cucii, cu Dru-mul Mare, cu drumul la care voia să ajungă Ion Brânză. Toată această asezare a drumurilor, din mintea lui, îi făcu pânda în coama santului înalt al soselei atentă până la tresărire. O clipă, văzu moara si auzi bătaia valturilor ei, moara de untdelemn, Oloinita lui Mitu pe sub unghia Râpii Bălăii, cea surpată în râpa lungă a Iepurenilor, pe firul căreia venise aici. Gheorghe înhămă iapa cu un ham vechi, prins în fugă de hulubele cărutei părăsite pentru ei acolo. Neamtul prindea fluturi, scos din minti parcă de amintirea învierii lui de Maria lui Tiasda.
Un Wolfswagen obosit opri sub meterezul santului, în care nemiscarea lui Ion Brânză era de piatră înrădăcinată. Iapa era înhămată când „colonelul“ escortat de patru soldati ce purtau o ladă, în pas cadentat, ca pe un cosciug de general, intrară în poiană. Nu se asteptase nimeni să fi venit acesti oaspeti dinspre zgomotul stins al tancurilor. Colonelul zâmbi, citind uimirea lui Ion Brânză de aproape. Banditul stătea tolănit pe burtă în acelasi loc cu un ochi pe moară, cu un ochi pe „Neamtul” oprit din prins fluturi, cu fruntea încruntată spre ladă.
- Unt munition?
- Das ist munition, răspunse colonelul.
Urma pasilor colonelului prin iarbă serpui pe lângă trupul trândav al banditului. Apoi, stăpânul umbrei îsi ridică casca de ofiter pe trunchiul unui trandafir sălbatic. Din Wolfswagen, din parbrizul lui nevăzut, iesiră în salopete doi armurieri-recuperatori de arme fără stăpân. Îsi împovărară umerii cu câte trei arme într-un mars fortat spre parapet. Cei patru umpluse căruta cu lada „generalului anonim“. Ocolind iapa si ocupatia lui Gheorghe de a o înhăma, se lungiră pe burtă, pe parapet, spre a privi armele din mâinile armurierilor. Căruta se umplu de „croncănituri“, de tevile instrumentelor ucigase.
Atunci văzu Ion Brânză fumul gros al băgeacului oloinitei. Atunci se ridică el din „nesimtire trează“, din fruntea încruntată pe poiană.
- Gutt, gutt… se strădui să-i zâmbească „colonelului“, prin cuvinte scurte si apăsa-
te, printr-un mers legănat spre vânzătorul de arme si gloante si trotil si moarte instantanee.
- Cât mă costă?…
- Niciun ban…, doar, schimb,… în schimb,… Krauss, Krauss tinut la voi.
Numele repetat al „îngerului“ fără nume, până atunci, al Fritului, al Iohanului, botezat până atunci de oamenii lui Tiasda, de Gheorghe si chiar de Ioan Banditul, numele repetat de colonel, avu pret în urechile „mortului înviat“. Krauss, inocentul, deveni constient de târg. O flacără rece îi umplu ochii albastri când soarele se uitase o clipă în fruntea lui albă, de marmoră.
- Cam putin!, se amărî, deodată, voit, Ion Brânză. Abia îmi duc eu zilele, cum să le mai duc si pe ale ăstuia. N-avem haleală, n-avem băutură, doar muieri, da, muierile ne tin de foame, Hă! Hă!
Râse ca să-i tină hangul si Gheorghe Severin. Un „Ha! Ha!” gâtuit, alungă Wolfswagen la deal, pe sosea, spre movila „legionarului roman necunoscut“.
Krauss întepenise, ca un obiect de artă, în ochii colonelului. Acesta îl abandonă, acolo în ochii celor din poiană, apropiidu-se nepermis de mult de bandit. Duse mâna la buzunarul interior al vestonului. Ion Brânză îndreptă pistolul automat din umărul drept, în bandulieră, spre „negustor“. Colonelul nu se înspăimântă. Scoase linistit, cu o alunecare constantă a mâinii drepte pe inimă, un mănunchi de bancnote frumos tencuite la vedere. Arma banditului se plecă în pământ la vederea banilor.
- Gutt!, se asternu între cei doi pacea. „Gutt“ fiind, deodată, cuvânt parolă, cuvânt dezmăt, cuvânt fără de lege a unei conventii tacite.
- Rik!, strigă colonelul spre salcâmul în care „intrase“ cei patru soldati purtători de armament. Un „copil de trupă“ mic, în haine mari, apăru în poiană cu o ranită cubică.
- Krauss ocupation… se oferi colonelul să-i explice banditului.
Ion Brânză acceptă ranita în poiană si în mâinile, apoi pe umerii, lui Krauss, deodată înviorat de cadou.
- Mă, Ioane!, să nu fie vreo mină, îsi vărsă o bănuială, ascuns în iapă, Gheorghe.
- Nain! Nain!, se auzi „colonelul“. Das ist un radio, radiolocation…
Dispăru, cu tot cu pitic, în salcâmul bătrân, poartă a poienii. Krauss se bucura, prinzând din nou fluturi, înhămat la ranita
lui de lemn. Iapa nu putea urni căruta.
- Hai Frit!, strigă Gheorghe.
Fumul se îngrosă pe moară, cu rotocoale drăcesti. Căruta cu arme iesi din sihla de salcâmi, tăie zarea călcată în picioare de senilele tancurilor si se afundă în pădurea de stejari a Gârboavei. Drumu’ Mare îi mai păstra urmele, când noaptea cădea pe loviturile de tun trase de rusi pe gară. Lacul înghitea ghiulele între Spia si Butnaru ocrotind legănarea bărcilor în maluri. Satul numai era nelinistit ca un câmp părăsit de păsări cântătoare în schimbul unui vultur ceresc.
În poala pădurii Gârboavele, Ion Brânză aprinse un chibrit. Se auziră, fără voia lui, vorbele:
- Fumul de pe moară, face noaptea chioară.
Dintr-un stejar cu două trunchiuri, apăru Puf.
- Lasă, mă Ioane!, că ti-am auzit talgerul cărutei. Lasă parolele ăstea în plata lui Dumnezeu.
Capitolul 7
Să mi-o dai pe Gligorita, la bal!
Luna se despletea ca o femeie lăuză pe
casa lui Bulearcă, pe cimitir, pe urmele
armăsarului suit din râpă. Puf, nu-si închipuia cum o să-l primească, la capătul umbrei lui, prin via lui Valinatos, cei adunati în cramă. Doar gândul unui vin bun băut dintr-o ulcică, la foc, lângă foc, într-o casă caldă, îl mâna prin butuci, prin vita de vie strânsă în malduri în calea lui. Îl încurajă si armăsarul cu sforăituri povătuitoare, cum să asculte în întuneric omul, cum să adulmece ierbile pământului în preajmă.
Un gard de sârmă, care nu putea fi mirosit pe întuneric, gata să sfâsie carnea de om si de cal si limba uscată a vântului si privirea întepată a mortilor din cimitir, ori a celor vii, pândind lumina ferestrelor cramei, un gard de sârmă ghimpată, îl întâmpină pe banditul Puf.
Stia demult „domeniul“ lui Valinatos, casa lui Slădescu, cumnatul „mosierului grec“, înfundată în pământ, pe butoaie de stejar, casa lui crâsmă, cramă-beci, din ulita văduvei Margareta, cea care „călăuzeste“ cu două trei ogrăzi în lung omul pornit „la deal“, prin valea Tărtăcutei, la pădure, prin Dealul Iepurenilor, la furat pe Drumu’ Mare. De copil, încercase fuga din sat, pe această ulită, cu alti „frati de fugă“ în lume.Nu uita cum se rătăcise în „pădurea Mâtelor“ căutând pădurea Valea Mare si mosia lui Ciucă, unde muncea tat-su la treierat. Ciobanu, cum dracu' îl chema, un flăcău la oi, îl văzu în marginea pădurii. Îsi tinu câinii în turmă, si-l aduse la stână. Asa, în seara aceea, dinaintea unei nopti, a unei posibile pierzanii, cum este viata oricărui om, învătă să dea oile la strungă, să doarmă pe pământ. Mirosul de oaie îi făcu rău la stomac si a doua zi stia că-i mai curat să fii hot, decât „slugă la oi“. Da, copil fiind, nu-i îndrăgea pe cei cu „gura mare“. Asa a învătat să tacă, dându-le un pumn în gură. Apoi veni vremea să facă armata si se bucurase la gândul că poate omorî în voie oameni, că poate scăpa de prăsit, de păscut vaca, de mers la horă, de aprins lumânări în strană, de dat cu grapa arătura din Traian, de… Doamne!, cât de urât i-a fost să trăiască prins în mrejele obisnuintei de a trăi fără viată, doar de florile mărului. Asa spera, înainte de chemarea în armată, să fie eliberat de „pocăinte“ plictisitoare. Dar n-a fost să fie „războinic“. Avea un picior mai scurt si nu stiu care deget mai lung. Nu avea „dimensiunile“ ucigasului din linia întâi. L-au „reformat“ de la început. Si s-a reformat el atunci hot de pădure, de Drumu’ Mare, de plăceri lumesti neiertătoare.
Fura de unul singur si nu împărtea cu nimeni furatul. De la cei care aveau prea mult, cărora le prisosea belsugul. Nu-i plăcea să ia vieti, doar să le înspăimânte, să-i înspăimânte de viata păcătoasă pe cei care o trăiau prea plini de viată si de avere, de păcatul banului si al curviei.
„Mă, vătafule! Ce-ai avut cu Cărutasu’ Poalelungi? De ce nu i-ai dat banii pe zilele muncite la grâu?”
„- Păi, s-a îmbătat două zile din trei!”
„Da, tu, nu bei, mă otravă! Nu bei zi de zi, ca să-ti faci poftă să-i bati pe toti care-i vezi muncind?“
„Ăsta-i calu’ tău?” „Da!” „Si chimi-ru?” „Da!”. „Descalecă!”
Vătaful făcea ochii mari în jur, poate, poate o să-l scape cineva. Câmpul era gol în „cotul” Drumului Mare, în „cotul” rezemat de mosia lui Ciucă. Doar nucii înalti erau martori la despuierea vătafului de cal, chimir, ciubote.
„Vezi că-ti găuresc nădragii de te mai miorlăi atâta! Si-ti fac data viitoare chiar găuri mai multe în cur, de te răzbuni pe Poalelungi!”
Asa pleca, printre cei doi nuci, un om descult, peste miriste, spre pădurea Valea Mare, acolo unde mosia lui Ciucă se odihnea în stejari, cu conac si hambare, cu slugi alb-învesmântate, cum îi plăcea doctorasului Ciucă - mosierul lui Dumnezeu pe pământ.
„Mă Poalelungi, ai cal?” „Nu, omule!”, se văita cărutasul când era întrebat de Puf, după despuierea vătafului. „N-am decât doi boi!” „Ia calu’ ăsta si chimiru’! Vinde boii si caru’ si hai cu mine!”. „Da, casa?” „Ce-i cu casa?”. „Muierea, vreau să zic, că ea este casa mea!”. „Muierea stă în casă si te asteaptă! De asta-i făcută, să-si astepte bărbatu' dus prin lume, ca pe Ulise, Penelopa lui, parcă asa o chema… pe muierea grecului ăla, crai la greci”.
„Ei, asta era la greci, în vremuri mai bune!
Acu’ si la ei, cred, nu-l mai asteaptă muierea pe bărbat. Uite a lui Purcică, cel care a murit la Tiganca s-a încurcat cu neamtu’ ăla care le-a stat în casă. A lui Horovei, la fel, s-a tăvălit un război întreg cu mos Catâr!”.
„Mă cărutasule! Eu te-am scăpat de vătaf, numai de judecata asta a ta, cu casa si muierea care te asteaptă în ea, nu te pot scăpa. Eu îi altoiesc numai pe cei răi, eu nu-i sfătuiesc pe cei buni să-i părăsească pe cei dragi!” Si, Puf, se îndepărta de vorbele prea lungi, prea adânci ale cărutasilor, ale păgubitilor de vătafi. „Omu’ e făcut să rămână cum Dumnezeu îl vrea, nu cum omul îl roagă pe Dumnezeu să fie”. Si cu gândul ăsta, care-i bântuia parcă mintea, pleca pe Drumu’ Mare, spre pădurea Gârboavele, unde îsi avea loc de odihnă si învrăjbită aducere aminte de oa-meni răi si buni.
Stia locul portii prin care să treacă el si armăsarul, împins de „luna lui Bulearcă”, aici în ograda cu serpi la sfat, a cramei lui Valinatos. Îi văzu prin fereastra afumată de o lumină fără vlagă. Era asteptat de umbrele „serpilor”, făcute pumn în scaune, la o masă lungă din lemn de fag. Un sfesnic de pus la capul mortului înainte de poarta cimitirului, pentru a-i ridica privirea mortului pe sat, într-o ultimă căutare a cât a fost el în lume, lâncezea asteptarea celor dinăuntru, pentru un om nevăzut, de afară.
Bătu la usa încuiată cu zăvor greu. Bătaia se înfundă în scândura izbită cu pumnul, ca un ciocan pe o nicovală de iască.
Armăsarul ciuli urechile, semn că un om, dinăuntru, călca cu pas sovăielnic întunericul scormonit de „pumn”.
- Cine îi?…
- Iacob…
Putin stiau că Puf avea acest prenume. Fusese botezat de Rozenberg-fotograful, pe Traian, în Galati, când el nu stia ce sfânt avea în cap evreul.
Noaptea scurmată de „Traistă goală“ băgă pre-numele în urechile celui pregătit să tragă zăvorul. Parola „sfântului“, ascultată atent, învătă mâna cum să deschidă
usa, mâna celui înecat de „cine îi?”.
„- Da greu mai deschizi…, usa asta puturoasă”, ar fi vrut să-si răzbune asteptarea Puf.
„- Da, greu… si tu… vii”, era gata să-l izbească în gură argatul Vătămanu pe Puf Iacob. Usierul era si paznic de cramă si tăietor de vie nobilă, storcător de poamă, făcător de tărie. Si în muncile lui arăta mereu ca un om care deschide o usă, nehotărât să taie vita cu doi ochi, ori cu trei, să lase vinul la fiert, o zi sau două, să ardă focul până la miezul noptii ori până în zori, sub cazanul cu boască putredă si dulce, sub cazanul de aramă tigănească, vânăt-verzuie, lacomă de foc si apă, de însetări nemernice.
- E… e… e… se auzi în masă, în jurul mesei, câte un „e“ de fiecare om tintuit în scaun.
- Tiasda-i de vină. M-a zăbovit cu un
cal alb si mare cât casa…, se dezvinovăti Puf.
Nu-l asculta nimeni. Un om mai mare
în grad decât cei tintuti de scaune în jurul lui se încruntă tusind. O liniste apăsătoare făcu respiratiile rare, mai rare, în trunchiurile de om adunate sub sfesnic.
- Sezi!, opri linistea de plumb să curgă în lumina plăpândă, starostele adunării.
Era Ion Mândru. Valinatos îi dăduse în arendă via si ocupatiile tinerii vitei de vie în viată, pe rod. Avea o dijmă bună din această meserie, din această înfrătire cu Bachus-zeul sau Dumnezeul ăla grec, dinainte de Cristos.
Puf ascultă porunca ochilor căprui, ochilor calzi, îmblânzitori de vulpi, de serpi, de oameni scosi din minti.
- Am hotărât. Vei duce vinul în zece cărute la vapor. Mâine noapte. Armeanu’ te asteaptă la Docuri, stii tu, jos în Bădă-lan, mai sus de poarta Portului. Cu vamesu’ s-a vorbit. Îi dai o balercă de rachiu la crâsma din Vezuviului, peste bariera lui Moruzzi.
- Dar, n-are cai destui, Tiasda… se învinovăti parcă Puf.
- Lasă-l pe amărâtu' ăla!, găsim noi cai. Se retrag nemtii si vând cai si pistoale si steaguri si… îti dau numai un om de aju-
tor, pe Tulică.
- Pe Tulică?
- Da, că-i cunoaste pe cărutasii de la
moară, de la moara lui Canamela, de unde tot cară ăstia făină la Galati.
- Cât?, schimbă vorba starostelui, Puf.
- Cum cât? Că esti prieten cu haita lui Râjală de la Odaia, de la Satu Costi, de la hanu’ lui Tuluc…
- Da, da prietenia costă, boierule! se împăună Puf.
Starostele nu-i răspunse. Îl privi pe po-pă, care stătea ascuns în dosul luminii din sfesnic. Privi popa de parcă, acolo, în „întunecimea” lui, în încruntarea tăcerii lui pe masă se afla răspunsul ce-i trebuia „plă-tit” lui Puf, răspuns la „osândirea“ prieteniilor lui lumesti, hotesti.
- Păi, banii-s ochii dracului si pe vreme de război, iubite credincios în..., Mai bine îti dăm un cal, unu’ din câti are satu’ ascunsi la…
- Părinte Popovici, caii ăia au murit, ai uitat? Ia scăpat în tipirig prostu’ ăla de văcar a lui Lepădatu’.
- A, am uitat…
Se asternu o liniste trădătoare de taină, mai adâncă decât cea de la început, ce se mai afla printre ei, în ei, între vorbele lor răstite, rostuite.
- De…, se scărpină în cap Puf, înde-părtându-se de minciuna lor cu moartea cailor. Asa-i cu banii, n-au destul aur la
cumpărare, la cântar. Doar…
- Doar, ce?, se grăbi starostele Ion Mân-dru să-l înjunghie cu acelasi cuvânt pumnal.
- Să mi-o dai pe Gligorita, o noapte, la bal.
- La bal?
- Da, la balu’ de sâmbătă. Nemtii dau bal de „retragere“. Vin rusii.
- Si ce am eu cu balu’ tău, măi Puf!
- Păi!, boierule, dansând cu fiica ta, acolo, sunt si eu om de samă în satu’ ăsta, nu bandit la Drumu’ Mare, cum mă stiu toti.
Ion Mândru privi prin sfesnic la popă, în ochii lui cu pleoape mărunt tocate pe văz. Popa nu-l ajută să-si primenească gândurile pentru a-i răspunde lui Puf. Atunci când starostele era gata să capituleze, când să-i „jure strâmb“ hotului, usa scârtâi larg peste toti. Un munte de om intră în „aerogazul“ întunecat, luminat zgârcit de mâna popii, prinsă strâns de argintul sfesnicului. Era „colonelul“ neamt. O femeie frumoasă, înaltă cât umbra ofiterului pe ea, tinu usa să nu se închidă grăbit în clantă, în zăvoare.
- Gligorită!, se bucură, Ion Mândru.
- Si, zi, mă Iacob Puf!, vrei să mă învârti la horă, la balu' de sâmbătă?
Neamtu' nu putu să traducă pe graba vorbelor fetei numele Iacob, nici prenumele Puf sau, inversa lor asezare.
- Ia, ia, dant, dant, sundertime!
Privirea Gligoritei îl dădu afară pe hot.
Acesta iesi bucuros că scăpase de taifasuri boieresti.
- Rămâne cum am vorbit, îl însoti cu vorbe împăciuitoare Ion Mândru, la usă. Mâine, în zori, la moara lui Canamela. Tu si Tulică si zece cărutasi.
Colonelul se aseză în scaunul cald al „Puf-ului“.
Multumit de căldura din fund, numără adunarea cum număra mitralierele inamicului pe linia întâi. Ein, zwei, drai… elf … Zâmbi, asezând numerele pe chipurile omenesti din mintea lui, altele decât cele prezente.
- Unusprezece, încercă el să înceapă negotul.
- Tată, lămuri Grigorita adunarea, are unsprezece soldati la moară. Pentru ei vrea să te roage, vrea să plătească.
- Cu ce să plătească?
- Cu caii din baltă, cei ascunsi de Lepă-
datu în ghioarca Rotundului, de când ei se retrag …
Popa îsi înfipse ochii în burta fetei Mândrului.. „Ai să fii bunic Ioane, în mai, în… Maica Domnului s-o ocrotească!“
Si cum vorbele unui preot trebuie să fie sfinte afară, în afara gurii preotesti, mărturisi tuturor un „tatăl nostru”, nazalizat grav, fredonat impunător… Care-Le esti în Ceruri…
Adunarea, ascultătoare, murmură rugă-ciunea, pe urmele popii, pe urmele vorbelor lui cântate. Gligorita îl privi chiorâs pe „sfintia sa“, căruia-i „mărturisise“ în postul Crăciunului fapta aducerii pe lume a unui plod din flori. Păcătuise, mintind. Stia cine-i tatăl. Colonelul plecat la Sta-lingrad împotriva lui Stalin, peste Prut, colonelu’ din umărul ei stâng „De parcă diavolu’ trebuia din nou omorât de un tată, de un tată care nu avea grija omenească a nasterii si mortii, ci apriga răzbunare pe întunecimea lumii, pe cel care-i amenintă lumea cu întuneric“. „El a vrut si vrea ca lumea să fie luminoasă, ca omul să trăiască bun în ea si asa va fi! Nu stia Dumnezeu că oastea lui era păgână, la fel de păgână ca Diavolul comunist, că războiul lui sfânt era între demoni…“.
- Dar, părinte!, pentru cine am spus „ta
tăl nostru“? îndrăzni Tulică cel Bătrân să-l iscodească pe popă.
- Pentru sfârsitu’ războiului, mosule!, se răzbună popa pe unchesul viclean.
- Păi!, asa cântai si la începutul lui, colo pe Drumu’ Basarabenilor.
- Ei, am crezut, am crezut, ca voi toti!…, se văită, de data asta, - preasfântu’ om al deznădejdii clipei, a nădejdii consti-
intei de apoi.
Neamtul, ofiterul neamt, se ridicase si el în picioare pentru a respecta „imnul“ Tatălui Nostru. Murmura în limba lui alte cuvinte, dar cu acelasi înteles. Stia, chiar de era catolic, chiar de era din alte locuri pământesti, de chemarea lui Dumnezeu, unui Dumnezeu în calea destinului omenesc.
Grigorita rupse ceremonia ca o eretică pregătită de incinerare.
- România întoarce armele, asa vrea regele, n-ati auzit! Dacă nu ascultati radiul! Hoffman, colonelul Hoffman, se teme că armata română îi omoară soldatii, înfrătită cu rusii.
- Cu rusii? Cine tine cu rusii?, o opri din panica ei deslăntuită, pe Gligorita, Ion Mândru.
- Ei!, nu pot sti, toti calicii. Si, slavă Domnului!, avem destui în partea asta de lume, se certă fiica cu tatăl ei încrezător în prietenii vechi.
Adunarea de sub sfesnic deveni tristă. Oamenii se întrebau din priviri dacă sunt bogati sau săraci, dacă diavolul n-a intrat,asa dintr-o dată, în inima lor, odată cu vorba „calic“, rostită de fată.
- Eu zic să torn un rând, îi sopti la ureche, lui Ion Mândru, Tulică cel Bătrân. Starostele dădu din cap cât celălalt să înteleagă ce stia demult: că-n vin e curajul omului slab, subrezit de năvala gândurilor - cum se iscase ele în cei de fată, la vorbele fetei lui.
- Om trăi si-om vedea!, suspină, cu gura pe cană, Ion Mândru.
Se auzea lunecarea vinului în gâtlejuri. Popa se opri cel dintâi din cât avea cana de vărsat în gâtul lui. Starostele, neamtul-colonel, Tulică cel Bătrân si fiul, Tulică cel tânăr, băură până la fund din lutul ars prins în mâinile lor.
Puf îi auzi, de afară, cum înfierbântati de vin se „certau“ cu neamtul prin gura fetei.
- Spune-i Gligorită, dacă noi am fi luptat acolo pe pământul lor, ne-ar fi trimis acasă cu vaporu' pe Dunăre, cum o să facem noi mâine?
Hotul încălecă armăsarul.
Era mai aproape de lună, asa încălecat. Argatul starostelui, Vătăman, îl văzu cum deschise poarta în ulita Tărtăcutei, cum înjura scuipând:
- Mama voastră de boieri, vai si-amar de chelea noastră. Vin rusii.
Departe, într-un cuib de întuneric adunat de pasărea noptii în Iepureni, argatul auzi:
- Niculino, închide poarta la grădină, că vin hotii!
Strigătul de om cuibărit în deal, în casa din deal, curgea la vale în râpa Tărtăcutei. Nu-i răspunse nimeni omului înghitit acolo de privirea sovăitoare a lunii în vii.
Un batic negru lunecă pe scârtâitul unei porti de bete de otetari într-o furcă de salcâm. Apoi, argatul, Vătăman văzu cum un om alb fuge din poartă, în viile lui Bulearcă si Anton Bratu, ca o nălucă argintată de sărut, încălecată pe vălătuci de fum, de văzduh înrourat.
Puf fluiera „pe lângă plopii fără sot“ ori un alt hot, un hot de suflete omenesti.
O stea căzu în ograda cramei si argatul fugi în casa cu sfat si sfătuitori.
- Să bem, părinte, Popoviciu!, că noaptea asta salvăm unsprezece suflete din gheara mortii. Câti, Doamne!, mă vor vinde rusilor pentru fapta asta, de vor veni, de vor aduce comunismul în via mea?
Capitolul 8
Ăsta-i omul care ne va salva de rusi!
Tiasda trecu prin „travestirile“ acelei dimineti. Nu mai stia dacă el era adevăratul Marin, cel botezat în cristelnita satului cândva. Cărarea din ograda lui, parcă mai călcase odată pe ea, de dimineată până acum, se lătea strâmtă prin dracilă si urzici, prin păpădii plictisite să vadă, să audă, prin „curul găinii” întepenit galben în lut, prin flori de nisip serpuitoare, prin flori mângâietoare de glezne si opinci. Stia gardurile vorbitoare ale drumului „întepat“ de cărare. Privi bolta cerului, o-prindu-se ca să privească acolo, înainte de copitele armăsarului care fusese al lui, până să-l vândă ori să-l călărească, înainte de copitele iepii Mariei, cea pe care-o pur-tase cu neamt cu tot la vale, la fântâna cu izvor otrăvit.
Pe sub Dealul Găii, de sub podul mâlit, câte poduri are drumu' ăsta de sine si traverse?, ieseau coarne de vaci si mugete si plesnituri de bici, frumos rânduite în umbra satului ghebosat pe cele cinci fântâni cu cumpene grele, scârtâitoare în os de om si de vită însetată. Era seară si casele din coasta asta a satului, din malul podisului surpat pe baltă, fumegau în băgeace focul plitelor din soproane, înmiresmat de untdelemn ars si ouă prăjite.
Grindul Mare se vedea alb, prea alb pentru a fi sărman pământ sterp, pe o ultimă lumânare a soarelui, aprins-stinsă în coama celui mai înalt stejar din Pădurea Gârbovei. Privi, mai cu asprimea privirii, albul ondulat al grindului din buza Găuroaielor. Un sir lung de cai albi, alb pur, înspuma zarea în Cotu’ Prutului. Depărtarea era limpede si un om care călătorise de copil în ea îi stia ungherele, în malul Prutului Basarabean, în nenorocitul ăla de mal, „pentru care îsi dăduse viata jumătate din bărbatii satului nostru, mă tată!”, după cum exclama Teteia lui Marin.
„Doamne!, când am ajuns aici?“, se întrebă Marin, în scaunul ce-i stătea cu sipcile rânjite pe fund si cu spetează scârtâitoare în sale. Ascultă „ceata“ strânsă în jurul opincilor boante; pe stinghiile unei mese lungi plină de palme si pumni apăsati în lemn.
- Eu zic să-i primim cu pâine si cu sare, la Cotu’ Prutului sau pe Drumul Basarabeanului!
- Hă!, hă!, mai ghini, cu o vădană proaspătă…
- Mă, verilor, v-ati îmbătat? V-ati îm-bă…
- Poate are o idee Marin, tataie, că el numai idei bune are când fură, când se însoară… sări a lui Oleacă, dintr-o gură închisă pe dinti.
- Mai cu samă când sî însoară – întări spusa lui Oleacă, a lui Mutu.
- Da, futu-i candila mă-sii!, mă Gheorghe Tiamdat, nu vă mai legati de caii lui si de muierea lui, că bag cutîtu’ în care-l mânâncă di fund…
Îi potoli din sfadă un om linistit, cu capul prins în palma stângă, cea cu cot întepat în masă.
- Sin-i dracu’ credea c-o s-o trăim sî pi asta. Sâ-ti dai hiata pe ninghica! Fritii sînt de hină! Ne-au înghesuit fimeilii cât au stat la noi. Ne-au osândit la moarte fratii, dincolo de Prut si acu’ ni aduc bolsăvisii pi cap.
„Vorghise“ asa „di lung“ Barită, a lui Barită. Casa sfatului rusofil, casa lui Te-teia Tiamdat, „răsuna”pe ulita boierului Bo-âtez si a Bisericii „Sfânta Treime“.
Marin Tiasda nu se supără pe nimeni. O vedea pe Maria cum se îmbrăca în cămasă de noapte, cum stingea lampa suflând cu tot sufletul în sticlă. Apoi, ce caldă!, ce diavol cald!, îl căuta sub plapuma grea, de cârpe învârtosite, de lână mestecată în dinti. Apoi: „- Taci! Taci, Marine!“
Tiasda nu mai stia de vorbele acestea erau acum rostite, de altii, ori erau ale Mariei lui, cea din timpul dureros al contopirii lui cu ea.
Se hotărî, oarecum multumit de sine, de asteptarea celorlalti, ca el să fie printre ei, se hotărî ca el să-si spună părerea despre venirea rusilor.
- Eu n-as zice că-i rău să-i avem pe rusi în satu’ nostru!...
Ar fi vrut să spună mai multe vorbe frumoase pe lângă „ideea“ mărturisită: „ui-tati cu nemtii am trăit bine, de ce nu am trăit bine si cu ei?“, dar se opri la timp, stiind unde ar fi dus în mintea lor „trăitul lui bine“, adică „din furat“, „din curvia femeii lui“ cu cei pe care-i fura.
Se odihni înăuntru, cât cei de-afară să nu-l bănuiască de ascunzis în minte, să nu-l acuze de vorbe prefăcute.
- Si eu cred în ce va veni!, îl sprijini vărul Tiamdat pe Marin. Gheorghe se supărase la poartă pe Marin. Printr-o cale stiută numai de el, auzise restul vorbelor din mintea lui Marin: „…în antihrist”. Ascultă, însă, afară, în afara mintii lui.
- Si dracu’ o să ni facă! Hin avem, vădane avem, pământ nesemănat avem! Sî si dacă ni mai mănâncă mămăliga alt neam di pi masă? Să vie numai odată… Că vineau di la Stalingrad cu-n car cu boi, di când sâ spuni că vin.
- Vin pi jos, mă Siocănele! Ăstia n-au cai, nisi motosiclete, vin pi jos, cu chisoarele goale si cu nădracii rupti în cur!, nu se lasă mai moale mos Mitrea Cheptea. Lampa, Doamne!, lampa în care sufla Maria, de câte ori Marin se ascundea sub plapumă să o astepte, să o muste de tâte, de gât, lampa din peretele cu icoana Maicii, se bâtâia într-un cui ruginit, bătut de un potcovar nebun într-o furcă de salcâm verde.
Si tot „mosu’“, odihnit de privirea lui Marin pe lampă, vorbi trist.
- Di ni l-ar adusi pe Tudor înapoi!, că-l chiamă si-n somn Caliopia lui…
Se asternu o tăcere oarbă si adâncă pe chipurile „afurisite” de lumina lămpii. Unul din Iepureni, un nepot de văr a lui Teteia, azvârli în tristetea lor vorbele:
- Dacă ar fi să-i asteptăm, eu zic, eu as zice să …
- Să?…, se trezi, … în sfârsit, primaru’
Gorea din adormire.
- Să?…, îl ajută pe primar si Nită, jandarmul.
- Să-i ajutăm pe rusi la războiu' din satu’ nostru, se înveseli. Tiasda. „Se vede că-i hot si negustor de cai“, se mândri într-un ciot de inimă Gheorghe, vărul lui Marin.
- Să-i asteptăm pe drumul Babanei, la crucea mortului comunist, la crucea lui Smintitu’, se încruntă spre icoană „pri-maru’ Gorea“.
- Si dacă ne întreabă cine l-a omorât? Si dacă află că l-au omorât legionarii?, îsi încreti fruntea pe sprâncene jandarmul Nită.
- Nu, nu! Or să creadă că satu', adică noi, avem vină de moartea unuia de-al lor, unuia care a crezut în tătuca lor Stalin, îi sfătui bătrânul Tetaia.
- Ce legionari?, ce comunist? Smintitu’ s-a bătut cu a Babanei pentru găinile furate din cotineata babei Saveta, cea cu casa într-o rână pe Dealu' Găii, ati uitat?, se supără primarul.
- Eu nu i-as primi pe niste infanteristi calici pe mormântu' lui Smintitu, îsi dădu o altă părere preotelul Ciobănel, ucenic la preotul Popoviciu, aflat în tabăra starostelui Mândru.
Erau prea multi pentru a-i tine minte în odaia de chirpici si bagdadie de scânduri.
Pe fereastra lungă, noaptea de afară îsi lipise ochii de sticlă, pe sticlă, să-i vadă pe „calicii“ adunati la sfat. Săracul, e pornit pe ceartă si pe cântatul cocosului, de n-
are de băut!
- Da, hin mai ai, mă Gheorghe? sau îl tînii muierea pentru înmormântare...
Ioana îl auzi din tindă pe Poalelungi, pe pe argatul mosierului Ciucă. „Muiere-i nevastă-ta!”, ar fi vrut să-i dea peste gură Ioana, dar se furisă din calea vorbelor bărbătesti cu întelepciune plecată. Găsi cana mare cu burlui, cana pusă de ea pe plită, la rădăcina băgeacului din tindă. Trecu pragul cu genunchii desveliti de fustă. Ochii jandarmului Nită se tuguiară pe sub pleoapele deschise. Gheorghe sări de lângă Marin să-i acopere „dezgolirea“ nevinovată a femeii lui în poftele „craiului“ satului. Era frumos Nită, asa cu sireturile uniformei lui într-un umăr, cu pusca pe celălalt umăr, că toate muierile vorbeau singure în urma si înaintea lui si… si nu mai stiau de vorbe în patu’ lui. Era „holtei” Nită, cu doi flăcăi mostenire de la nevastă-sa Catinca, care murise prea devreme ori de prea multă vreme cătrănită. Nu ierta slăbiciunea femeiască, demnă de iertat în război, când Victor Chirănus - postasul, striga din bojoci numele văduvei cu bărbat „dispărut“ la „Cotu’ Donului“, în usa primăriei, în usa crâsmei lui Vasile Mândru, ori în usa morii lui Canamela. Mai degrabă ierta hotia la Drumu Mare, de oameni, a lui Puf, hotia lui Tiasda, de cai suri, în Cuhalm, hotia de arme si vieti, a lui Ion Brânză, în pădurea Gârbova, decât coapsa goală, dezgolită de muiere în coapsa lui, ca să-l îndemne la păcat.
Se încălzi la vorbă, văzând genunchiul gol, dezgolit de Ioana, ca să sară pragul în „sfatul bolsevicilor“.
- Are vin mos Tetaia, stiu eu!, îsi uită Nită vorbele calde în ochii Ioanei.
Ioana îl ocoli pe Gheorghe, care o întâmpinase cu sufletul zbuciumat de gelozie în capul mesei fără om. Se apără de gelozia lui Gheorghe, cu două vorbe apăsate:
- Torn, eu!
Bărbatul gelos se clătină în fata ei, ocrotindu-i îndrăzneala
- Tu vezi de jumări si de foc!
Un miros, care ar fi scos din minti chiar si pe un călugăr în mijlocul postului, îi aduse aminte Ioanei de îndatoririle ei, de calea întoarcerii ei în… în alt păcat, al gân-
dului la „ochii lui Nită“.
Primarul Gorea se-nvrednici, în sfârsit, să ordoneze sfatul dezordonat al cetei rusofile.
- Asa! Asa!…, începu el o propozitie cuvioasă, cucernică, împăciuitoare. Să-i primim stând în casele noastre, cu poarta descuiată. Că dacă-i încuiată îi omoară pe cei dinăuntru. Asa o făcut în toată Moldova, am auzât!
- Cu Dumnezeu înainte!, murmură u-cenicul preot Ciobănel.
- Păi, zi părintele, un „Tatăl nostru“!
Preotul-ucenic murmură pentru gândurile lui cuvintele stiute de toti, ascultate si nerostite. Când ruga acceptată de toti se sfârsi pe: Amen! pe: Asa să fie!, Poale-lungi îi avertiză:
- Mă, fratilor!, vedeti că ăstia, armata asta, nu crede în Tatăl Nostru, ci în tat-su Stalin.
- Asa-i!… Asa-i!…, continuă primarul Gorea să tină o altă prelegere „academică“. Asa, îi! Mi-o spus geambasu’ ăla di cai, care o trecut ieri prin sat, că nu-i ghini să ni facim crusi la vederea lor, că…
- Eu ti-am spus, Goreo!, asta, înainte de a ti se aduna flăcăii ăstia în casa mea, se răsti mos Tetaia, prin Barită, la primar.
Tiasda se încruntă la unchiul lui, la mos Teteia. „Spui tot, unchiule Teteio!, spui tot ce-ai aflat de la mine, ce-am aflat eu de la Talciocul de cai, de la Bujoru’, sâmbăta trecută!“
Si ca să nu-l supere pe „mos“, cu pămătuful privirii lui încruntate, numără: „Luni, marti, Miercuri, azi e Miercuri sau Vineri? Doamne!, cum uit zilele săptămânii“.
- Da…, îl auzi, Tiasda, pe vărul lui Gheorghe. Da, cum dracu’ să nu ne facem
cruce când eu vreau să-mi fac cruce!
- În gând, mă tată!, în seru’ gurii, cu limba.
- Păi!, dacă ăstia stau mai mult la noi, uit să-mi fac cruce, tată!…
Primaru’ Gorea îi sopti la ureche un „Asa“ scurt urmat de un „să“ si mai scurt, un: „Asa, să!“, un ultim semn al puterii lui la masă.
Multimea sfatului întelese, în felul ei, soapta primarului în urechea bleagă a lui Nită.
- Asa să ne ajute Dumnezeu!, strigă multimea salutul generalului Antonescu către armată, la trecerea Prutului, pentru nefericirea ori fericirea lor cu „întregirea neamului“.
Cănile mici si pântecoase, din mâinile lor, umplute de Tiamdat după alungarea Ioanei lui din odaie, s-au golit în guri acoperite de pumni. Săriseră în picioare, la comanda: „Asa să ne ajute Dumnezeu!“, fiecare rezemat de un scaun si de muchia mesei „de piatră“, a mesei biciuită de umbre. Apoi, pumnii, coborâră înmănusati în lut, coborâră din guri pe masă. Oamenii alunecară în scaunele calde încă, nevătămate încă.
Un corn de lună intră prin geam în coasta lui Gheorghe. Văzu secerea ei si Marin, acolo, afară, pe cer, dar nu se îngrijoră de soarta lui. Avea în buzunar banii lui Ion Brânză, restul de bani dati de Tăbăcar pe armăsar. Avea norocul hărăzit sub lună: de a fura alti cai, mai suri decât luna, mai despletiti în coamă decât ea.
Jandarmul Nită iesi afară, plecat, cu capul plecat în piept, ca să nu-si izbească crestetul păros de „bagdadie“. Atunci când să treacă pragul, Ioana îi iesi în cale, cu tigaia fierbinte, plină de jumări.
Înghiti în sec jandarmul pofticios, în gând, adânc, din sânii ei dezgoliti pe tigaie.
- Stai Nită! să iei si tu o „jumară“, un „ochi prăjit!
Ca să-i stea în preajmă, ca să-si poto-
lească „înfometarea“, Nită, văzu străchinile pe prispa plitei. Le luă de acolo si le purtă solemn, ca pe o piramidă de lut ars în Râpa Bălăii, peste prag. Îl opri, acolo, sub fusta încretită pe pulpe, a Ioanei, îl opri Gheorghe. Fără să i se împotrivească, jandarmul Nită îi trânti „farfuriile cloncănitoare“ în brate. O mai privi o dată, în gând, pe Ioana, apoi, la vedere, pe primar, suspinând:
- Mă duc…
- Du-te!, oftă si primarul Gorea.
Apoi, privind roată dreptunghiul oamenilor de la masă, cu pumnii strânsi pe cana goală, cu solemnitate, în prezenta tuturor, strigă:
- Asa să fie!…
- Până la urmă, dom’ primar!, va fi asa cum ne e scris, se chinui să gângurească argatul Poalelungi. Adică, bogatu' cu bogatii, săracu' cu săracii!
Gorea nu apucă să-l ia de mână pe „filozoful“ mosierului Ciucă. În casă, intră un om „mărunt la înfătisare”, însotit de Nită jandarmul rătăcit mai devreme în ograda Teteiei cu „mă duc“ strâns pe buze.
- El este basarabean. A trecut Prutu’ aseară. Vrea să ne spună o vorbă, două…
despre ce ne asteaptă.
Omul nu avea chip de mag. Ochii îi trădau sufletul zbuciumat de o „vedenie“, numai de el văzută.
Poalelungi îi dădu cana lui de vin proaspăt, turnat de Gheorghe a lui Teteia, zis Tiamdat, la a doua viitură a cănii si a Ioanei în odaie.
- Zi, domnule!, ce ai de zis, se grăbi a
lui Mintecreată să-l îndemne pe basarabean la mărturisit.
- Lasă-l, mă! să-si sugă cana, îl ocroti pe necunoscut, a lui Părâng.
„Când dracu’ au venit în casa mea ăstia doi care vorbesc basarabeanului?“, se minună Gheorghe spre masă. „Parcă eram opt, opt, nu zece, zece!”
Basarabeanul gustă din vin ca din vârful degetelor lui. Aseză cana pe masă, pe muchia ei fără scaun, în capătul ei, cu vedere în pragul odăii. Nită se aseză lângă primar, în aceeasi asteptare cu a celorlalti, ca să audă vorbele basarabeanului.
- Păi!, dincolo, e comunism si vreau să vă spun că nu-i usor…
- Adică, cum?, vorbi calm primarul Gorea.
- Păi!, n-o să mai aveti avere.
- Pământ?
- Nici pământ!
- Plug?
- Nici plug!
- Casă?
- Cât să te trezesti, sub ea.
- Măă!, bău repede, din cana lui, Costică Poalelungi. Ăstia trăiesc ca mine, la mosier.
Toată „masa“ sfatului privi bucuria argatului Costică. Nu stiuseră până atunci, cei din casa Teteiei, că un golan putea să-i înfrunte pe gospodarii satului, cu râs golănesc. Poalelungi râdea ca un diavol ghiftuit cu suflet de om intrat în păcat: „Hă! Hă! Ca mine!..., ca mine! A venit si
vremea mea!…”
- Da cine te crezi tu, mă nespălatule!, se răsti la el Nită, cu gura plină de jumări.
Si, fiindcă nespălatul pofticios de „venirea rusilor“ tăcea, îsi aruncă restul vorbelor pe basarabean. Zi, zi cum va fi, Eco-nomule!
- Economule?, se miră Tiasda.
- Păi! asa se spune la „zgârcit“, în Basarabia, mă Marine!, îl lămuri Tiamdat.
- Cum vă spuneam, nu veti mai avea „avere“ si satu' va fi botezat „colhoz“, un fel de „colectivă“, un fel de „viată la grămadă“.
- Măă!…, se văită primaru’ Gorea, gân-ditor. Păi, dacă-i asa!…
Ar fi vrut să strice orânduirea lucrurilor hotărâte de sfat până atunci, cele legate de primirea rusilor în sat, printr-o vorbă grea, „lua-iar dracu’ de bolsevici!“, dar, o teamă, adânc sădită în sufletul lui de bucuria argatului Poalelungi, îl opri la marginea cuvintelor „stricătoare“.
Basarabeanul găsi un scaun fără om, al unsprezecilea, în care să se odihnească. Ioana alergă cu o cană si o farfurie curată înspre el. Abia atunci Teteia îsi aminti că-l întrebase pe Tiasda, de neamt, la începutul „sfatului“, dar nu primise răspuns.
- Da, unde-i neamtu’ tău, Marine?
- Care neamt, mosule?
- Ăla, mort sub pod.
Un hot de cai îsi schimbă greu suflarea când e prins cu o minciună. Marin căută în ochii lui roseata obrajilor lui Tiamdat - vărului trădător.
Nu stia cum o să scape de povara amintirii neamtului înviat de Maria, înviat de căldurile femeii lui scăpate în trup de muribund la pândă.
Pe usa largă, prea larg deschisă pe tindă, umbletul unui om prin ogradă, apăru Puf.
- I-aici!, arătă, banditul prieten cu Ion Brânză, înspre întunericul umbrei lui pe
ogradă.
Iohan sau Kraus sau Frit cum fusese botezat „blondu’“ Mariei, de Severin, în sihla de salcâmi, cu o zi înainte, intră, prin Puf, prin bratele lui îndrumătoare de om nevăzător, în odaie.
- Ăsta, îi! Ăsta-i omul care ne va salva de rusi!, zâmbi primaru’ Gorea. Ăsta-i omu’ colonelului Hoffman, care ne va apăra de rusi!
Krauss scoase de la piept o hartă împingând mauserul pe sold, cu tot cu tocul porthartului din piele netăbăcită.
Capitolul 9
Here unt Dort! Aici si acolo!
Kraus, trimisul „colonelului“ Hoffman în „adunarea“ primarului Gorea, umbla după hartă în umărul lui stâng, acolo unde avea si cureaua Mauserului îndreptat spre toti. Avea ochii albastri, albastrii închisi, de om nedormit în casa lui, de om înfricosat de somn.
Mos Teteia îl privi cu sprâncenele lui mari, blânde, cu ochi de om cunoscător de oameni. Soldatul luă lampa „chioară“ din mâna Maicii Domnului, din perete, ca să-si lumineze „hătisul hărtii“.
- Strânge, Ioană, farfuriile… strigă Ni-tă, jandarmul îndrăgostit de orice muiere.
Obrăznicia „generalului curvar“, încercă greu răbdarea bărbatului Ioanei, răbdarea lui Gheorghe Tiamdat. Îl opri tatăl tuturor si al lui, bătrânul Teteia, ca să nu-si trădeze mândria rănită, mândria de a-i ordona el Ioanei, el, bărbatul ei, când să strângă farfuriile, când să vorbească unui alt bărbat, cât să-i sadă în ochi unui oaspe-
te, asa îmbrăcată…
- Si adă-i niste jumări flăcăului ăsta neamt!
Vorbi repede ca să nu-i lase timp feciorului gelos să-si pornească dusmănia pe jandarm. Apoi, de parcă vorbele-i erau prea rare, prea neputincios slobozite între umbre vrăjmase, vorbi Teteia, primarului.
- Cum mai seamănă, măi Goreo, nemtii ăstia între ei, la război.
- Păi!, asa seamănă între ei, numai cu-ai lor, toti cei care vor muri, înainte de-o muri, Teteio!
- Parcă ar fi ăla din „saipsrezece“, pe care l-am omorât eu la Mărăsesti!
- O fi fost taică-su!, îl încurajă Gorea cel tânăr pe cel care strigase „Goreo“ din răsputeri, peste masă, în capătul celălalt de masă, prin soldatul neamt, îl încurajă pe „mos Teteia“.
Bătrânul nu-si opri înflăcărarea amintirilor, nici la vederea bratelor neamtului pe hartă, nici la auzul stins al cuvintelor primarului. Vorbi cu poftă. Ioana îi smulse farfuria de sub barbă.
- Stai, tătaie!, drept în scaun!, să nu...
- Lasă, fată!… Si, sigur de dragostea nurorii lui, sigur de trunchiul osos ce-i tinea sufletul în scaun, vorbi singur: Da si întâmplari, a dracului… în nouăsute săi-sprezece, sî ti bati cu neamtu’, prieten hi-ind cu rusu, iar acu', în patruzăsi si doi, sâ ti bati cu rusu prietin hiind cu neamtu’…
Krauss semăna stegulete cu bold în
harta lui frumos pălmuită pe masă. Îsi des-povărase umărul de armă, lăsând povara ei pe pământ, cu patul ei de lemn în pământ si teava rezemată de muchia mesii si coapsa lui stângă.
Tiamdat întinsese mâinile după armă cu gândul să-l ajute pe neamt în chinul lui de a face două lucruri diferite: să-si tină arma în picioare si să sadă culcat pe masă.
- Nein!, se burzului Krauss, văzându-i mâinile întinse spre „ucigătoarea“ lui de oameni.
- Mă, arma si nevasta nu se…, rânjâ ar-gatul Poalelungi.
- Asa-i!, îl sustinu si jandarmul Nită, pentru a fi mai aproape de inima lui
orghe.
- Sich, here!; Iată, aici!, întepă cu arătătorul mâinii drepte, pe hartă, neamtul încrâncenat în gânduri. Sich, here!, Herr Nită! Chiar aici, domnule Nită!
Toti cei de la masă se ridicaseră ca la o comandă în jurul mesei. Lampa din ochii putini văzători ai lui Teteia, veteranul din celălalt război mondial, îi înăltă pe oameni în umbre uriase, umblătoare prin casă, prin ogradă. Un tropot de cai îndepărtat cutremură noaptea pe sat, scuturând usor casa de paiantă, de furci bătrâne, a Teteiei. Pe sub Carul Mare balta se văita în valuri izbite de digul drumului de fier, în Găuroaiele, în pădurea de plopi si în ghetăriile Cherhanalei.
Parcă suise în ograda lui Barită, prin grădina lui Iftimie, sub ochii casei lui Marchidan, si se oprise din zbatere în otătarii Artimiei. Parcă, prin nu se stie ce cărări de sunet si văzduh, balta era în urechile fiecărei umbre din cele aflate la sfat în jurul mesei de stejar vlăguit de coate.
- Die Pfarrer, here!, întepă Krauss alt steag alb. Părintele, aici…
Un snop de pârâieturi, de „gloante“, făcu luna din ograda lui Barită să clipească mai des pe schelălăitul unui câine înspăimântat.
Krauss nu se clinti în întepătura altui steag. Vorbi surd, vorbi de parcă nici o adiere de vânt nu-i atinse fruntea vreodată, într-un anotimp cu fluturi de nuntă si coronită de nemuritoare. Se auzi un alt ordin peste liniile cartografice.
- Herr Bürgermeister Gorea, dort! Domnul primar Gorea, acolo!…, se încăpătână Krauss să ordoneze linistea în oameni. Zgomotul bujiilor aprinse prea lacom, al motocicletei din ulită, se stinsese într-un scheunat lung de câine. Două umbre, cu capete băgate în căsti de tinichea, coborâră din bujiile fierbinti, din cămila motocicletei si atajului ei, tulburând praful ogrăzii până la usa casei cu lampă tremurată în mâna Ioanei. Ioana venise cu „jumara“ comandată de Tetaia, neamtului, presupus de el flămând. Gheorghe, se răstise la ea. „Ia, fă!, lampa din mâinile lui, si tine-o pe masă!“ Jumara, cu farfurie cu tot se asează atunci pe Rusia, acolo de unde, veneau Rusii, în mintea lui Poa-lelungi, cu miere si lapte bolsevic, cu sansa lui de a-i cotonogi pe vătafii mosierului Ciucă.
Umbrele cu capete de cauciuc, cu ochelari de cal, se opriră în pragul usii din chiler. Glugile din capetele umbrelor se dezbrăcară în mâinile lui Gheorghe Tiam-dat, iesit din „sfat“ în ogradă, ca să-si linistească ograda de schelelături. Taci, Mosor!, îsi alintă el fărâma de câine din lant. Cîinele lăsă stăpânului spaima lui înspăimântătoare de om, ascunzându-se în-tr-un cotet argintat de lună. Stia Gheorghe, stia el mai bine ca jandarmul Nită, de unde veneau umbrele, din alt sfat, sfatul dintre vii, din via lui Valinatos, din via grecului Valinatos, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată în sat, dar despre care stia tot satu' că-i stăpân pe valea Tărtăcutei.
Înăuntru, colonelul si umbra lui îndepărtase fiinta firavă a sergentului Krauss, firavă în fata lămpii, firavă în fata îngrijorării oamenilor sfatului, îngrijorării venirii rusilor în zori.
- Trebuiem oprit tren!, se instaură în vorbe autoritare colonelul Hoffman.
Pe harta eliberată de Krauss ochii oamenilor văzură mâna mare a comandantului „aliat“, încă aliat. Palma mâinii lui a-coperi satul, mângâindu-l parcă, trezindu-l dintr-un desen inert la viată. Fiecare din cei prezenti se simti smuls în afară de scaun, de aplecarea lui pe masă, se simti alungat în „steagurile“ hărtii ce misunau sub palma hotărâtă a neamtului strateg.
- Păi, n-avem arme!, se văită Teteia, în
numele tuturor.
- V-am adus! Am adus arme!, îi explică Krauss colonelului.
- Unde?, interveni Gorea, primarul satului, din harta pălmuită de Hoffman.
Krauss îl privi pe colonel, apoi privi la umbra colonelului, apoi în pământ. Sfatul strâns unit în jurul mesei, în jurul lămpii adormite în mâinile Ioanei, pe care n-o simtise nimeni intrând în sfat, pe care n-o văzuse nimeni cu lampa în mână – până atunci, sfatul apărării sfintei mosii a satului, cea săracă pentru unii, cea bogată pentru altii – se opri trezit din nedumeriri. Umbra colonelului Hoffman era a unui om cunoscut lor. Umbra era Ion Brânză.
- Da, suspină cel recunoscut sub haina de piele, nemtească. Un „da“ care apăsă greu masa în pământ, masa încărcată de privirile oamenilor pe hartă. Apoi, peste adâncul scufundării ochilor în ochi, se auzi cuvintele zburdalnice ale Ioanei.
- Bădită, ce bine că esti cu noi!
Banditul, rege al pădurii Gârboavelor, ocoli cuvintele femeii „fără minte“, amin-tindu-si că începuse cu „da“ o negatie ce-i stătea pe limbă.
- Da, nu avem oameni destui.
Vorbele lui fuseseră prea lungi pentru un sălbatic obisnuit să vorbească prin sem-
ne.
- Cum nu avem?, se încruntă primarul Gorea să-l contrazică. În transeile de la Beldie, avem trei oameni ca să se bată cu tancurile. Pe Dealu’ Găii, alti doi, care tin teava pustii pe tren. „Căteaua“ i-o dăm lui Gheorghe nepotu-tu, să se suie cu ea în turla crucii mici, de la biserică, să „clăntănească“ de-acolo în Drumu’ Basarabeanului, de-o îndrăzni rusii să vie pe el.
Ion Brânză iesi pe vorbele primarului afară din odaie. Ioana îl urmă ruptă parcă din umbra lui mare, miscătoare de pereti.
- Ti-o fi foame, bădită?
Banditul, unchiul fetei măritate, iesi din ogradă. Ioana se feri din calea lui Marin Tiasda, care-i despărti ultimul cuvânt „bădită“ în silabe pline de dejnădejde: Bă-di-tă. Bă-di-tă!, în bătăi de inimă astfel botezate.
- Adă-le!, îsi auzi unchiul, Ioana, în ogradă, sub mămăliga lunii aburinde pe cer.
- Pe toate?, întrebă Marin.
- Pentru câti sunt la masă, în sfat…
Colonelul Hoffman îsi aminti de Krauss. Întinse mâna spre îngerul blond învinetit de lampa fumegândă.
- Fă, Ioană!, n-ai un fitil nou?, se auzi mos Teteia din cotlonul scaunului său cu spetează mai înaltă decât capul lui ghemuit pe umeri, ca să vadă, ca să gândească.
Nimeni, dintre cei aburiti de fumul fitilului sfârsit în lampă, n-o văzuse pe Maria, pe nevasta lui Tiasda. Ea se desprinse din trupul lui Krauss purtând gazul lămpii în mâini tremurătoare, cutremurătoare de pâlpâiri bolnave. Odată cu zborul, cu plutirea ei peste prag, un întuneric umed cotropi odaia, o clipă numai, clipa dinaintea iluminării ceresti a lunii galbene, galben-însângerate, din geam.
Pe-ntinderea tăcerii contemplative, ne-miscate, dintre oamenii ascunsi în om, cânta privighetoarea, pretutindeni prin grădina Stancăi, până în casa boierului Botez, despre care se spune că ar fi avut mosie la Drumu’ Mare, ori peste „Drum“, în Târnăsoaia, în Târu, în Milosu’, în Valea Paielor, departe de cât stia satul că-i depărtarea în apus, aproape, la o fugă de cal în Grindu' Mare, pe gârla Chetrosu, departe cât vedeai chiar cu ochi de orb în răsărit.
- Nachti-sing!, suspină un neamt din câti erau acolo. Er ist zwei jahre alt...
- Ce spune, mă Nită, mă hărmăsare?, îl întrebă primarul Gorea pe jandarm.
- Cântă privighetoarea, dom’ primar! si
are doi ani.
- Cum stie neamtu’ câti ani are privighetoarea, mă jandarm de fuste?
- Stiu eu, or fi învătat la scoală, în tara lor...
O lampă frumoasă ca un glob de cristal topit pe un ochi de ciclop se lasa purtată în bratele Mariei peste masă. Masa era goală, fără hartă, fără oameni, care s-o bătătorească în lung Un copil bălai împrumutase chipul ei, cum împrumută icoana chipul unui sfânt fără nume. Stătea în scaunul primarului. Acolo, în jiltul suprem al sfatului care se risipise în sat, cu oameni împovărati de arme în brate, în argintul lunii noi, lunii în primul pătrar, arăta ca un înger trimis pe pământ, în casa lui Tiamdat Teteia, ca să privegheze rânduiala si orânduiala războiului, cu ochii deschisi pe fiecare om, cu aripi întinse pe fiecare gând omenesc:
- Mă!, vezi „rusu“ din culcusu’ ăsta?, îl dojenea jandarmul Nită pe Bărzărică, pe ajutorul lui, în grădina Stancăi, în malul ei surpat pe casa lui Tiasda, pe drumul de fier, pe Găuroaiele.
- Cu luna asta pe capu’ meu văd si-n palmă, dom’ plutonier!
- Închide gura, sergent, si deschide o-chii până în Dealu’ Găii, că de acolo o să
vină puhoiu’ trenului!
Ajutorul jandarmului tăcu, simtind ordinul aspru al comandantului, onorat fiind de misiunea lui de mitralior.
Luă arma grea în mâini. Îi desfăcu crăcanele din teavă pe parapetul gropii strâmte în care se scufundase de plăcere, din datorie fată de primarul Gorea, nu pentru altcineva, de la care primea în dijmă trei hectare pe an, de la care, cu voia statului, se îmbrăca în uniformă si izmene noi, se încălta în bocanci de piele românească, cu puscă si cartuse de război, mândră în umărul lui drept, la plimbare pe ascuns, pe ulita Lăptarului, la promenadă, în duminici cu gâlceavă la crâsmă si în poarta cimitirului.
- Da unde-s ceilalti, dom’ plutonier?, îndrăzni Bărzănică să-si tragă sefu' de limbă.
- La „steagurile” lui Krauss, mă Stefane!, îl linisti Nită pe sergent.
- Si, în turla crucii mici, cine-i?
- Popa Ciobanu’.
- Singur?
- Nu, cu popa Popoviciu.
- Vai de păcatele lor! o să-i facă ciur ghiulele rusilor!
- Ei, de i-or tinti, că omu’-i mic într-o cruce mică, mă Stefane!
Bărzărică se simti umilit de filozofia „armăsarului“ Nită si uită de subordonarea lui.
- Eu ziceam că omu’-i mic într-o cruce prea mare, mă Nită!
Jandarmu’ se scărpină în ceafă înainte să-si afle acolo vorbele potrivite pentru „adjunct“. Nu le găsi, dar le auzi departe în teavă: „Dacă vin rusii, ăsta mă bagă la beci, ori mai rău, mă împuscă!“. Tăcu lung, pe aceste vorbe ascultate numai de el. Din pământ, de sub pământ, de sub unghia Găii apăru trenul. Un fluier lung cât satul, cât pădurea de plopi a Cuhalmului, străpunse inima jandarmului Nită si a lui Bărzărică. O locomotivă beată purta pe sine trei vagoane încărcate cu tunuri si tancuri si... si cai albi de-ti luminau ochii, prin argintul lunii afumat de viitura „mărfarului“.
- Trage, mă!, strigă Nită, la Bărzărică.
- Nu trag, dom’ major!
- Trage, mă! că-i ai pe cătare.
- Da, caii?
- Care cai?
- Cei din ultimul vagon!
- Nu-s cai, mă!
- Ba-s cai!
Nită îsi puse mâna streasină pe ochi. Văzu si el caii. O mitralieră, cea din turla crucii mici îi secera pe sub ochii lor. Popa Ciobanu, sprijinit de Popoviciu, îsi făcea datoria de mitralior, acolo în cer, în crucea mereu oglindită de boltă ca-ntr-un ochi de peste. În Grădina Savetei, Stancăi, Dumnezeu stia a cui era grădina, Bărză-rică plângea calul mort din ochii lui ceruiti de lună. Trenul mărfar purtător de cai si tunuri, de moarte pe sine, cu trei vagoane, se opri pe învălmăseala gloantelor „popii“, scrâsnindu-si alunecarea pe podul lui Budescu, cel care lega Găuroaiele de casa lui Schiopu, si de biserică, printr-o ulită strâmtă cât vintirele pescarului Gutu, în Ochiu' Racului. O turelă de tanc scufundat în obloanele primului vagon roti o teavă de tun cu gura pe crucea ucigasă. Bubuitura tunului plesni luna în două, cu ecou împlântat în Basarabia, până în gâtul lacului, în Ghimia.
- Nită!, se minună Bărzărică, intonând numele sefului său într-un laringe gâtuit.
- Ce-i mă, Stefane?
- Caii...
- Mă, tu ai vedenii!
- Nu, jandarme! Vezi că au coborît pe sine, în coada trenului. Cine dracu’? Cum dra...!
Ion Nită Ene, că ăsta era numele întreg al „comandantului“ de cuib de mitralieră,
ordonă subalternului său.
- Trage, mă!
Si cum Stefan fusese furat de „caii supravietuitori“, cum uitase de arma din mâna lui, Nită îi dădu un brânci în transeea Saftei ca să-si facă loc în transee. Apucă arma automată, pusca mitralieră de gât, ca pe o muiere nărăvasă. O îndreptă spre tunul care se pregătea de o a doua tragere în cruce. Nu, nu era un tanc, acolo, în smoala cenusie a vagonului, erau doi oameni numai, unu’ mai mărunt ca altu’, ca doi sobolani uriasi scurmând în ograda boierului Botez, lungită pe sub tren în lac, ograda dintre grădina Saftei si biserică. Apăsă trăgaciul fără să ochiască. Dâra de gloante se scufundă lacomă de moarte în cositorul lunii topit pe tunari. Rafala vui neasteptat în urechile primului „tunar”, cel doborât de un glont rătăcit. Strigătul lui de mamă, înjurătura lui de moarte „tvoi materi“, se scufundă în podisul satului, în beciurile casei lui Botez, si, cu un ultim regret, în bratele celuilalt „tunar”. Nită văzu si auzi clar strigătul lui Tiasda, îndreptat din coada trenului spre el.
- Ene, nu mai trage!, că-s numai doi, mecanicu’ si ajutorul lui!
- Cum numai doi?
- I-am oprit eu la semafor, să-i... să-i
număr ...
Grădina Saftei sui victorioasă pe lac.
- Mă, a dracului hot de cai!, si ce-ai să faci cu trinu’?...
- Păi!, o să-l ducă rusu’ cel viu la Galati. Eu am nevoie de cai...
Atunci se auzi mitraliera din biserică, atunci când Gheorghe mâna caii pe urcusul drumului, săpat în râpa podisului de o ploaie de vară si de mâna lui: drumului ce-
i năvălea în ogradă.
Trenul se urni din loc, urmat de trapul cailor sloboziti în tărână si de vuietul ghiulelei aruncată, scuipată de tun, peste sat, în cimitir. Aveau s-o găsească, dimineata, Gherghina lui Moise, pe mormântul „proaspăt înflorit” al bărbatului ei, „erou necunoscut”, în cimitir.
Trenul intră în gară, călcând cu roti dintate pădurea de plopi, ghebul sinelor care duceau la Berlin, prin Galati, prin trupul tării înspăimântate de venirea rusilor.
Tiasda băgă cu grijă caii în grajdurile lui mari, grajdurile lui pesteri de lut si paie.
- Marie! strigă el, din al cincilea cal alb legat.
Maria îngrijea, însă, un copil înger, în casa Ioanei, departe de auzul numelui ei în
gura unui hot de cai.
Capitolul 10
Unde grijania mă-sii s-o fi dus Hoffman?
Motocicleta colonelului Hoffman străbătea satul cu fală, cu pocnituri egale pe urmele ei. Din ultimul post instalat în via lui Cimp, pe transeea care pornea din casa lui Beldie si sfârsea în râpa Dealului Găii, în râpa lui Lepădatu, nemtii, alti nemti, grăbiti, mai grăbiti ca Hoffman, lăsase munitie si arme grele, din plin, gamele si tigări, din plin, pe mâna oricui le-ar fi dorit soarta, destinul de cuceritori ai lumii.
- Unde grijania mă-sii s-o fi dus Hoff-man, măi Gheorghe?, îsi întrebă camaradul de transee, Poalelungi. Tiamdat nu-i răspunse argatului. Imaginea Ioanei îl împiedica să-i răspundă „cartusierului”, „ce mic e omu’ în groapă!”, omului curios înaintea mortii de soarta celui ce-l învătase cum se moare, cum să moară pentru a nu-i lăsa pe rusi în sat. Era, Ioana lui, parcă, în bratele lui Nită, bucuroasă de acea asezare în covata oaselor lui, răsturnate pe ea, cât era el de mare, cât era jandarmul de vânjos. Si, parcă, fără să îi pese de apucăturile sefului, Bărzărică, îi aranja cicârigul pe genunchi, Ioanei, îi trecea prin gât, Ioanei, un sul de lână păroasă, scămăsată ca suflarea omului ce visează, ca privirea omului înainte de moarte…
- Trage, din Biserică!, strigă în urechea lui Gheorghe Tiamdat, Poalelungi. Popa Popoviciu si ucenicu’ lui.
Atunci, visul de până atunci, se prefăcu în spaimă. Ioana, parcă, era moartă în bratele lui Nită, care o plângea de moarte, pe care o înfăsura într-o cămasă, în cămasa lui, pe masă, pe harta cu stegulete, a lui Krauss…
- Stai!, strigă, Gheorghe, ca un nebun.
Poalelungi înclestă cartusiera în degete si se lăsă moale în transee, ca să nu-i vadă apăsarea celuilalt, trăgătorului la mitralieră, pe trăgaci.
O rafală lungă, cât era de lungă noaptea spre Tătarca, mârâi în cositorul lunii vărsat pe pământ. Măr!, Măr!, Măr!, de parcă gloantele nu voiau să iasă pe teava armei de foc decât scuipate prin gura omului, ori prin dintii lui, ca niste seminte de răsărită crudă în lapte.
- Ce-ai văzut, mă Gheorghe?, îl întrebă Poalelungi, din coate, pe burtă si din coate, pe Tiamdat.
- Nimic, mi sa părut că-i un rus în via lui Cimp.
- Ce să caute rusu’ în via lui Cimp ? Tu vezi mai departe, mai spre Tătarca, mai spre susaua Vornicestilor, mă mitraliorule! Mai spre Maskvaua lor comunistă…
- Mi s-a părut că…
- Dacă te tot sperii asa, irosim gloantele, măi Gheorghe!
- Lasă, vere!, că avem gloante de la nemti pentru încă două războaie. Cine dracu’ l-o pornit… Că, ăstia, l-ou pornit si noi o să plătim pentru că le-am fost prieteni.
Apoi vorbele lor li se opriră în gât, sub mărul lui Adam. Un vaiet lung de tren oprit, ori pornit, la semaforul lui Budescu, sub casa boierului Botez, primeni luna de inele galbene si rosii si verzi, făcându-i chipul si mai luminos pe sat.
- Trinu’ ăsta se vaită, măi Gheorghe!
- L-o fi împuscat, l-o fi ochit popa, măi Stefane! Poalelungi se simti ocrotit prin acest nume de sfânt pronuntat de Gheorghe sincer, oftat de Gheorghe devotat.
- Îti spun eu, nu-i a bună!
- Ce?
- Chestia asta cu întorsătura războiului.
- Lasă, mă, că tu te bucuri!
- Da si nu.
- Adică, cum? Te bucuri plângându-te
de bucurie?
- Cum? Asa, măi Gheorghe. Că nu stim ce ne asteaptă. Neamtu-i un curvar-domn. Rusu-i curvar-câine. Unu’ ne-a… muierile, ca prieten. Altu’ ni le-o va…, ca cuceritor.
- Dacă n-au bărbati, ce dracu să… să zici?
Mai greu e că din prietenia lor n-o să rămână decât copii din flori nemtesti în
satu’ ăsta.
- Copii din flori românesti, măi Gheorghe! Că cine te aduce pe lume este floare, nu spin, ne este mamă, nu curvă.
- Că si curva-i mamă!, vrei să spui, stiu, până la urmă,...
Când vorbele păreau să-i vindece de „pânda rusului” sub Caru’ Mare, sub Rarită, sub Closca cu pui, când vorbele lor se odihneau, se auzi motocicleta. Venea pe fundul transeiei, spre ei, ca un vălătug de pocnitori de Anu Nou, ca un mănunchi de bice în mâinile unor flăcăi urători.
- Hoffman!, îngână Gheorghe.
- Si unchiu-tu!, îl linisti Stefan.
Motocicleta tusi o ultimă tuse în mâna colonelului-strigoi.
Atajul stătea pe malul nordic al transeei, aproape răsturnat cu gura pe motocicletă. La lumina lumii, un „înger blond”, coborî din înăltarea răsturnată a atajului, făcându-i loc privirii lui Hoffman să privească prin el, peste cei doi împietriti de arma automată.
- Wo ist Burgermaster?, unde este primarul?, întrebă colonelul. Cei împietriti îi făcură semn să tacă. Se făcu liniste, o liniste mai tare ca piatra trupurilor trăgătorilor la mitralieră, mai vâscoasă ca limba nemtească a colonelului neamt. Dincolo de parapetul transeei, doi ochi luminau ca două lanterne capetele lor.
Îngerul zâmbea, neluând în seamă nelinistea pietrificată a oamenilor înarmati. Sări santul în via lui Cimp. Gheorghe îsi smulse degetul din trăgaci. Stefan tinea întinsă, gata să plesnească, în mâini, cartusiera cu plumbi grei de cenusă topită. Saltul îngerului peste osia Carului Mic, sub Steaua Polară, uimi chipurile încruntate de spaimă, de spaima rusului ce i-ar fi privit asa de aproape, asa de curajos, chiar în gura pustii ucigătoare.
- Mosor!, Mosor!, strigă îngerul din via lui Cimp.
Se auzi un lătrat apăsat: Ham! Hâ-am! în oistea Ursei Mici, rezemată de pământ.
- Care crucea mă-tii tragi acolo?, că era să-mi omori vaca!
Neamtu’ chicoti, înveselit de întelesul
cuvintelor românesti. Pe buza argintată a transeiei apăru Potârnichi Ion.
Nu-i răspunse nimeni aparitiei nepoftitului. Si fiindcă vederea oamenilor înarmati; a neamtului, a motocicletei, înălta în ochii lui Ion un grup de oameni cunoscuti lui, se scuză ca un copil.
- Iaha!, voi erati, mă Gheorghe?, mă Stefane!, cu dom’ colonel Hoffman?
Stefan ar fi vrut să-l alunge pe Ion
din picioarele lui încăltate nemteste, din malul prea luminat de lună. Malul tran-seiei tinea satul ca-ntr-o palmă în lumânarea lumii, îi încălzea călcâiele, îi dădea poftă, asa înfipt în om, poftă de moarte, de moartea rusului ce pândea încă, în mintea lui, parcă, din via lui Cimp.
- Du-te mă! si-ti vezi de muiere…, se repezi, înfierbântat de misiunea lui, Stefan Poalelungi. Noi avem treabă, nu vezi?
- Si trăgeam înspre Tătarca, nu înspre vaca ta, înspre ograda ta…
- Credeam…, încercă Potârnichii să se dezvinovătească de o altă necredintă.
- Fierbe si tu o oală cu vin, că am înghetat cu „pustia” asta în brate!, îl ademeni Gheorghe pe tăranu’ cu muiere si vacă la o azvârlitură de băt.
- Da, mă!, viu acu…
Nu apucă să se răsucească pe călcâiul,
pe ultimul călcâi purtat cu greu aici, din cornul lunii, în fundul transeiei cu militari deochiati.
Pe osia mare a Carului Mic, din cer co-borâtor, venea un „înger” cu un câine în brate, pomădat de întunericul interstelar al viei lui Cimp. Pe gura lui căscată, Ion Potârnichii, scăpă două vorbe nepotrivite.
- Da asta-i copchilu’ lu’ Gligorita!
Ochii i se umflară pe constiinta faptei
mărturisite fără voie, în plină noapte, pe oamenii „înruditi cu îngerul” Ion reusi să-nvârtă un „la stânga împrejur” pe călcâiul stâng.
- Si, vezi de vacă!…
- Si, vezi de vin!…
I se păru că vorbele „vezi de” îl purtau pe brate; trupul lui cântărind în aripa lor cât niste „moaste” ale sfântului Afanasie, sunetele, t si f, din cuvântul sfânt, fiind la fel, aproape la fel. „Sântu’ Afanasie, Sântul Af…” îl purtară în gând, în pământ, la casa lui din marginea aceasta de sat. N-ar fi crezut că apa din Tărtăcuta putea să-i stea ca o cumpănă în cap, pe casă, înainte de războiul ăsta. Oamenii au săpat un sant, ca să-i facă loc spre baltă, apei ceresti din deal si, deodată, Doamne!, a venit Războiu’ ! Santu’ s-a lătit, s-a adâncit de puteai merge cu o cărută cu doi cai pe fundu’ lui. Oamenii au sădit vii si pomi în vadu’ ăsta de apă de ploaie, de furtuni si fulgere strânse mănunchi din Dealu’ Iepu-renilor, pentru o călătorie sprâncenată în Râpa Găii, în gheoarca Găuroaielor. Oamenii n-au crezut că duhurile rele ale ploii vor fi duhuri războinice.
Fugi din gândurile lui despre sant, despre cumpăna apelor lui făcute praf de puscă si adăpost, înainte de furtuna mortii, de ploaia plumbilor mâncători de carne omenească. Fugi, strigând:
- Gheorghe, viu acu’! Apoi îsi strigă lui, mai încet, mai cu precautie de om infirm. „Viu si eu!”. „Că pusca n-am predat-o plutonierului Chipirliu din Fântânele. Săracu’, a murit la un pas înaintea mea si nu s-a mai trezit, cum m-am trezit eu. Glontu’ mi-a trecut numai prin umăr. Da, văd mă!, văd până în Cotu’ Donului, unde era să nu mai văd.”
- Ioane!, sări Marghioala, nevastă-sa, în calea bărbatului ei întors din grădină. Mă!, să-ntinzi sârma la vie că o culcat Traistă Goală, ast’ noapte, toti butucii!
- Ce butuci, Marghiolită? Că, încă e război. Că, n-auzi?, trage si popa cu mitraliera în rusi. N-auzi?
- Mă, Potârniche rară!, iar ai băut hin, di auzi asa diparti.
- Păi!, mi-o spus si Gheorghe si Stefan în grădină…
- În grădină? În care grădină?
- A noastră. Sunt amândoi la sant, în sant, cu cătaua în mâini. Cu îngerul Gli-goritei. Cu…
- Mă bărbate!, lasă-te de beut hin rosu! Uite că-ti face vedenii. Doamne!, tare mai sânt bărbatii iubitori de sângele tău…
Atunci, când Marghiolita lui Potârni-
chii l-ar mai fi chemat pe Dumnezeu, încă odată, martor al deznădejdii ei în Ion, lătră „cătaua”.
- Hai, du-te la fată! Să n-o străpungă vreun glont. Ia si băietu’ în beci, până vin eu!
- Măăă!, se văită Marghioala, nu sâ mai sfârsăsti anu’ ăsta di bombii si di bombardamente. O să crăpăm tăti.
- Lasă, du-te! si fă cum ti-am zâs!…
- Da, tu?
- Eu mă duc la sant, cu arma…
- Măi Ioane, esti nebun? Ai doi plozi si o muiere…
A doua rafală opri cearta femeii în mijlocul numelui ei ponegrit moldoveneste. Marghioala îl văzu pe Ion cum intră în poiată, acolo unde, în ieslea vacii, tinea arma pe care o aduse de pe front. Stia că nu-i poate sta în cale. Stia că se bucura de războiul ce pornise asa, tam-nisam, în fundu’ grădinii ei cu vie si zarzavat, cu ceapă si mărar, cu pelin si romanită. Îsi apucă în cârcă copii din pat. Era voinică Marghioala, cât trei bărbati prinsi să are la Troian, cât trei flăcăi porniti pe bătaie la horă la Stan Bratu.
Atunci văzu dâra de gloante aprinse care ieseau din turla bisericii, din turla crucii mici. Atunci auzi „trinul”, cum „zghiară” la semaforul lui Botez. Si frica de moarte o îndreaptă spre beci. Si vorbele aspre i se înnodară în gât, când se văzu scufundată pe scară, în beci, când plozii îi stăteau sub fuste. Ea, closcă de pui. El, dracu’ stie!, unde s-o fi dus. Auzi bubuitura, o bubuitură năprasnică în via lui Cimp, peste via lui Cimp.
Apoi îl auzi pe Potârnichii în usa beciului, cum vorbea prin urechile ei astupate de degete, călare parcă pe lună, cu arma pe umăr si, Doamne!, negru la fată, ca un trandafir noaptea furat din grădina lui Ticu, băiatu’ vitreg al Tăbăcarului. Asta-i surd si a scăpat de război, si aude numai ce vede. Cum dracu n-o fi „auzit” bubuitura asta?
- Fă, bagă-te mai la fund!, că trage primaru’ Gorea în rusi!
Apoi „cătaua” lătră aproape, aproape să-
i dai cu ceva în cap.
- Du-te mă odată, că până ajungi tu se sfârseste războiu’ din grădină, strigă Marghioala din fundu’ pământului.
Îmboldit de „muiere”, Potârnichii, uită să-si facă cruce înainte de a pleca la „moarte”. Zăbovi în câcătoare cu arma lângă el, cu sticla de vin la vedere. „Să astepte, lu-a-iar dracu de rusi!” Apoi, multumit de rugăciunea lui de acolo unde si „împăratii” se „roagă” zilnic, urcă poteca grădinii spre sant. Nu mai era nimeni în locul unde văzuse el armata cu înger blond. Se aseză pe burtă, pe locul cald încă, a burtii lui Gheorghe. Se vedeau de acolo butucii viei lui Cimp. „Doamne!, cum mai seamănă legănarea butucilor cu infanteria unei armate în ofensivă!” Închise ochii, ca si atunci când fusese în linia întâi. Apăsă trăgaciul până în prăsele. Glontul îi mută din gât umărul beteag, suierând peste vie.
Apoi porni prin vie, cu „foc si pară”, cu mânie diavolească.
- Mă, nu mai trage! Mă, Potârnichii!…, se auzi din via lui Cimp.
Ion recunoscu vorbele „inamicului” si respiră adânc, cu ochii larg deschisi, cu degetul desprins de trageri.
- L-au pierdut pe Mosor. Vino să-l că-
utăm! Întorsătura războiului îl făcu pe Ion să înjure.
- Lăsa-ti-l dracului de câine, mă Gheorghe!
- Da, mă, da’ plânge îngerul Hanz…
- Hanz ?
- Asa îl cheamă pe feciorul Gligoritei cu Hoff…
Si Gheorghe tăcu de parcă-i pusese cineva palma pe gură. Luna zâmbi, din fata ei nevăzută, pe un nor de păpădie ridicată la cer. „În transeea asta armata e cam indisciplinată”, îsi spuse Potârnichii, pregă-tindu-se să-i sperie pe „soldatii” care părăsise locul de tragere. Apasă trăgaciul până la întâia piedică. Îsi opri suflarea pe a doua piedică. Când să închidă ochii, când să perforeze capsa cartusului de pe teavă, cu cuiul percutor din fundul tevii, văzu îngerul în gura armei lui urât mirositoare; gură de vacă flămândă, cu miros de balegă si de pisat de om. Îngerul urca parapetul în brânci spre teava zebeului ucigas. Apucase deja teava, cu tot cu linia de ochire, care se afla în ochii lui Potârnichii si, prin garda cătării, în Steaua polară. Că „marele războinic”, cu nume de pasăre pitică, Potârniche, tintise cerul, nu via lui Cimp, tintise acoperisul lumii, nu oameni-cârtită din mintea lui, numiti rusi, despre care îi vorbise cu ură, atunci la începutul masacrului mondial, si „generalul Antonescu”. Iubise vorbele acelea, ca soldat, dar, mai mult, dincolo de ele, iubea ochii Marghioalei dinaintea plecării lui peste Prut, acolo unde i se spusese că ar fi neamul românesc întreg. Ochii ei negrii, de-ti pierdeai mintile privindu-i, vorbeau: Ioane!, o să ne moară vaca de foame cu războiu tău! Mă!, de nu te-ntorci viu, mă mărit cu ciungu’ di frati-tu Elef-terie, cum am auzit eu că se măritau văduvele pe vremea lui Avram ori a lui Moise, la ovrei.
Îngerul îndepărtă gândurile lui Potârni-
chii din ochii negrii ai Marghiolitei, din amintirea vorbelor de generali dementi, frângând linia ucigasă a armei cu un gângurit românesc; Nene!, ne-ne!…
Si ucigasul voluntar se rostogoli pe spate, cu spatele de parapetul care-l tinuse de burtă până atunci, ca să tintească rusii în via lui Cimp ori pe cei din mintea lui, pe cei din Caru’ Mare fără boi înjugati, dintr-un car părăsit pe drumul unor robi eliberati de roti apăsate în glezne încătusate cu fir de mohor.
„Ne-ne!”, însemna „nu”, un „nu”, „nu-nu”!, repetat ca un descântec în mintea tulburată de instincte, a „luptătorului spon-
tan”, care era omul Marghioalei.
Asa, cu ceafa lipită de brazda nordică a transeei, îngerul îi călcă fruntea albită de lună cu var si argint, cu lumină lină îmblânzitoare de un om sălbatic, de suflet ucigas.
Bastardul, îngerul, fiul lui Hoff, cum îl botezase el pe copilul rătăcit în gura armei pregătită din ochii lui să scuipe foc si plumbi, copilul, îi bagă mîinile în sprâncene, cu degete moi, cu apucături de pleoape, târându-se pe trupul lui în jos, în fundul transeii, ca o sopârlă uriasă, ca un leticen vindecător de instinctele mortii.
- Măi fecior din flori, stai locului! Că
vin rusii si… avem treabă cu ei…, mormăi Potârnichii, apucând de aripi îngerul coborâtor în trupul lui.
- Că vin rusii si…, se căzni ”luptătorul” să-si explice minunea pătimasă ce avea de împlinit în noaptea care nu se mai sfârsea.
- Care rusi, mă nenorocitilor?, vorbi o femeie din tălpile lui Potârnichii, care tinea, „când dracu’ a venit asta pe fundu’ transeiei?”, care îmbrătisa, acolo, în pălămidă si urzică, îngerul scăpat din trupul lui.
Atunci îi văzu si pe Gheorghe Tiamdat cu Poalelungi, cum se târau ca niste râme după ploaie pe creasta ”santului morii”, spre el, dinspre „susaua” care lega satul de Tătarca lui Petru Rares, de Sivita, Sivita ei legendară: O tătarco! Cu suvita-ti frumusică, Tu lucesti. Ce vremuri, din-tr-o rostire regească s-au făcut satele Tu-lucesti, Tătarca, Sivita, Frumusita! Aceste gânduri îi stăteau pe buze lui Potârnichii, asa cum le auzise el de la învătătorul lui Mândru, învătător ce îl cotonogise pe a lui Codreanu, că-i mâncase zarzărele din livada scolii, care era si a lui, într-o noapte ca asta, când poti vedea si auzi omu’ în pom.
„Râmele” se apropiară cu înfătisare de
om pe buza cerească a vadului mortii, suspendat pe sat. Un miros de transpiratie, de duhoare omenească, împânzi Caru’ Mic, în care se aflau cei trei, si ochii Gligoritei, mama îngerului din bratele ei.
- Unde-i Hoffman?, întrebă femeia urzicată de întuneric în glezne, luminată în bratele de copil.
- Păi, nu stiu! Poate, cu primaru’, la susa!
- Ce primar, ce susa? Rusii sunt la crîsma lui Vasile Mândru, la crîsma nasului Vasile. Nasa Aristita i-a pus la masă.
- Cum?, sări Gheorghe, mâniat de veste.
- Cum vă spui! Lăsati la naiba pofta voastră de a-i omorî, că-s trimisi la război fără voia lor, de tătuca lor Stalin, de câinele ăla fără Dumnezeu!
- Măi Gheorghe!, sări Poalelungi în ajutorul Gligoritei, eu zic să mergem la nevastă acasă, dacă...
- Da, primaru’?, întreabă Potârnichi, văzându-si muierea lângă Gligorita, în poala fustei ei, atârnată pe grădina lui.
- Si primaru’, oftă Gligorita.
- Si primaru’, ce?, îi ceru o explicatie mai îndestulătoare Gheorghe.
- Primaru’ Gorea, bea cu rusii la masă,
la crâsma din inima satului.
- Măi, unde grijania mă-sii umblă neamtu’!, înjură, cu o înjurătură dragă lui, argatul Poalelungi.
- Să ne spună să-i oprim pe rusii scăpati în sat…, îi potoli grijania atributivă, Gheorghe.
- Păi, la Tăbăcaru!, trădă un nume stiut de tot satu’, Potârnichii.
- Hai mă!, strigă la el, ca să tacă, Marghiola. Hai, că plânge plodu’ de frica boambelor tale si ale ăstora!
- Viu, viu Marghiolită!
Luna intră în ceaunul unui nor de cositor. Se îngălbeni cerul Galatilor, sub flacăra plesnită a unei explozii.
- Iar ne dă „ghinde” de mâncare americanii. Gligorita fugi în lungul transeei, spre nasa ei, cu îngerul ascuns în umbra, si ea cositorită, a trupului ce-i fusese dat pe pământ să-si îmbrace sufletul. La fiecare explozie, la fiecare pumnal de foc, îndepărtat si totusi aproape, al bombelor americane pe Galati, pleoapele oamenilor stăteau închise mai mult pe vedere.
- Nafura mamii lui de război!, încercă
să suduie Potârnichii. Hai, fă Marghioală!, că moare plodu’de frică în beci. Omul devotat „muierii si averii lui”, din pământul grădinii lui, din lutul ogrăzii lui, coborî pe cărarea privirii femeii lui spre el, spre oamenii înarmati de „cine dracu’ a săpat transeea asta în cer, în fundu’ grădinii noastre?”, spre gândurile bătătorite de spaima venirii rusilor în mintea bărbatilor nebuni de acolo.
Capitolul 11
Unde-i Tiasda?
- Costică Prundis era morar la moara lui Canamela de la facerea ei, din vremea primului valt învârtit într-un bob de grâu. Uită, asa alb ca o vedenie, uită cuvintele lui Puf: „Trebuie să-ti vorbesc!”, într-un cufăr de lemn al mintii lui si ea plină de făină, cu miros de iarbă arsă, de sământă zdrobită în pietre fierbinti. Si, ca să nu-si împovăreze trupul, capul plin de cuferele gândurilor, îl privi adânc pe bandit, prea adânc pentru a privi un bandit, si-i spuse:
- Să vie, mă!, să-i aducă!
- Un cal si un om, preciză Puf.
- La o cărută, întări Prundis.
- La, miezu’ noptii, adăugă, tot cu „la”,
Puf. Costică privi afară prin geamul împăienjenit de făină, privi fântâna lunii în cer, din cercevica noduroasă a unei ferestre nepăsătoare. Era aceeasi lună din ograda lui Tiamdat. Mai putin curioasă parcă, mai palidă, ca o lehuză la prima nastere. Fereastra pomădată cu zăpada lunii, cu făina scăpată din pietre în cer, era singurul peisaj luminos al morii. Motorul si curelele înfăsurate pe roti cu spite mari sprijineau moara, să nu cadă în râpa lui Bulearcă. se sfătuiau cu întunericul si nemiscarea, cu grinzile uriase de lemn, albe si sinistre, pustiite de cutremure si legănare, atunci la facerea făinii.
- Da, grâu?
- Vei avea si grâu.
Puf se încruntă. Luna se ascunsese într-un nor-păianjen, acolo în peisajul luminos al ferestrei si în ochii lor. Costică tăcu mai mult decât banditul Iacob, poreclit Puf, lăsându-i timp oaspetelui să-si gândească cuvintele ce ar fi urmat. Puf tăcea, parcă dezvăluindu-i strategia lui Prundis, tăcea cu tăcere de moarte. Luna, eliberată din gura „păianjenului”, lumină moara pustie, cu doi oameni numai în ea.
- Canamela stie, îl linisti, în sfârsit, curierul lui Ion Brânză pe morar. Iar tu, să-ti tii gura! „Tu să-ti tii gura!” tiui în urechea stângă a Prundisului ca un semn rău. I se zbătu si pleoapa dreaptă, îl năpădi si un cârcel în singurul picior viu, cel drept, bucurându-se parcă de cel stâng, de lemn. Îsi pierduse piciorul stâng, cel de la nastere, la Tiganca, atunci în prima bătălie a războiului de peste Prut, cu rusii, atunci când a avut norocul să trăiască, asa cu un picior mai putin, să trăiască pentru Lica lui, pentru Vasilica lui dragă. Îsi făcuse casă, chiar în coasta morii, legându-se de grinzile morii, cu două trei furci de salcâm, cu două trei cosoroabe de brad. Îi plăcea să doarmă în casa asta mai ales când moara mergea. Asa zgâltâit de moară, în somn, făcea dragoste cu Lica, dragoste furtunoasă cu seisme si durere în femurul sfârtecat, dragoste răzbunătoare pe afundarea lui în amintirile lui: „cum era să moară! si femeia lui ar fi trăit neiubită de el, poate de altu’, altă durere în genunchiul fără femur, poate cu un rus, cu un neamt, cum auzise el că fac văduvele celor dispăruti, celor prinsi ucigând bărbatii altor femei în nenorocitu’ ăsta de război.”
- Da, eu cu ce mă aleg?, întrebă ca să scape de amintiri, Costică Prundis. Întrebarea căzu ca un pumnal în inima lui Puf „ce curaj are pârlitu’ ăsta!”. Ca să nu-i arate uimirea-junghi, ce-i înfiorase o clipă numai asezarea în întunericul morii, care încă măcina o liniste de piatră, cea dintre doi oameni împietriti, banditul scânci.
- Cu un cal alb.
- Cal alb?
- Da.
Prundis nu mai avu putere să întrebe: „de ce?”. Nu-si mai dori nici limpezirea curiozitătii: „de ce, alb?”. Se îndepărtă de Iacob, de acel Iacob – îndoielnic sfânt în moara italianului Canamela, se îndepărtă cu gândul numai de negotul vietii lui pentru un cal alb, de ce nu murg?, la târguiala unui morar cinstit cu „un bandit nespălat”? Călători, ascuns în gânduri, spre patul lui din casa lipită de moară si se odihni, acolo, acolo unde somnul era legănarea trupului său în coapsele Licăi, între sânii ei mari cât două perne de gâscă, ce-l sufocau între bratele ei menghine, ce-l făceau moale, moale ca făina în vârful degetelor. Un bubuit de tun clătină moara în grinzile ei de stejar, apoi în fereastra cu lună păienjenită de privirea celor doi oameni afară, în cer. Doamne! Din crucea bisericii, cineva, scuipa scântei si luna alunga fluturii noptii din calea tuturor si Vasilica, pe unde-o fi intrat în moară?, se întrebă Puf, Vasilica, alb, mai albă ca făina ce pomăda moara în amiază, Vasilica striga nebună.
- Au venit rusii, Costică!
Omul, cu numele rătăcit pe buzele calde ale unei femei, visată până atunci, morarul Prundis se încruntă la vederea ei, cea reală, cea înspăimântată de o idee.
- Du-te în casă, Lico!
- A!, da, nu esti singur?
- Nu.
„Da, nu esti singur?”, rostit după „Aaa”,… după vocala izbândei vederii asupra întunericului din moară, din inima ei tulburată de armele mortii ce bântuiau noaptea, îndulcei noaptea de vară într-un sat românesc „Aaa!, da nu esti singur?”, se făcu ecou în pâlnia de lemn a morii, în „bulgării de carne” a celor doi sforăitori de soapte.
- Mă duc. Vezi!, vezi!…, cum faci treaba asta - ar fi vrut să spună întreg, banditul Puf, dar vorbele lungi îl împiedecau să gândească, să vadă, să înlăture întunericul alb al morii. Scările de lemn care duceau în pământ, sub valturi, trosniră sub greutatea flămândă a unui hot multumit de scufundare.
Prund stia pe ce drum apucase Puf. Sub moară, din beciul ei cu rădăcini de furci gudronate, din fundatia ei de piatră cimentată, pleca un tunel lung cât tintirimul, scurt cât zece morminte puse cap la cap, spre via lui Valinatos.
O clipă, cea dinaintea scufundării în beciul morii, Prund, îi văzu ochii înfipti cu poftă în Lica lui, în femeia iubirii lui, la pândă în somnul lui, mereu în vis, cu ea. Ciotul femurului îndoit în cârja de lemn îmblănită, ciotul femurului rămas în viată, se chirci ca un sarpe ars de viu. Lica, ochii ei, răspunse privirii banditului cu bunăvointă, cu un soi de: „A, tu erai?”, cu un fel de: „Ce mai faci, Iacobe?”. Prund se miscă, răsucindu-si nelinistea pe celălalt picior, întreg, de la nastere, întreg rămas din călătoria lui peste Prut, în Basarabia, din ordinul dat de Antonescu. Nu îndrăzni să-si certe femeia cu sudalme gândite si neauzite, dar un „curva mă-tii!” tot trânti asupra ei, asupra ochilor ei pofticiosi de hoti tomnatici. Că Puf avea patruzeci de ani iar ea numai douăzeci Si, „Doamne!, câtă neasemănare este între un om cu un picior si unu cu două!” Tăcu, tăcu mai tare, în fata miscării prin moară, spre ea, a omului hulit din instinct, de ea.
- Du-te în casă!, se răsti aproape Prundis. Se răsti, însă, mai aspru, în sinea lui: „Costică, esti nebun? Lica te iubeste!” Vorbele, astfel răstite de cel bun din el, de cel iertător, fură împuscate de mitraliera din turla bisericii, ori dintr-o transee pe care n-o vedea, dar o stia bine, cea dinaintea plecării lui la atac, cu alte vorbe, de pret, strânse în dinti: „Înainte!, pentru întregirea nea…”, cu vorbele pe care le uitase în secerisul mortii lui vremelnice, la Tiganca.
Lica si Puf dispărură din moară si din mintea lui Prudis. Noaptea părea să se linistească, când, fără să fi bănuit, bombele însângerau cerul pe Galati. Valsul dârelor de lumină scuipate pe cer de reflectoare înălta un vaiet omenesc în lună, în planeta mortii, odată cu sufletul celor sfârtecati de bombe. Prund îsi făcu o cruce mare pe frunte de parcă semnul ei în trupul lui iar fi sprijinit teama de a nu fi fost el iadul ce se dezlăntuise, mai mult în sufletul lui de-
cât afară.
Se ridică din scaun. Privise mai întâi prin usa deschisă a „gheretei” lui de morar, apoi prin usa larg deschisă a morii, cerul Galatilor, ceaunul mortii răsturnat cu gura în jos pe pământ, de acolo, din mâna lui dreaptă ridicată într-o grindă a morii.
Deodată, de sub-scara prin care dispăruse Puf în pământ, în tunelul care lega moara de via lui Valinatos, apăru un cap de om luminat de un felinar. Apoi, arătarea asta se dublă, se triplă, de parcă mortii văzuti de mintea lui Prud în orasul îndepărtat, bombardat, înviau aici, în satul cu moară lângă cimitir, cu moară între două fântâni si două crâsme si brutărie în gura unei râpi, si, cu multe priviri îngrijorate, pe drumul numit „susa”, susaua Bârladului, de unde „rusu” avea să vie, avea să calce în picioare obisnuinta oamenilor de a fi fost oameni obisnuiti. Erau soldati nemti îmbrăcati în haine tărănesti, cărăusii, încovoiati de ascendenta în moară, de gravitatiile constiintei unui război pierdut. Voiau să-si salveze trupul în fata sufletului înfrânt, sufletului scufundat multă vreme într-o idee falsă a „imperiului german arianic”, a unei rase superioare alteia, de parcă rasa omenească nu era de ajuns de întreagă de la Dumnezeu, dea-juns de dezbinată la turnu Babel, tot de el.
Ion Mândru, sfatul lui, hotărâse, în crama lui Valinatos, această salvare a „trupurilor fără suflet”, împotriva ofensivei ciumei comuniste, de care satul începuse să se molipsească.
- În pod, îl sfătui pe un „felinar-om” nehotărât, Prundis, îl sfătui morarul, pe întâiul soldat neamt, să-si caute ascunzătoare. „Tare mai seamănă cu Puf!”, îsi mângâie Costică pornirea sfătuitoare. Strigă înspăimântat.
- Si stinge dracului felinaru’! Coloana
de „cărăusi travestiti” sui scara ce stătea în arătătorul mâinii morarului, întins de morar pe întunericul cadentat de explozii îndepărtate, de luminile reflectoarelor antiaeriene, frânte în fâsii de cârpă arsă, în podisul Vânătorilor, pe lacul Brates.
Prund, se repezi la usa morii, amin-tindu-si că-i deschisă. Hârscâi piciorul de lemn în rotirea stejarului ei până când un zăvor mare cât un dinte de elefant se auzi alunecând în carnea altui lemn, în trunchiul unei furci de salcâm înăltător de moară.
Pasii soldatilor nemti se alungau unul pe altul, în sus, pe scările în serpentină, a celor două poduri suprapuse, ale morii scufundate în beznă. În ultimul pod, Lica, asternuse unsprezece saltele de paie, măturând dulapii de făină prin capandurile larg deschise, în amiaza de pe tintirim, de pe Dealul Iepurenilor. Nu le numărase de-cât în ultimul timp al suisului ei în sus, mereu în sus, pe scara morii. De fiecare dată ocolea valtul, apoi curelele ce-i purta râsnitarea grâului în site, în sitele făcătoare de tărâtă si făină, de pulberi stelare în lut. Călătorise cu Puf, pe sub pământ, prin tunelul ce dădea în via lui Valinatos, chiar în ultimul butuc, cel din gura bătăturii cramei.
- Lico!, o strigase Puf.
Ea purta lumânarea întinsă înainte, ca pe un sfesnic de argint, văzuse ea asa sfesnic la conacul mosierului Ciucă, numai îl văzuse, si nu-l putea uita. De parcă, îl atinsese: „Că numai ce atingi nu uiti, tată Marie!”, îi povestise ea, odată, Mariei lui Fotache, bucătăresei de la mosie, părerea ei despre dragoste. „Dă, fă Va-sâlco!, numai să stii să atingi. Uite, eu, cu plita asta m-am ars de nu stiu câte ori si tot uit să n-o ating”. „Ei, e vorba de trup de bărbat tato!” Si ăla-i ca o plită, Lico!, ca o plită căreia nu-i pasă „de cel pârlit”. Si tăcea nevasta morarului păstrându-si părerea ei despre foc atins, despre foc aprins asa, la început, ca o festilă de lumânare, apoi, la sfârsit, ca un trăsnet care să nu-ti mai iasă din carne.
- Ce-i?, îsi urmă gândurile luminoase Lica.
- Stai, fă!
Femeia se opri. Lumânarea susoti în întuneric o flacără violetă, liliachie. El o îmbrătisă suflând în lumânare. Era moale subpământul tunelului si fierbinte si cu miros de mormânt reavăn si cu strigăte de moarte a două fiinte contopite până la moarte.
Iubirea ei pentru Puf era veche, mai veche, decât cea din clipa dăruirii de a-cum, pe ascuns. Hotul ei, banditul ei avea brate de fier, picioare de harmăsar si gură de sarpe. Îl stia de mică. Ai ei, Dumnezeu să-i odihnească, Pamfilii, nu aveau nici de unele. Prunzi aveau pământ la Valea Paielor, cât să vezi cu ochii închisi.
Copilărise cu Puf Iacob si în ograda lui, dincolo de „ocolul” lui Ion Mândru si în ograda ei cu nuci, din scurgerea fântânii lui Neghină în ulita primăriei.
Stia de iubirea ei tot satu’. Dar nimeni nu o lua în seamă. „Fiecare cu chinul iubiri lui, Lico! Noi avem iubirea noastră, în oameni, în…, în Dumnezeu, care ne iartă păcatul iubirii pământesti, nenorocitei ăsteia de iubire a cărnii omenesti!”
„Mergi la biserică, Lico!”, o sfătuia bucătăreasa Maria. „Pune acatiste. Uite-asa am scăpat eu de unu’ a lui Bulete care cât a fost bărbatu-miu Laie plecat la Mărăsesti m-o nerusinat la vie. De unde dracu’ să stiu eu că un vecin rătăcit în lăuruscă si terează are călduri!” „Ce spui mamaie! De, n-ai strigat?” „La cine fă, Lico?” Că nu era tipenie de om în vii. „Numai eu si nebunu’ de… Fănică. Numai
vântu si noi…”
„Da, cum văd, nu-ti pare rău!” „Nu, Lico!, nu mi-a părut rău. Da, cu mintea de azi, cred că am păcătuit”. „Păi, vezi!, numai la bătrânete crezi că păcătuiesti”. „Cât suntem tinere, păcătuim cu poftă, altminteri Dumnezeu nu ar mai avea de „ce să ne cheme la judecata aia de la sfârsitu’ lumii”. „Eu, tată Marie!, cred că tot Dumnezeu a vrut să fim asa. Păcătosi, cum spui matale, de la nastere până la cât vrea el să trăim”.
„Da, Lico!, da. Dragostea e o boală ce ne-a dat-o Dumnezeu ca să ne-o vindecăm prin rugăciune”. Si vorbele astea, prea frumoase într-o gură de „mamaie ce si-o trăit traiu’ si si-o mâncat mălaiu”, o întorceau la amintirea lui Puf al ei, mai cu spor, mai cu nădejde. Îsi adună fusta pe trup, pe talie, bâjbâindu-si pulpele.
- Nu-s curioasă, da de ce îi ajutati pe fritii ăstia?
- Asa vrea starostele Ion Mândru, suspină Puf, trăgându-si pantalonii si izmenele cu ciudă sub cureaua lată ca un chimir neîmplinit.
Cât Lica aprinse lumânarea, cât tunelul se desenă în licărul ei verde, otrăvit, Puf era îmbrăcat. Îsi pipăi pumnalul de la cismă si tocul pistolului nemtesc din sold, simtindu-se în sigurantă, în dragostea lui trăită hoteste, în clipa dragostei săvârsită pe jumătate.
- Îi face pe plac lui ginerică Hoffman, cred eu…
Tunelul se sfârsi, când lumânarea se stinse pe buzele tuguiate ale femeii ce-l „călăuzea” pe hotul Iacob. Hotul, care stia unde duce „surpătura”, sfârsitul beciului morii; gura lui, în viroaga cu aluni si mure a marginii cimitirului, acolo, până unde nu mai voia nimeni să-si facă loc de înmormântare, să-si sape mormânt în toiul mortii cuiva.
Un vânt subtire fluiera, peste capetele lor, un fluier de soc moale, cu unduiri vesele în frunze.
- Halt!, strigă un neamt speriat.
Noaptea se scălda în laptele de var a lunii, împletind linistea astrală în aluni. Puf si Lica se opriră. În via lui Valinatos, la rădăcinile butucilor străvezii, câte o frunte de om se ascundea îngândurată, aureolată de asteptare.
- Sunt eu, bădită Ioane!
„Cât dracu’ îti trebuie Puf să ajungi din moară până în vie!” Vorbele, care ar fi trebuit spuse afară i-ar fi trădat „haiducului”, îngrijorarea, ori - si mai grav - nerăbdarea în izbânda ce-i jurase Starostelui Mândru. Mormăi o nemultumire scurtă, un cuvânt silabisit pe dinti, semnând cu sunetul-cuvânt „Dum-ne-zeu” ori, „mne-zău”. Puf stia că fusese înjurat, dar ocoli privirea „sefului”, privirea „ursului” vesnic la pândă. Se scuză câte putu de drept, de firesc.
- N-au venit caii si-am fost… Tăcu. Nu avea curaj să rostească nume de oameni, de locuri, de întâmplări. El, omul parolelor pădurii Gârboavelor, pădurii Mâtelor si a râpilor si a Drumului Mare, mereu serpuit spre Oasele, spre Cuca, spre Vâr-lezi, si mai departe spre Crăiesti, până în dealurile de nisip ale Bursucanilor si Adamilor, stia cât să vorbească. Tusi. Ion Brânză, camaradul lui, sef, mentorul lui, întelese, ascultându-i tusea, că Puf a îndreptat cele strâmbate de unii, că, Puf, de ar fi tusit de două ori i-ar fi spus că era nevoie de el pentru a sfârsi îndreptarea. Multumit, haiducul ridică mâna spre Galati, pe sub luna care nu întelegea semnul mâinii omenesti în cer.
- Haide-ti!, că începe…, se văită contrar firii lui.
Pe muchia pădurii de salcâmi, de deasupra râpii Bălăii, antiaerienele din Galati vânau, cu proiectile puse în pânzele luminoase ale reflectoarelor, bombardierele
americane.
Se auziră strigate pe rând numele nem-
testi: Muler (morarul), Schmied (fierarul), Blumeed (florarul), Raupe (omidă), Sän-ger (poetul) Schneider (croitorul), Rabe (corbul). Era colonelul Hoffman. Soldatii fără uniforme îsi pipăiau trupurile ves-mântate în cămăsi de in, în haine prea largi ori prea strâmte, tărănesti, primite pomană de la văduvele satului.
„Să scape ei de rus, că al meu n-a scăpat. Tot nu i-am dat de pomană peste mormânt!”
Cărute trase de cai se scufundau în gura râpii, pe sub via lui Valinatos, cea luminată de Caru’ Mare, pe sub via lui Bu-learcă, cea văruită de lună, până în gâtul strâmt al Tărtăcutei-covată a ploilor nebune prinse de Dealul Iepurenilor înaintea mâniei ceresti pe om.
Băietii nefăcători de armată îsi încărcase surorile si mamele în coviltire pe roti si averea tăinuită a cuferelor de zestre, că tatii, tatii buni de război, erau în răsărit, în răsăritul „întregirii mosiei”, dintr-o pornire de gâlceavă a nemtilor cu lumea, dintr-o sfadă fără temei a unui neam cu alt neam. „Că aveam destul pământ pentru un mormânt, maică! Uite, cum tot satu’ încape într-o râpă, asa încape si lumea pe pământ, de frică, de frica credintei în…în Dumnezeu!” Vorbele astea cotropeau mintea lui Puf care, în fruntea coloanei de dezertori, auzea mai bine, acolo sub pământ, spaima glăsuită a furnicarului râpii, spaima omului în fata mortii. Îl auzi departe pe Ion Brânză, din capătul tunelului.
- Si ai grijă de Prundis!
Numai Puf întelegea vorbele „haiducului”. „Da, Prundisu’, e dat dracului de curios!”, îsi măsură trupul plecat în pasi subpământeni, hotul călăuză. Lica lumina drumul de sub moară înaintea lui. Ajunse la bârnele beciului morii. O lăsă pe ea să poarte coloana nemtească în sitele morii pe scările ce înăltau moara din valturi spre cer.
Se strecură pe o scară lăturalnică, din beci afară, în ograda morii. Ograda era împrejmuită de pari afumati de lună, de vreme, de funii-streang. Arăta, asa tăiată în felii de exploziile bombelor îndepărtate, ca un obor de fantome, ca un talcioc. „Unde-i Tiasda?”, se răsti la morarul Prundis, Puf.
Capitolul 12
Mărie, ai grijă de american!
Văcaru Lepădatu hăituise de mult vaci-
le în sat, din grind, Grindu Mare, prin gârla Chetrosu, care lega Prutul de Găuroaie si Ochiul Racului. Coloana patrupedelor trudea în nămol vreme lungă până să ajungă sub sinele căii ferate, cât podul, cu o gură în apă de baltă si alta în fântânile cu apă galbenă ca lutul, le putea însirui ca pentru o numărare. Era lung sirul vacilor sătule. Omul care credea că le păzise o zi căsca plictisit pe urmele lor. Mugete aburinde tăiate în felii de câte o talangă, izbeau oamenii de pe drumul scufundător la fântâni, făcându-le loc să urce în podisul satului.
Fiecare vită, pomădată de amurg, împovărată de urcus si „disărturi” pline, îsi cunostea ulita spre casă, spre ograda plină de copii flămânzi. Avea multi „plozi” satul din podis, de deasupra acestui pelerinaj tânguit, al cirezii satului, spre o Gol-gotă a mântuirii celor mereu înfometati. „Ce-i omu’, soro!, vine acasă de pe front, în permisie cică, si-i trânteste muierii un plod ca să nu-l uite, de-o muri. Ce ispravă, soro, e războiu’! Unii, cei de pe front, aduc pe lume oamenii de frica mortii, altii, cei din spatele frontului, fac plozi din flori muierilor vădane, îndurerate a dracului” „Războiu’, tato, e ca-n Turnu Babel, când Dumnezeu ne-a amestecat limbile. Acu’ ne amestecă sângele. Cel nemtesc, cu cel românesc, la dus cel rusesc, cu cel
românesc, la întors”.
Maria lui Gheorghe Pintilie, cu Ileana lui Neghină, îsi asteptau rândul la „roata” fântânii lui Codreanu. Fântâna asta avea apa aproape de ghizdea. Mosorul ei de lemn, înfăsura un lant scurt, care, din două învârtituri de roată, ajungea în apă. Acolo, ciutura verde, cu mucegai verde, dulce la gust, musca din apa sălcie cu lăcomie de om însetat, omul din roată, ori cel din cer, oglinda învolburată a unui izvor stelar.
- Marie, ia-l tu!, o sfătui Ileana.
- Da, Hoffman?
- Da, Gligorita?
- Pleacă si ea cu el.
- Unde să plece, că rusii-s la Tătarca! Până la râpa lui Tuluc, îi împuscă de trei ori.
- Copilul, îngerul, n-are vină. Si, tot esti singură... Zici că l-ai făcut un Ion al tău, înainte să...
Ileana apucă roata fântânii, dându-i răgaz Mariei să-si linistească cele auzite în inimă. Roata scârtâi lung în mâinile Ilenei, rugina ajungându-i în osie aspră si îndărătnică. O vacă tărcată se desprinse dintr-un sfat patrupedic, recunoscându-si
stăpâna.
- Florico, băltato! Vin la mama…
Si Ileana lui Neghină trecu pârâul izvorului pierdut de fântână pe ulită, din ciutura sătulă de apă, pe ulită, spre casa ei.
Maria nu avea vacă. Ion al ei „purta” numele lui Ion Mândru. Casa ei, era singura ei avere. Casa cu „bătătură plină de furnici” si nuc bătrân rezemat de o poiată si o grădină plină de lăstuni, cu vită de vie până în prispa casei, cea din răsărit, pe care dormea cu spaimă, în nopti fără lună, cu dihori la pândă.
- Da-i trebuie si certificat de nastere…
- S-a vorbit, cu notarul Oprea.
Maria nu-si aminti când venise Gli-
gorita în ogradă. Când ajunse lângă plita cu foc de floarea soarelui, cum de privea ochiurile ouălor prăjite în tigaie cu undelemn din candelă. Că nu mai avea din ce să trăiască. De ouă fierte se săturase.
„Ce uitucă sunt!”, „Cum de Ileana stătea în usa chilerului care tinea poarta să nu cadă”, cu o steclă de lapte în mâna dreaptă si cu o găleată de apă în cealaltă mână, fără ca ea să stie?”
- Ti-ai uitat găleata la fântână, Mario!
- Eu?
- Da, cine?
- Poate smintita aia de Varvara lui Chi-
rană.
Se tot întuneca ograda lui Pintilie în jurul celor trei femei. Focul din plită tinea înserarea departe de nuc, sub nuc.
- Da, când ai muls? Că doar ti-o venit vaca din Cireadă…
- Ei, de muls, mulge socru-meu, Neghină, asa de repede, că n-ai timp nici s-aprinzi focu’ în cotlonu’ plitei.
Un fum sănătos, de untdelemn ars si mămăligă arsă umplea satul si pletele nucului năclăite de iod.
- Nucu’ ăsta, al tău, miroase a naftalină Mario!, o provocă pe stăpâna nucului, Gligorita.
- Eu nu stiu ce vreti voi două de la mine. Ion Iamandii, bărbatu-meu s-a dus... Si, singură, Dumnezeu să mă ierte, mi-i destul, ca să trăiesc de azi până mâine. Cele două verisoare Ileana si Gligorita se priviră cu ochii în pământ. Una din ele suspină.
- Păi, nu stim Marie cum să nu afle rusii că îngerul e neamt, altminteri îl omoară fără milă.
- Ăstia omoară tot ce-i neamt, se apără Maria.
- Nemtii au omorât tot ce a fost rus, vorbi si Ileana într-o doară.
Cele două înrudite, nu mai aveau pute-
re să o facă pe Maria să vorbească.
Focul ardea în plită cu pălălaie rosie, rosu-mâniat, de parcă el ascultase, în locul Mariei, rugămintile femeilor de a salva un „înger”.
- Nu, e prea de tot! Ce mamă esti tu?, se trezi din foc Maria.
Gligorita rosi în locul focului, sub foc. Ouăle prăjite priveau din tigaie tăcerea Ilenei, nora lui Neghină.
Cele două mâini, ale Mariei, umblau în foc să-l tină în viată, ostenite parcă de mustrarea Gligoritei. Târziu, când oala cu lapte fierbea, se auzi mama îngerului.
- Ei, lasă! Am să-l cresc eu, pe ascuns,
până or trece rusii de sat. Că-n noaptea asta vin!.
Începu să vorbească mult ca o mamă vinovată de nasterea unui copil din flori. „Doamne, câte mame ca mine or fi pe pământ!”
- Da, Hoff’ al tău, ce zice?, întrebă obosită Maria.
- Zice că nu pleacă din sat, până nu omoară un rus.
- De înger, fa! De înger, ce zice?, o îndepărtă de omorul pus la cale de neamt, Ileana.
- Că o să vadă, suspină Gligorita.
- E nebun! Cum să opresti lăcustele în
lan? Vor veni câtă frunză si ia..., îsi îngrijoră si mai mult starea ei de stăpână pe foc, Maria.
Atunci se auzi avionul, pe Vânători, la o privire mai atentă prin nuc, prin fumegarea ochiului de ou în tigaia înfierbântată de plită.
- Iar bat americanii pe Galati!
Ileana se foi să plece. Din poartă, Neghină, o strigă, măturând cu interjectii noaptea din ogradă, dintre el si femeia lui.
- Hai, fă Ileană, la beci. Si stingeti dracului focu’ sub nuc. Ptiu, nebunele dracului!, acu vine bomba. Ulita trezi câinii să latre oamenii înspăimântati. O vacă rătăcită, si ea înspăimântată, întră în ograda Mariei, băgându-l pe Neghină cu bătu’ în focul de care se temea.
- Uite, Mario!, că Dumnezeu te-a făcut cu vacă!
- Aoleo, unde mi-i „îngerul”?, se văită Gligorita. Fugi, trecând printre ele, cu ochii mari, plini de jăratec, luminători de gânduri ca smoala. Poarta se trânti pe urmele celor care iesise prin ea, însingurând ograda Mariei cu foc stins. Cu tigaia în mână, fiica vădană a lui Pintilie îsi căută drum prin întunericul ce ducea într-o casă pitică din aripa răsăriteană a nucului. Din ogradă, se auzi:
- Dormi, tataie!, odată cu găinile. Cineva îi răspunse somnoros:
- Tataia s-a dus la năvod, cu Gutu pescaru’. Era Stefan, fiul ei.
- Noaptea?
- Da, că-i mai răcoare.
- Or să le cadă o boambă în cap...
Cuvintele ei precedară întâmplarea po-menită. Un avion greu, mare cât un cărăbus în vârful nasului, în flăcări, aluneca din cerul Vânătorilor, din sulitile ghiulelelor antiaeriene, în lac. O dâră de lumină, a unui reflector curios, îl urmări până în locul izbirii „cărăbusului” de apă . Era acest loc al prăbusirii cam în preajma Chiscului Curvii din Capul Spiei - grindul cel dintâi al Bratesului. Stefan se văită.
- Doamne!, să nu fi căzut în năvodul lui Gutu!
Erau sub nuc. El si Maria. Fiul si mama. Atât îi rămase de la Ion Iamandii, bărbatul ei.
Scormoni în cotlon după jar, de parcă el, cotlonul, ar fi fost teasta memoriei ei nevorbitoare. Îl auzi, acolo, pe Stefan, pe fiul de lângă ea: „Tata n-a murit, mamă! O să se întoarcă de pe unde a plecat, ai să vezi! Câti nu s-au dezghetat din înghetu’ ăla de la Stalingrad!”
„Ei, băiete!, ar fi norocul ăsta prea ma-
re ca să-l trăim noi! Să ne obisnuim, până atunci, cu dusul lui dintre cei vii!”
Din memoria asta, Maria, iesi afară înspăimântată. Clopotarul Vasile Surdu bătea clopotul sus, sub turla mare a bisericii, la biserică. Din turla mică, popa Ciobanu si popa Popoviciu trăgeau cu mitraliera. Plumbii lăsau dâre de jăratec pe un cer lăptos.
- Doamne! Ce păcat! Să ucizi din crucea bisericii!
- Ei, mamă!, si popa e om.
Ar fi putut mama să vorbească împotriva fiului, cum că preotul e om sfânt, cum el e mai aproape de cele nepământesti, dar se feri să folosească cuvintele rare ce se aflau în ea demult, de când venise pe lume, căzând în păcatul unei tăceri molipsitoare. Tăcerea ei se auzi în noapte ca un strigăt de asteptare. Asteptarea dură însă doar o clipă. O bubuitură aseză satu’, strâmb sub lună, ca să privească spre Basarabia. Crucea mică a bisericii zbură aruncată ca o furcă în constelatia Leului, în asfintitul ei pe Cherhana.
Stefan Iamandi, fiul Mariei, se repezi la cotlon, acoperind focul de acolo cu trupul lui cutremurat.
- Nu-i boambă, mamă, e ghiulea!
De unde stia Stefan care-i deosebirea
dintre una si alta nu-si aducea aminte, Maria, din sfatu’ muierilor la fântână, ori din povestirile bunicului ei care luptase la Mărăsesti:
„Aveau nepoată, boambe grele nemtii ăstia, si ghiulele grele, că multă carne de român au sfârtecat. Venea avionu’ si ti-o punea în gamelă. Trăgeau cu tunu’ până la Iasi. Noroc de rusi. Noi în izmene, ei în rubască si, uite-asa, i-am oprit, cu tata Averescu în fruntea noastră si cu voia lui Dumnezeu peste toti.”
Atunci se zgâltâi ograda mai să dărâme casa si nucu si amintirile ei frumoase despre „bunicu’ ei” cu vorbe dulci, mlădioase. În grădina babei Mărioara, văduva lui Vasile Geambasu, un măr zbură peste lună. Luna se însângeră ca un ochi de taur înjunghiat, sub pulberea pământului smuls de măr ca să plutească o clipă în cer.
- Ba-i boambă, mamă!, strigă Stefan, asa plecat în focul plitei, sub nucul nepăsător. Si fugi de-acolo din mijlocul ogrăzii, mamă!
Maria se aseză în genunchi, în loc să fugă. Îsi făcu o cruce mare pe trupul ei strâns în oase ca într-un bot de lut cu paie.
Stefan se lungi pe burtă, sub plită, lung cât plita.
Pământul era umed în bratele lui. „Asa l-o fi îmbrătisat si tata!”
O mândrie de copil viteaz, îl făcu să se
ridice din rusinoasa lui spaimă lungită în mucegaiul tărânii.
Din poartă, o umbră în picioare îi amenintă.
- Stai culcat, Stefane! Si tu, Marie!...
Atunci plesni bomba americană. Grădina lui Vasile si a Mărioarei sări în aer cu încă doi umeri agătati de lună. De luna care râdea ca o lehuză nebună. Si, din nou, linistea. Până departe, împrejur. De parcă satul mutise pentru o viată lungă de om.
Încet, cu teamă încă, la pândă în trupuri, Stefan si Maria se ridicară din pământul ogrăzii lor.
- Unde-i?, întrebă Stefan.
- Cine?, întrebă si Maria.
- Cel care ne-a strigat din poartă.
- Ti-o părut...
- Tare mai semăna la glas cu tata... Mamă, nu s-o fi întors?
- Ei, băiete!, de acolo nu se întoarce nimeni aici, în carne si oase. Doar, în min-tea noastră, asa, ca fumu’ băgeacului când plouă, târâs pe sat... „Unde-i Gligorita ? Unde-i Ileana lui Neghină? Parcă au intrat în pământ!”, se minună de singurătatea o-
grăzii ei, Maria.
Nu dură mult această mirare si singurătate. În sufletul Mariei, ea, singurătatea, era vesnică, Afară, afară era călcată în picioare de o „cătea” care lătra la marginea satului, acolo unde luna n-avea putere să suie în „Caru’ Mare” si în „Caru’ Mic”, din Drumul Robilor plin de cenusă si lapte si fum.
- Trag cu mitraliera la tarină, mamă! se trezi Maria, vorbindu-i băiatului din ochii ei. Stefan era înalt, prea înalt pentru un copil de cincisprezece ani. Asa voia Maria să-si vadă fiul, mai bătrân decât un înger, mai tânăr decât un „diavol de bărbat
ce-i sortit unei muieri”.
- Stiu, mamă! A lui Potârnichii si cu nenea Nită si cu argatu’ Poale-n-brâu...
- Poalelungi, Stefane!... Da de unde stii, mamă, cum îl cheamă?
- Ne-a luat nenea Hoffman cu motocicleta la vad... si cu îngerul Gligoritei”.
- Ai fost tu la transei?
- Da, da am fugit să viu acasă ... Mi-i frică de rusi!
Poarta scârtâi lung, cât era ea de lungă în balamale-i ruginite. Pintilie, tatăl Mariei, bunicul băiatului cu nume de sfânt, Stefan, întra pe poartă. Purta pe umeri un sac mare, argintat de lună, de pulberea ei pe umerii lui. Prin negura noptii de sub nuc, prin rânjetul scânteilor pe moarte din cotlonul pe care-l stia sub nuc, Pintilie,
strigă:
- Stefane, Marie! Îsi punea speranta venirii lui în ogradă, pe ascuns, în numele strigate. Cei doi, apăsati adânc în spaima care nu le fugise din trupuri, împovărate încă de spaima bombei plesnite în grădina lui Vasile Geambasu, răspunseră, pe rând, cu Tată si Tataie, omului de argint, pescarului întors în ograda cu moarte învecinată.
- Luati pestele din umerii mei!
Se opintiră să-l despovăreze. Apoi, asa
despopovărat, plin de bale si solzi pe haina de cauciuc ce-i tinea trupul teapăn încă, Pintilie, se întoarse în poarta deschisă de parcă uitase să-i tragă zăvorul. O umbră, albă de data asta, în picioare, reală, îl astepta acolo unde nu se astepta nimeni să fi fost cineva, în poarta deschisă.
- Întrati mă!, se supără Pintilie
Atunci umbra se dublă. Un necunoscut îmbrăcat în haine necunoscute se rezema de pescarul Gutu, ca de o vâslă făcută cârjă. Gutu, cu bratul lui vânjos, stâng, îl purtă pe necunoscut si umbra lui prin o-gradă, spre nuc.
- Anafura mă-sii, Marie! Ăsta ne-a că-
zut în barcă cu tot cu avion. L-am prins cu năvodu’, ha! ha!
- Da, ce neam e ăsta, nene Ilie?, se în-
cruntă Maria lui Iamandi, fiica lui Pintilie.
- American, fată! A avut noroc. A căzut în Capu’ Spiei, în stuf si nămol. Avionul i-a luat foc, da el a scăpat. L-am smuls noi din carlingă. Era cât pe ce... cât pe ce să...
Vorbise mult Ilie Gutu. Pe Maria o înspăimântă povestea pescarului, fiindcă, de când îl stia, asa cu ochii ăia sticlosi de peste, cu obrajii ăia arsi de vânt, cu sprâncenele ălea stufoase în streasina fruntii,
nu-l auzise vorbind atâta.
Ultimile vorbe nesăbuite o înăspriră pe Maria.
- Să mă ierte Pintilie, da Dumnezeu ti l-a trimis, din cer, în locul lui Ion.
- Nu tii rusine, mos Ilie? Te credeam om serios, cu credintă în...
Pintilie stia că Gutu era beat. Se îmbătase de bucuria salvării americanului de la înec si de la ardere de viu în apa Brate-sului. Lăsase năvodul acolo în baltă si se luptase cu vântul, cu focul de deasupra apei, ca să-l culeagă pe american, asa lesinat cum era, din cutia aia „zbârcită de sticlă”, din carlingă.
- Marie, bagă-l în pături, în crivat, în odaia curată. Că-l ia dracu’, de nu-l încălzesti!
Maria fugi după plăpumi si cearsafuri.
Auzise ea de la altă muiere că mortii ăstia culesi din pământ, din apă, vor învia numai tinuti la sân.
O năpădi un soi de fierbinteală în coapse, cea pe care o cunoscuse pentru Ion al ei, înainte de a-l face pe Stefan.
„Mare păcat, Marie!, e căldura asta muierească Să te feresti de ea, cât bărbatu’ ti-i departe!”, o auzi într-o odaie a mintii ei pe Ileana lui Neghină, sfătuitoarea de la fântâna lui Codreanu. Ea se rezema însă de peretii casei, în afara mintii, unei minti care se îndoieste mereu de trup, căutând tesături albe pentru „prizonierul” tatălui, pentru american. Răsunau, în ogradă, vorbele lui Gutu.
- Eu zic să-l dăm mâine jandarmului Nită. Apoi, Pintilie, tatăl ei, de parcă îsi făcea cruce, sopti:
- Ei, Nită si jandarmeria! Mâine vin rusii, mă Ilie!, si ne omoară pe toti.
- N-o hi dracu’ asa de negru, mă Ioane!
Nu-si sfârsi Ilie Gutu cumpănirea diavolului în alb-negru, că poarta vâsli în întunericul de smoală ce fierbea în ogradă.
- A apus luna, cine-o fi?
Din gura unui om, care-si bâjbâia pasii spre nuc, spre focul stins din cotlon, spre masa lor cu sac desfăcut la gură, mirositoare de peste si de nămol, se desprinseră
vorbe oarbe:
- Ioaaane!
Nepoftitul nu stia că în calea vorbelor lui erau doi oameni ascunsi în smoala rece a nucului. Se izbi de cotlon, înjurând:
- Nafura mă-sii!
Atunci când spaima celuilalt de „anafura noptii” si de pântecul ei întunecat era mare, Pintilie strigă:
- Care crucea mă-tii esti?
- Eu, Ioane! Si, obisnuindu-se să vadă, după două înjurături: una a lui, alta a altuia, se linisti botezându-se. Eu, Alexandru.
- A, tu esti, mă Pritule!
Nu-si sfârsi, cum se astepta, orbul venit în ograda lui, nu-si sfârsi cuvintele.
- Da, ce cauti în izmene si galosi în casa mea.
- Să-ti spun că... Da, nu mai are rost. Să-i spun Mariei, că a...
- Ce să-i spui tu Mariei, mă babalâcule! Si la miezu noptii ...
- Păi!, două vesti. Au venit rusii la Vasile Mândru, i-am văzut eu cu ochii mei si pe Gorea cu ei , primaru’, si pe Nită prin-
tre ei, jandarmu’.
- Si a doua veste?
- A căzut un avion pe baltă. Tu erai la năvod si... credeam ...
- Nu, mă!, nu ne-a căzut în cap. Uite
suntem teferi! Bine-ai făcut, că ne-ai vestit! Că ti-a fost milă c-o să crăp. Ia crapu’ ăsta si du-te la Niculina ta. Că-i târziu, mă!, să umbli asa, ca nebunu’, prin ograda altuia!...
Alexandru Prit se multumi cu crapul din mâini. „Îl văzuse oare pe Gutu?” Poarta, care se închidea mereu pe urmele celui ce o deschidea, cloncăni în dintele prea lung al zăvorului ei.
Ilie dezbrăcă întunericul din trupul lui cu îndoială:
- La trimis, cineva, Ioane! Zău, la trimis cineva!
- Poate. Poate fiu-su Puf, poate Ion Brânză, care află tot ce se întâmplă în sat.
- Vezi cum ascunzi americanu’!, oftă Ilie. Eu am plecat. Lungă zi am mai trăit si azi!
Gutu se clătină pe ogradă ca o barcă fără vâsle.
Scâârt! Zdranc! Se auzi poarta, ori o usă, ori un belciug neuns, de la beciul din grădină.
„Doamne! Cum seamănă între ele por-
tile dintre cei vii si cei morti”. Si cu această rostire care parcă nu era a lui, ci a unui pescar din Ghimia, pe care i-o spuse la „năvod”, cândva, cu acest gând, Ion Pintilie adormi cu fruntea pe brate încrucisate, pe masă, sub nucul ocrotitor de oameni însingurati. „Unde-o fi Maria! Ai grijă fată! Si el e om!”
Capitolul 13
A dracului întâmplare!
Motocicleta lui Hoffman hurducăia din nou ulita lui Dogaru ca o mitralieră tinută
de gura tevii cu un pumn de vată.
Primarul Gorea clăntănea din dinti în atas. Kraus îl îmbrătisa pe colonelul înfipt în coarnele „dihăniei cu bujii”, de par-că fusese născut asa, în cocoasa de cămilă a celuilalt. „Unde-or fi Nită, si popa Ciobanu, si?…” se chinuia primarul hurdu-cuit să-si amintească cele hotărâte aseară, la lumina lămpii din mâinile nurorii lui.
O rafală de mitralieră scăpată în auzul lui, printre două explozii în teava de esapament a „umblătoarei pe trei roti”, îi ade-meni memoria în timpul sfatului din casa „Teteei”, din casa bătrânului Tiamdat.
„Mă, să vă întoarceti vii! Nu trageti în om! Trage, mă Bărzărică!, mai bine într-o barză, decât într-un rus. Ce vină au ei că Stalin îi mână la Berlin?” Povata lui cu „în cine si cum să tragă”, îl făcu să vorbească:
- Herr Hoff, opreste!
Îsi coborî mâna dreaptă între picioare, semn că acolo îi era povara de a fi suportat hodorogeala si totodată, nevoia de a se opri.
Neamtul Hoffman întelese ordinul si se execută fără împotrivire. Mută motocicleta mai departe de umbra aburindă a primarului, în semn de respect fată de urinarea sfântă omenească si mai putin omenească.
- Măi tată!, zgâltâiala asta…, si, primarul, se opri din vorbit, fiindcă, din saua „dihaniei” săriră si neamtul comandant si ordonanta lui ca să-i ia locul.
Luna, aceeasi lună care „luminează o-mul de orice neam pe pământ”, cum spunea Gherghina lui, Margareta lui, muierea lui dragă, arginta casa lui Dogaru cu cositor si apă tare. „Dacă stiam că dihania asta hurducăie mai rău ca o roată cu obezi sparte la o cărută cu un cal nebun, mă duceam pe jos în tarină. Si singur, fără „escortă nemtească”.
Nu-si sfârsi gândul că, înainte de a-si băga ciolanele în atas, în barca cu mitralieră grea, se auzi strigat:
- Dom’ primar, fugi, vin rusii!
Gorea nu se învrednici să afle cine-l strigase. Vorbele auzite erau prea înspăimântătoare ca să mai fie asezate în gura unui „proprietar”. Răspunse, în ciuda ame-nintării, în ciuda înspăimântării lui, omului din preajmă, nevăzut.
- Lasă-i, să vină odată!
De acolo, de unde fântâna sefului de gară, Dogaru, lega ulita pe care se afla cu „susaua Bârladului”, s-ar fi văzut mai bine „vestea nevăzutului”. Gorea îsi prinse prohabul în bunghi, înainte de a se supune ispitei vederii rusului, acolo unde pasii îl mânau în umbra dudului cu fântână în rădăcini, din coasta casei mari a ceferistului. Nemtii stăteau lipiti de gardul lui Chi-rănus de parcă urinarea îi legase de otă-tarii udati. Motocicleta trepida cu zgâlt, zgâlt, zgâlt cu zgâltuituri amortizate de tărâna în care rotile i se afundase. Primarul se apropie de o poartă deschisă în umărul lui stâng, cu om vorbitor în ea.
- A! tu esti, mă Enciule?
- Fugi Goreo, lasă dracului neamtu’! N-ai auzit? Le-am întors spatele.
- De unde stii tu asta?
- De la „radiu’” lui Dogaru. Că suntem vecini si doamna Catinca m-a lăsat să-l ascult…
- Măă!, se văită Gorea.
- Da. Si ne-am unit cu rusii, de două ore…, îi potoli uimirea, Enciu Mândru, primarului prăfuit, primarului cu păr alb, alb vopsit de lună.
Nu se miscau, încă, umbrele nemtilor. Doi pasi, mai multi pasi, îl purtară pe alesul satului spre poarta cu om vorbitor. Enciu Mândru era mic de statură. Din cât era el, însă, vorbele se înăltau uriase gata să-l răstoarne în mers pe cel care le asculta.
„Ăsta mă înjunghie, nu alta!”, îsi scor-moni mintea Gorea înainte de a atinge fantoma vorbitoare a „poetului” satului.
- Mă Enciule!, tu ai fost pus de văru-tu Ion să-mi cânti mie povestea asta.
Enciu Mândru se apără de mâna întinsă spre el, de neîncrederea vorbelor lui semănate în mintea celuilalt.
- Da, tu, n-ai „radiu’”, la primărie?
- Păi!, cu zarva asta, cine dracu’ o trecut pe acolo?, suspină lung Gorea.
- Poate, Nită!… să fi aflat, insistă să-l convingă Enciu. „Poate, Nită!… Poate, Ni-tă!…”, se repetă în inima primarului făcându-i bătăile inimii mari în piept, sub cămasa de in.
- Si pleci la război în cămasă albă, să te vadă glontu’ rusului de la Frumusita, mă Iancule?
Copilărise cu Enciu. Enciu trăia în casa de chirpici mostenită de la „bătrânii lui săraci”. Avea o „falcie” la Târu, la dracu’ în praznic, departe, că ajungea acolo după o zi de mers pe jos, descult, cu rogojina în spate si sapa, si cosnita cu mâncare pe umăr. Era vesel poetul Enciu. Când întâlnea oamenii pe drum le spunea snoave si le încropea stihuri asa ca să-i descretească la frunte de încretiturile gândurilor. „Măi Gheorghe, tu-i semeni lui mă-ta, de la brâu în sus, si lui tat-tu în pantaloni…” Ai bărbate dor de muncă/ca muierea dor de ducă…” Si tot asa, veselul Enciu, ajungea la prasila dintâi ori la cules păpusoi, fără grija zilei de mâine „Că sunt legi Dumnezeiesti/Să muncesti pân’ o mierlesti!”, erau încurajările lui în truda oamenilor întâlniti, acolo, până acolo, la Târu, obosit de Valea Mare, ostoit de Târnăsoaia, de apa fântânilor lui Ciurea, odihnit de cuvinte cântătoare.
„Da, Enciu Mândru, nu putea să mintă!”, îsi curmă primarul Gorea îndoiala provocată de vorbele dintâi ale camaradului de cătănie, de scoală, de joacă în brânci.
Si, ca să-l desprindă pe vorbitorul în sagă de vorbitorul serios, Gorea îl scutură tot cu neîncredere pe Enciu.
- Astea-s de la tine.
Omul mic îsi desfăcu pleoapele spre el
ca să-l privească în sus, ca pe un urias nătărău.
- A semnat Regele, mă! Nu fi prost…! „Da, e adevărat ce spune!”, se convinse Gorea. „Astea sânt vorbele lui serioase: „Nu fi prost”, pe care le acceptase Gorea ca fiind sincere si adevărate în cântările lui Enciu.
„Nu fi prost, Goreo!”, se repetau, articulate de numele lui, ca vorbe-sfat, ca vorbe-întelepte, spuse când trebuie, cui trebuie, de trebuintă unui om important al satului, care era el, el primarul Gorea, judecător al sortii satului.
„Si cum judecase el până acum să-si apere neamurile si neamu’ de rusi?... Si cum să-l trădeze, Doamne!, pe Hoff si Kraus, asa ca un Iuda neplătit cu argint?...”
Îsi apăsă mâna stângă cu trosnet în oasele palmei si în umărul lui Enciu Mândru.
- Mă privighetoareo!, dacă nu-i adevă-
rat, te spânzur!
Îl părăsi pe vestitorul în noapte a unei alte vointe Dumnezeiesti pe capul lui.
Uitase de nemti. Desprinsi de mult de gardul lui Chrirănus, îl asteptau cuminti în motocicletă. Le făcu semn să-si pornească dihania spre el. Sui în atas ca într-un cosciug prea strâmt.
„Unde-o fi Nită? A!, cu Bărzănică, în vad. Trag în rusi. Mă, întoarceti armele! De azi tragem în nemti! Mare curvă e ro-mânu’… Când cu altu’, când cu unu’… Ia-ha, m-am molipsit de la Enciu de strigări la nuntă, de cântările lui.”
Privi, asa strâns în „cosciug”, pe moarte în gânduri primare, fântâna, ghizdeaua ei cenusie de sub dud. „Ăstia beau apă cu agude, hă! hă!”. Motocicleta se opri. Podul pe care stătea oprită era neted. Se astepta ca Hoffman să demareze vijelios în susa, „cârmuind” ghidonul spre dreapta, spre Tătarca. Acolo, de acolo aveau să vie rusii. Asa hotărâse Teteia Tiamdat că-i locul lui în această noapte de război cu armata lui Stalin. El, primarul Gorea, să fie întâiul războinic apărător al satului „că ultimul poate fi oricine”.
„Mai bine stau la primărie cu căteaua în brate, Teteio!. Mă Goreo, la primărie stau muierile să afle care-i viu si care-i mort. Tu stai în tarină cu ochii pe rus. Că dacă intră în sat, ne mănâncă de vii. N-ai auzit ce răi sunt? Vorbe tataie!, sunt si ei oameni. Le-o fi foame, da, nu de om. De-o muiere, două si gata, pleacă cum au venit. Asa au fost si tătarii si turcii. Si-au încărcat cărutele cu muieri si … si, gata, s-a sfârsit războiu’.Lasă, mă, că au vrut si bogătia noastră! Ce bogătie, tataie? O casă de chirpici si o câcătoare în fundu’ grădinii? Asta-i bogătia românului. Da, mă!, da de grâu, de caii si boi si de caprele si vacile si orătăniile… Ei, si matale!. Tătaru’ mânca în fugă o vacă două. Turcu o oaie, după cum Dumnezeul lor le-o rânduit „haleala” la masă. Muierea, tataie!, muierea e cea mai mare bogătie a românului. Păi, ia dracului arma în dinti si apără-ti muierea, Goreo! Mai cu seamă că esti „ales”, alesul muierilor, mă! Tu si Nită, care… slavă Domnului! le ajută să-si uite bărbatii morti.”
Cearta lui cu Teteia Tiamdat fusese posibilă. Motocicleta, acolo pe pod, scârtăia în saibe ca un arc de ceas grăbit: Scârtai! Scărtai! Dă-mi, fa, mâna, că mi s-a sfârsit tărâna! „Doamne, Enciu!” Gorea era gata să strige. „Hai, Hoffman! Ce te-ai oprit ca prostu’ pe podu’ ăsta ca să visezi cai verzi înhămati?”
Îl auzi însă în ceafa lui, pe Enciu Mândru.
- Goreo, ia puscoiu ăsta cu tine!
Arma i se aseză în brate. Era grea, cu teavă lungă si cu baionetă în lung.
- Nu vezi că am mitralieră, mă Enciule?
Motocicleta cotcodăcea la relanti: Cot!, Cot! Cot! Dac!, dac!, dac!
- Hei, neamtu’ fuge si tu rămâi cu ochi-n vânt! Cu asta, ori spinteci, ori omori trei dintr-un foc. E arma lui tata de la Mărăsesti.
Hoffman privea prin gluga lui cu ochelari în jurul drumului pe care ar fi trebuit să „păsască”. Prin întunericul cenusiu care curgea din lună în salcâmi, vâslind parcă, Gligorita aluneca spre ei. Avea în brate un copil bălai, cu păr bălai si ochi albastri, ce despleteau cenusa noptii în jur, în jurul trupului său, de înger prins în brate. În brate de mamă despletită, speriată de moarte.
- Unde vrei să-l duci?, strigă ea spre Hoffman.
Colonelul neamt se ridică la strigătul ei din saua motocicletei. Îsi trase gluga pe crestet, de pe ochi pe crestet. Era si el blond. Avea si el ochi albastri. De parcă „îngerul” îi împrumutase înfătisarea lui printr-un gest magic, acela de a fi sărit în bratele întinse spre el. Gligorita simti dragostea fiului pentru tată, multumindu-se cu singurătatea si însingurarea ei de mamă părăsită de fiu.
Colonelul Hoffman îi făcu semn lui Kraus. Acesta descălecă si, grăbit, dispăru pe ulita lui Dogaru si Chirănus. „Unde-o fi fugind ordonanta?”, se întrebară Gorea si Enciu Mândru, uniti de aceeasi uimire.
- Aussehen, vezi!, îl însoti vorba nemtească pe Kraus, până în nevederea celorlalti.
Apoi colonelul îsi despovără trupul de zborul îngerului în bratele lui. Îl aseză cu grijă pe scaunul înalt din spatele seii motocicletei. O apăsare „în pod”, a primarului Gorea, a cosciugului în care stătea, cu mitraliera între picioare si cu arma lui Enciu în brate, consemnă încălecarea motocicletei de neamt, de colonel.
- Hai, domn’ Hoff!, că ne apucă ziua.
Atunci începu bombardamentul american asupra Galatilor. Atunci turla bisericii preotului Ciobanu scuipa gloante pe Găuroaie, în trenul rusesc. Un avion, cu coadă în flăcări se prăbusi în lac. Dârele de lumină ale reflectoarelor perforau cerul până aproape de lună în căutarea bombardierelor. O bombă bufni aproape, cutremurând crâsma lui Vasile Mândru, care nu apucase să stingă petromaxul.
- Mă, asa da război!, se bucură Gorea. Hai, neamtule!, că acu’ îi rându’ nostru!
Si nu-i venea să creadă lui Enciu Mândru că Gorea cel blând, prietenul lui de când sugeau la tâtă, să fi ajuns, asa dintr-odată, războinic înrăit. „Îngerul” se înăltă în aripi netemător. „De ce-as fi eu fricos? Uite, plodu’ ăsta râde, râde parcă de mine!”
Hoffman porni motocicleta, urnind ghidonul spre dreapta, pe soseaua Bârladului, spre iesirea din sat, spre Tătarca. Gorea murmură fără să scoată cuvintele afară din gură:
„Iote’, a dracului!, ăsta îsi ia plodu’ la război. Plodu’ făcut cu Gligorita noastră!” Si iar îl auzi pe Teteia în ungherele mintii lui zgâltâite acum de „chetrele susalei”
„Mă Iancule!, neamtu’ are în sânge războiu! Da, rusu? Si rusu. Da. Ameri-canu? Că ăstia se împuscă si la crâsmă, si la biserică, la fel. Si americanu’. Păi, vezi! pofta asta o au toate neamurile. Si evreii din vremea lui Moise, lui Avram, lui David, lui Solomon, si ei au poftit războiul. Da, mă!, da ei sunt popor sfânt! Ei, sfânt, nesfânt, tot cu moarte s-au sfintit. Prin moarte, mă Iancule! Prin moarte, nu-mai Iisus, tataie! Ăia, dinaintea lui, cu moarte… Ăstia de azi, noi, adică, cu moartea rusului am vrut să întregim neamu’, cum spunea generalu’ si, uite, ce-a iesit. „Mortii” vin să se răzbune. Chiar si mortii nostri vin în noaptea asta să se răzbune pe sat…”
„A, Goreo, esti primar, nu faci război! Parcă-l aud pe Cojocaru ăla care-avea să moară, lăsând-o pe Stela lui, steaua lui, cu trei plozi acasă.”
Uită să afle cauza războiului în sângele neamurilor, iesind în afara mintii lui tulburate, ca să-si vadă, ca să-si audă bătăile inimii în piept. Deodată tresări. Îngerul bălai de pe umerii colonelului Hoffman, întindea mâna în ochiul lui stâng, gata să il spargă.
- Leuthtkäfer, licuriciul!
Gorea nu stia ce să creadă. Ochiul lui lumina ca un licurici ori undeva pe crestet să fi fost licărirea gânganiei întepate cu arătorul unei mâini albe, tremurătoare, de fiul lui Hoff.
Uită si de astă dată, cum uiti într-o icoană, după facerea crucii pe fruntea ta, chipul sfântului la care te-ai închinat. Uitase chiar războiul din preajma satului si din sat, cu rusii ori „cu cine dracu’ ducem războiu’ ăsta?”
Stătea lângă Beldie, lângă Pătală, între ei, cu ochii atintiti în pusca din mâinile lui, dăruită lui de Enciu Mândru „Mă, Goreo!, are un singur cartus pe teavă. Atât ia mai rămas lui tata din câte a risipit atunci la Mărăsesti în carne de neamt. Înfinge-l si tu într-un rus. Da, vezi! că, de aseară, suntem cu ei. Asa s-a vorbit la radiu!”
- A dracului de cintezoi!, scăpă o înjurătură curată, afară, Gorea.
- Ce spui primare?, îl ischiti Pătală.
- Mă!, Enciu spune că ne-am dat cu
rusii, de aseară.
- Păi!, dacă-i asa, noi ce dracu’ căutăm aici?
- Moartea, mă! Moartea!, se zgâi la lună, cu o fată albă de mort viu, Beldic cel Bătrân.
- Da, unde-i ficioru-tu, mă băt bun de!…
- Aduce apă. Mi-i o sete de-mi crapă capu’. Am băut hin nou aseară. Am cules văraticu’ si o stat din fiert. Beldie cel Tânăr veni plecat în sale pe „susa”. Iesise din ograda lui tat-su care era, fără gard, acolo pe unde iesise tot una cu marginea plină de troscot a drumului pietruit ce ducea pe sub Carul Mare în Tătarca, în satul cu fântâni adânci si moară făloasă, din podisul Sivitei.
Se auzi în dreapta lor căteaua, pusca mitralieră a jandarmului Nită. Apoi foc cu foc, mai pe sat altă armă înspăimântată, descărcată în rusi de tot felu’ din mintea lor”, cum avea obiceiu să râdă Teteia de cei fricosi. „Mă! ăstia au fost frati cu mine la Mărăsesti, frati de transee, nu-i omorâti! Trageti în sus, că omu’ se sperie dacă azvârli în el si c-o chiatră!”
- Are dreptate, Teteia!, vorbi aiurea, din nou, Gorea. Nu-l mai întrebă nimeni de ce are dreptate Teteia, care-i dreptatea
lui Teteia.
Beldie cel Tânăr îl adăpa pe tat-su cu apă, tinându-i burluiul unei câni mari de tablă pe gură. Cel Bătrân îsi număra înghititurile să nu se înece. Tinea mâinile strâns pe un Mausser.
- Lasă arma jos si bea tu din cană, mă Beldie!
Beldie cel Bătrân se înecase. Tusi zdravăn ca să sufle usurat, eliberat de sufocare. Fiul îi dădu un pumn în ceafă.
- Ho, mă!, strigă la el Pătală. Nu-l omorî pe tat-tu pentru o gură de apă nevinovată. Luna se ascunse după un nor. Nu s-au mai văzut unul cu altul vreme de o clipă. Când cei trei amutiseră de spaima lunii stinse, un nevăzut le vorbea.
- Papiroz, esti?
O mână caldă, prea caldă pentru a fi a unui om ce stă la pândă, îl apucă de ceafă prieteneste pe Gorea. Acesta strigă de bucurie.
- Esti papiroz. Davai Beldie, omului, o
tigară! Si, adă dracului!, vinu’ ăla stat din fiert, să bea rusu cu noi. Tu, dacă vrei, bea apă! Vorbise mult primarul. De frică să nu fie ucigas prost în noaptea aceia, în ziua care ar fi urmat. „M-am curvit si eu ca tot neamu’ românesc. Azi cu unu’ mâine cu altu’. Nasterea mamii ei de istorie
pârsavă!”
- Panaite, cheamă-o pe mă-ta!
- Mamaie!, strigă Beldie cel Tânăr.
- Ce-i mă, dau rusii?
- Au venit, lasă!…
- Vai de mine! Si nu-i gata mămăliga!
Primarul râdea. „Colonelu’ Hoffman s-a dus la timp în vad. De n-ar fi Nită nebun să omoare acolo în fundu’ grădinii lui Potârnichii vre-un rus. Unu’ care să se fi rătăcit în via lui Cimp”.
Un fluierat de prin alte părti mătură susaua spre Tătarca. Se auzi atunci, la capătul „măturii”, urme obosite de mărsăluitori încăltati în cizme: Hârsc! Harsc!, în cadenta asta. Erau multi după cum scrâsneau ele în susa, în piatra ei colturoasă. În sfârsit, patru flăcăi de statură mijlocie, îsi arătară fetele în oglinda lunii vărsată pe pământ. Aveau ochi mari, albastrii, încercănati de nesomn. Purtau cămăsi scurte cât să le prindă în solduri curelele late de piele ale centurilor. Paftalele, cu seceră si ciocan îmbârligate, le acoperea burtile sub burice. Armele le străluceau în piept si în mâinile care le sedeau pe piept, ca niste bâte de alun proaspăt decojite.
- Mă, da frumosi mai sânteti!, nu se abtinu, Beldie cel Bătrân, să vorbească.
- Frumosi tataie!, frumosi, da morti de foame!, îi răspunse admiratorului de trupă invadatoare, unu din cei cinci rusi. Grupa rusilor întră în ograda lui Beldie. Beldie nu avea fântână si nici câini în ogradă. Un salcâm umbrea casa si cotlonul cu foc mocnit, cu foc pe moarte, cel proaspăt, din mâinile nevestei lui Beldie.
- Ilinco, adă hinu!, strigă bărbatul ei
- Du-te, mă, tu în chiler!, că eu torn mămăliga…
Ograda de lut a lui Beldie se umplu de rusi. Întâiul rus, cel cu „papiroz esti?”, ridică un pistol greu în ochii lui, spre coama salcâmului si pocni în cer o rachetă roz bonbon. „Susaua” răsuna în cismele unei coloane lungi, disciplinate, cadentată de un mars fortat amenintător. Nu o înspăimânta bombele căzute departe, aproape, si nici mitralierele satului ce clăntăneau parcă, de frică, din dintii lor, în marginile nevăzute ale satului.
- Gde Berlin?, întrebă „papiroz esti”.
- Lasă-l dracului de Berlin, mă Ivane!, si hai să mâncăm mămăligă cu mujdei, că tochitură n-are Beldic, e sărac de-i cad pantalonii din cur. Gorea uitase că Ivan al lui stia româneste. Rusu zâmbi, semn că a înteles cuvintele ospetiei celuilalt, dar se feri să-i răspundă. Cei patru, care îl ascultau, erau nerăbdători să-si pună trupurile în scaunele cu spetează ce înconjurase masa de lângă cotlon. Cinci scârtâituri, obosite de apăsare, si rusii, ca la un ordin dat pe ascuns, se odihneau în coate, sub o mămăligă mare, aburind luna.
Un nou miros de untdelemn ars, de cartofi prăjiti în untdelemn de oloinită, îmbălsăma ograda cu dor de mamă, de femeie, de tară părăsită. „Ia, Ilia, Ia, Dobriiveceanu, ia, Nikolai”, se botezară în fata lui Gorea, lui Pătală, soldatii cercetasi. Primarul uitase de „puscoiul” din bratele lui, de arma lui Enciu. „A dracului!, asta-i grea de-mi rupe salele!” O rezemă fără grijă de salcâmul ce-i crestea în umăr. Găsise acolo un „dulap” sănătos culcat pe doi butuci pe care să sadă. Îi privi pe rusi, de parcă el ar fi fost în locul lor, cu milă, cu neliniste în privire. Stia că Nită si Bărzărică trăgeau în ceafa lui, mai sus de casa asta, pe vad, din fundu’ grădinii lui Potârnichii în via lui Vasile Mândru sau Dogaru sau în tot cei viu pe pământ. El le ordonase să facă treaba asta, atunci cu neamtu’ în coastă, la sfatul din casa lui Tiamdat, lui Barită, si-i părea rău acum. Câtă zarvă pentru a pune la masă cinci soldati rusi. Pe care-i credeau banditi. Îsi împleti o tigară din foi de tutun măruntite într-o tabachere de argint. Degetele îi tremurau galbene pe foita de ziar. Fuma rar. Acum era vremea s-o facă, asa, „ca să-i fie pe plac lui Ivan si alor lui” asa, ca să-si închipuie că e primar, încă primar, a unui sat călcat în picioare de oastea comunistă a lui Stalin.
- Par oameni de treabă, mă Goreo!
Era Enciu Mândru. Nu întrebă nimeni „privighetoarea” ce căuta acolo, pe care poartă intrase în ogradă.
- Da, sezi!, îl invită primarul pe Enciu pe „dulapul lui”.
- Mă, da put a sudoare de-ti taie suflarea! Gorea nu apucase să-l ocrotească de vorbe dusmănoase pe Enciu. Ivan zâmbi însă, întelegând cum se cuvine adevărul spus de omul mărunt.
- Păi! De trei zile si de trei nopti, n-am dormit, am mers în mars fortat.
- Aha, de asta!, se scărpină în ceafă, în păduchii din ceafa lui, Enciu. Si tot el, nemultumit de scărpinare, vorbi:
- Da, govoresti româneste, mă taică, ca Gherghina mea care-i moartă, da o aud întruna.
Vorbise repede prietenul lui Gorea zăpăcin-du-i mintea rusului-român. Ivan tăcu.
- Pe băiat îl cheamă Ivan se simti dator
primarul să-l prezinte prietenului nepoftit pe vorbitorul de românească. Si ca să nu fie nepoliticos, continuă.
- Iar pe ’mnealui îl cheamă Enciu. Si-i leat cu mine.
- Aha, ’teles!, esti botezat cu nume de-al nostru! răspunse calm „basarabeanul”.
Trupele mărsăluitoare îsi stinseră cadenta în sat, prin sat, pe soseaua ce ducea în mintea lor la Berlin. Când mămăliga era prea fierbinte în ochii celor cinci rusi, celor opt-nouă oameni, poarta lui Beldie se deschise brusc pe ogradă. În ea apăru o umbră mare cu mâini lungi întinse spre oaspetii lui Gorea, primarului multumit de
de venirea pasnică a rusilor în satul lui.
- Nu te misca, mă rusule!, strigă umbra la Ivan, la cel care apucase să-si ducă lingura cu lapte la gură. Rusu îsi opri lingura pe buze. O altă umbră, mai mare decât cea din poartă, dezbrăcă de arme, cu repeziciune de om grăbit într-un timp prea scurt pentru a fi trăit de plăcere, pe ceilalti rusi.
- Si chistolu’!…, observă printr-un ordin umbra din poartă.
- Care?
- A sergentului!
Primaru’ simti un brat vânjos între el si Ivan. Văzu pistolul în mâinile mari ale „vânjosului” împovărat de arme. Avea gât de taur, Puf, asa cum tinea armele în piept ca pe niste ciomege cu măciucă în mijloc - încărcătoarele lor tambur, ca pe niste coscane de stuf adunate din Grindul Mare. „Da, e Puf, bată-l norocu’ de hot! Da, cel din poartă?”... se căzni Gorea să afle cu mintea altuia deschisă înăuntru mintii lui.
- Si armele mosnegilor!, strigă cel din poartă.
- Mă, taică!, ar fi vrut Enciu Mândru să intre în vorbă cu umbra de om înfuriat a portii.
- Mosule, taci că-ti zbor scăfârlia!
Beldie cel Bătrân îl recunoscu pe cel cu „taci că!…” „E Ion, Ion Brânză! Unde dracu’ e fiu-meu. L-am trimis după vin. Parcă era el, umbra aia din poarta de la grădină. El, care muta armele din gâtul lui Puf, în bratele unor legănări de oameni nevăzuti, de sub visinul argintat de lună. „Am să-l tai la iarnă!” spunea Beldie, de trei ani, si nu s-a îndurat. S-a încălzit cu hlujani de păpusoi arsi repede în plita cu cuptor care se încălzea si se răcea în aceeasi vreme. „Doamne! Ăstia ne fură si eu bat câmpii!”
- Ia si arma primarului!, sâsâi comandantul hotilor, acolo în poartă. Arma veche a lui Enciu Mândru, împrumutată lui Gorea, sedea rezemată de salcâm.
- N-are armă, se plânse Puf.
- Uite-o acolo lângă plită!
- Aha!
Atentia tuturor se risipi în răpăitul unei mitraliere pe capul lor. Hotii de arme se făcură nevăzuti. În usa chilerului apăru Beldie cel Tânăr.
- Tataie, i-a oala cu vin!
- Las-o dracului… Ori mâncăm lapte ori bem vin…
Si rusii îsi fărâmitau mămăliga în străchinile pline, multumiti parcă, multumiti că scăpaseră pentru o clipă de război.
Ivan zâmbi în ochii lui Gorea, scotând de sub coapsa lui dreaptă un pistol cu teavă lungă. Îl aseză în piept, tot zâmbitor, vorbind apăsat ruso-româneste, primarului.
- Tî bandit. Davai minea avtomat na-zad. Dăne armile înapoi, mă!…
Atunci îl văzură toti pe Ion Brânză. Cum l-o pălit în cap pe Ivan.
- Hai, caramba!, se răsti el la rusii flă-
mânzi de lapte si vin.
Rusii fugiră de la masă, prin singurul loc stiut de ei că dădea în susaua Berlinului. Îl apucară de brate pe Ivan, cel beat de lovitura în cap. Tancurile scuturau susaua si ograda cu plită sub salcâm si casa de chirpici a lui Beldie.
- Si pleacă, primarule!, acasă, până… Nu se întoarse nimeni înapoi, în ogradă, ca să-si caute armele furate.
Tancurile scrâsniră în piatră senilele lor escavatoare. Trei tunuri pocniră asurzitor cu foc si pulbere si fum înecăcios, scuipând ghiulele pe sat, ori mai departe de el, în podisul Vânătorilor.
- Mă Enciule!, ăstia trag în primărie!
- N-au cum sti unde-i primăria noastră, mă Goreo!, îsi încurajă, Enciu, prietenul, prin vadul tarinei cel care lega susaua de lac.
- Dacă nu era Ion, o mierleam!, se căzni, în genunchi, să se ridice dintr-o fundătură cu mure, primarul de curând eliberat din mâna rusilor.
- Da, mă Goreo!, si nici nu credeam că eram prizonierii lor. A dracului de întâmplare!
Capitolul 14
Bez vsiacovo samnen!, mai mult ca sigur, ne va trăda!
- A lu’ Cotlogută, mă, din Iepureni!…
- În Iepureni, da, pe unde stă?
- Mai la deal de Bulearcă.
- Păi!, Bulearcă stă pe râpă.
- Mai la deal de râpă.
- Bine, oi vedea! Da, si sâ-i spui?
- S-o trimită pe fii-sa în pădure …
- În pădure, păi! În pădure sini intră, nu-si vede mâna di frică.
- Lasă, tu, fă cum ti-am spus!
- Bre, matale n-ai minte! Îmi spui să caut pe sineva fără nume si s-o trimit într-o pădure fără nume.
- Da, am uitat. Numele este a femeii lui Cotlogută, Frăsâna, iar a pădurii unde să ajungă, Gârboava. Acu’ ai băgat la scăfârlie?
Copilul, asa cum era îndesat în pământul din rădăcina crucii lui Bogatu’ cel Dintâi, din câti bogati avea satul, se scărpină în capul cu păr ciufulit, în cârliontii murdari si bătătoriti pe teastă.
- Mă!, tu ai păduchi?, îl întrebă Puf.
- Vreo doi, triii, de prăsilă, nene Iacob!
- Da, întâi, să o aduci la via lui Slădescu, pe…
- Păi, ori, ori!
- Ia de bune ultimile vorbe ce ti se spun, mă Stefănele!, a lui, Dumnezeu să-l ierte, Iamandi.
- Tata n-o murit, bre, asa să stii!
- De unde stii tu asta?
- Fiindcă-l visez mereu.
- Mă, să nu te iei cu Puf, că hot la Dru-mu’ Mare ajungi!
- Asa-ti spune?
- Da, si să nu papaciorăsc ca tataia...
- Ca Pintilie? Da, el, nu fumează…
- Asa-l vede el, acolo de unde-mi vorbeste, că tataia trage tigări pe-ascuns, cu Andone Vulpoiu’, sub nuc.
- Da, tu?
- Eu, ce?
- Îl vezi?
- Păi, cum nu? Că-s mereu în preajma lui. Doar în ultima vreme...
- Ce-i în ultima vreme?
- Petrec cu americanu’.
- Cu americanu’? Care american?
- Cel pe care l-a pescuit tataia din baltă, astă noapte.
- Măă!... Tineti dracului gura!
- Da, ti-am spus numai mătale!
- Nici mie să nu-mi spui, auzi?
Bine, nu-ti spun nici matale. Da, l-am învătat româneasca noastră. Mi-o arăta pe mama si striga ca un nebun: mazăr, cum ai spune mazăre. L-am pus să-si strice vorba aia anapoda si să strige după mine ma-mă. A reusit. Era asa de bucuros...
- Mă Stefănică, da destept plod mai esti! Cum dracu’ si-ai dat seama că mază-
rea lui e mama noastră.
- Ei, asa mi-o venit să cred... si eu. Că neamtu’ spune la mamă muter, america-nu’ mazer. Mamă, sună, nene Puf, la fel în gura oamenilor de toate neamurile.
Cimitirul se învioară pe o aripă de vânt.
- Va să zică, la via lui Slădescu mai întâi, îsi adună Stefănică gândurile risipite în amintirea americanului. Privi roată, peste mormântul lui Bogatu’ Dintâi, peste cele cinci morminte proaspete care-l păzeau pe cel mai bătrân mort al satului si, deodată, îl iscodi pe hot.
Amurgul cătrănea cu nori violeti-negri,
soarele îngenunchiat în stejarul lui Lun-geanu, din vârful Iepurenilor, acolo unde cea mai înaltă casă a satului se o-dihnea si, pe această întunecare, curiozitatea copilului se făcu vorbă soptită tânguitor.
- De ce i-o fi omorât? Săracii!...
Văzuse executia celor cinci rusi în poarta cimitirului. Un afurisit de comisar, de-al lor, cu un pistol afurisit în mână, le număra clipele de viată certându-i în româneste.
- Mă basarabenilor!, unde vă sunt armele? Le-ati vândut-ai? Le-ati vândut Ivan a lui Stanboală din Mereni, ai?
Nu stiau că moartea era asa de aproape. Îl priveau, cei cinci, pe comandant, ca pe un frate mai mare pornit să certe un frate mai mic. Nenorocul „fratelui mai mare”. Atunci când îsi certa grupa de cercetasi, că erau cercetasi basarabenii cei certati, descălecă dintr-un tanc un cazac mustăcios, cu rubască si veston plin de medalii.
- Kto slucilos?, ce s-a întâmplat?, auzi Stefănică din dosul dudului gros sub care dormea de-o vreme lungă bunicu-su Pintilie Constandache, mort în războiul din ’77.
Comisarul boscorodi cuvinte neîntelese de Stefănel, generalului împăpontonat. Atâta tinuse minte din gura lui: „Vâ pani-maite?” si răspunsul celuilalt: „Ia ni pani-maiu!” Si peste tinerea de minute a acestui „panimaiu” conjugat de cei doi într-un dialog soptit, Stefănel, se îngrozi. Generalul luă pistolul din mâna comisarului si îi împuscă pe rând, în piept, pe cercetasii care-si pierduseră armele. Căzură ca salcâmii tineri tăiati dintr-o lovitură de topor.
Era noapte si bombele ce cădeau pe Galati nu-i dădeau răgaz, să vadă mortii din poarta cimitirului. Văzu totusi coloana de tancuri mărsăluind pe podul ce trecea soseaua peste râpă, ce se împreuna cu râpa mare a lui Drăgusan.
De frică, fugise la mormântul bunicului, sub dudul urias, gândind că bombele americane nu-l pot vătăma sub coroana lui cea cotropită cândva de călcâile lui, când agudele albe si roz si dulci se lipeau de buzele lui ca mierea, ca degetele mamei pe buzele lui, atunci când era flămând de lapte si viată, sugar dintâi. Văzu mai mult decât trebuia să vadă un copil. Îsi amintea curat, acum când pornise o misiune importantă din gura unui hot. Da, din nu se stie ce ungher al noptii sfâsiate de gloante, venise două umbre îmbrobodite cu glugi, încăltate în cizme nemtesti, care vorbeau, pe rând, cu mortii rusi. Apoi, nu, cred că mi s-a părut, că ar fi fost omu’ ăsta din fată mea, nenea Iacob... Apoi, cea mai lungă dintre umbre, îi sui pe rând, într-o cărută cu un singur cal alb, alb să te doară ochii, privindu-l. Se opri din amintiri. Îl cercetă cu iscodire vicleană, pe Iacob Puf, care, spre surprinderea băiatului, nu-i văzuse îndelunga-i suflare rătăcită în piept, pentru o si mai lungă călătorie în minte.
- Da, nene Iacob, mortii-s în morminte?
Puf îi puse mâna la gură. Îsi căută câte-
va vorbe în gura lui, să-i închidă gura copilului.
- Ce-ti veni?
- Păi, stiu ce-am văzut!, îsi ascuti Ste-fănel cuvintele în palma zdravănă ce-i stătea pe gură, a hotului.
- Ce-ai văzut?
- Când i-a împuscat, eram aici, se căzni să-si fure o suflare-crez din palma crăpată si bătătorită a sefului bandei de hoti, din pădurea Mâtele, băiatul lui Ia-mandi.
Noaptea îl ajută pe hotul Iacob să-l lase liber la vorbă pe copil. Nu era nici tipenie de om în jur. Doar oamenii din unele morminte să nu fi fost vii!...
- Si zi, ai văzut-o si pe asta?
- Da, mi s-a întâmplat să văd asta, bre nene Puf.
Hotul se domoli, lungindu-se pe Bogatu’ cel învesmântat în iarbă caldă, în mohor si troscot si porcie. Strigă nerăstit. Strigă ca un om ce-si întinde oasele în oasele unui mort. Strigă plictisit.
- Hai, du-te!, si caut-o pe aia a lui Cotlogut, pe Fr..., cât dorm un somn până vii...
Stefănel respectă odihna hotului pe
mormânt. Se furisă prin gardul rupt al cimitirului, în râpa lui Bulearcă. Luna, când naiba a răsărit?, îi tinea pasii pe vadul nisipos al surpăturii începute în Tărtăcuta, cândva la întâia ploaie pe pământ.
De departe, de dincolo de via lui Anton Bratu’, se auzeau în mintea lui Ste-fănel, ultimile vorbe ale hotului adormit între morminte fără morti: „Vezi! Să aducă cu ea, muierea aia din Iepureni, ierburile si leacurile ce-i dă viată unui împuscat în plămâni.. Stie ea… Doar să-i spui!... Aaaauzi?” „Daaa!”, ar fi vrut să strige, de frică, Stefănel. Râpa era mai adâncă în rădăcina viilor. Cotloanele ei duhneau a lemn câinesc si cătină si mure, si nisipuri umblătoare în pământ negru, neroditor.
Stefănel se încurajă să suie pe o rază de lună prin măcesii unui mal surpat, în via lui Cotlogut.
Un câine speriat de om, de un om nemaivăzut si greu de văzut în cenusa lunii presărată pe vie, lătra cutremurând o casă cu lampă chioară într-un ochi de geam mucegăit.
- Care-i acolo, mă lupule?, se auzi într-o usă vânătă, deschisă pe ogradă.
Dintr-un chiler năruit în vie, o voce subtire de copil fredonă peste lătrăturile vânjoase ale câinelui.
- Eu, nene Cotlogut!
- Care eu, mă?, se otărî omul speriat de propriul câine si de vocea pitigăiată din râpa lui, din via lui înăltată pe râpă. „Ca si casa, ca si viata mea, fir-ar a dracului de viată!”
- Stefănel....
- Stefan…el?
- Stefănel, bre! Nu mă stâlci de nume....
- A, a lui...
- A lui Iamandi, nepotu’ lui Pintilie.
- A!...
- Eu sunt. Si tine javra, că vreau să-ti vorbesc mai de aproape.
- Măăă!, a naibii treabă! se căzni Cot-logut să-si strângă câinele de lant, înfă-surându-l în tărus, ca să-l scurteze, ca să-i facă drum prin ogradă plodului curajos.
„M-o trimis, nenea Puf”, ar fi vrut băiatul răbdător cu omul indiferent din fata lui să-i spună, dar nu pronuntă cuvintele taină din mintea lui, pentru frătia lui cu hotul ce-l lăsase să doarmă în cimitir.
- Cine?
- Tataia Pintilie
- Di si?
- S-o lasi, pe fimeia mătale să-l oblo-jască de-o împuscătură la chept, la plămânu’ stâng…
- Da, sini l-o împuscat?
- Un rus beat, la crâsma lui Vasâli Mândru.
- Mă, mă...! Îi spui acusi.
Se auzi un strigăt în chiler: Frăsâno! Ce-i mă! Iesi încoace! L-o trimis pi ne-potu’su, Pintilie, la tini, sâ ti dusi cu leacuri di împuscătură la plămânu’ stâng. Ghini, ghini! Să astepti!
Stefănel se juca cu „lupu”, acolo în lantul cânelui, când Cotlogut se întoarse din vorbele lui cu muierea ascunsă în casă:
- Undi esti, mă positanie?
- Aisi!
- Unde, aisi?
- La lup ...
- Vezi, mă, să nu te mânânsi!
- Hei!
O femeie voinică, mare în trup, cu solduri mari si umeri mari, iesi din casă lipindu-l pe Cotlogut de un perete, din câti avea casa pe dinafară, scorojiti, nelipiti cu lut de la începutul războiului. „Di si dracu nu l-o luat si pe el la războiu’ ăsta de undi nu s-o mai întors tata?”, gândi „positania”, îmbrătisată cu „lupu’”. Ste-fănel, nu se putu obtine. Parcă fiindu-i ciudă pe cel apăsat de moasă în lutul casei, pe cel dinaintea facerii casei, vorbi:
- Da, matale, nu ai făcut război cu rusii?
- Lasă-l băiete!, îl încurajă grăsana.
Si, ca plodu’ din umbra ei să nu zăbovească în pasii ei însiruiti spre grădina cu vie si pruni copti, lămuri curiozitatea acestuia:
- Are tălpi late, di asta!
- Aha! M-am dumirit, suspină Ste-fănel. Ăia cu tălpi late nu se pot încălta.
- Nu pot fugi! râse, închizând poarta la vie, Frăsâna lui Cotlogut. Bărbatul ei, tintuit în casa dărăpănată si strâmb luminată, de lună, de ochii nespălati ai unor ferestre întunecate, dispăru în urma lor. Umbrele măturate de lună: din om, pe pământ, le atineau calea în pasi ocrotitori de trupuri umblătoare. Ajuns întâiul la buza râpii, în aripa măcesului ucigas, Stefănel, îsi aminti cu voce cald răsfirată în întuneric:
- La via lui Slădescu, ti asteaptâ un om! Eu mă duc în sus pi râpâ!...
Frăsâna stia „drumu’ râpii”. Crescuse pe el, iubise si urâse pe el. Râpa asta are toate ierburile mele de leac! Si tătăneasa si pelinu’, si macu’, si păpădia si curu’ gă-inii si pintenu’ cocosului si... Se trezi singură acolo unde se stia de o viată.
- Care om, mă! O fi chiar boieru’ Slă-descu’?
- Nu, tată Frăsâno! Nu stiu cum îl cheamă! Unu’ cu ochi mari albastri si cu păr negru ca Făt frumos a lui Ileana din basmu’ ăla pe care-l stii matale!
- Fir-ai să fii!, de ghiocel, da te duce mintea la prostii din astea bărbătesti. Bine, bine!, strigă în nevăzutul vorbelor plodului-ghiocel, Frăsâna. Bine, oi vedea eu cine-i! Tu vezi de râpă!, că-i lungă si întortocheată si are mărăcini în coadă, acolo unde aud că te duci!
Nu-ti face griji, tată! Ai grijă de... morti. Că-s mai pofticosi de viată decât mine care n-am tată!
- Măăă! Ce spui!
Dar nu-i răspunse nimeni. „Traistă goală”, descult prin vii, îi ciufuli părul cu grijă pieptănat în oglinda spartă de sub icoana maicii, din casa ei. Un tremur, serpuit prin ea, o făcu să alunece în nisipul din tălpile ei, ca pe o sanie fără cai.
„Trag bombele astea, de-ti opresc suflarea în sân! La dracu, cu războiul lor! Că nu se mai sfârseste, nici în râpă, nici în mintea lor bolnavă!”, suspină lung Frăsâna lui Cotlogut, făcătoare de minuni în moartea celor vii, amenintati de moarte. Auzi deslusit numele ei în gura unui bărbat: Doamne!, Bine l-o mai „prins” Stefănel în vorbele lui! Auzi: „Frăsâno!” Răspunse subit. „Da, Puf! Da!” Si noaptea scufundă vorbele lor în covata viei lui Slădescu, precum bărbatul Făt-Frumos îmbrătisa o Ileană descultă si uriasă cât bărbătia unor flăcăi în basm.
- Să-i faci vii, fă tămăduitoareo!
- Dă-te, mă, din calea mea, co să-i fac vii!
Puf se feri cât ea să treacă prin el, cât ea să afle cărarea pe care el o tăinuise pentru ea până atunci. Apoi, hotu’, deodată, se răzgândi în ferirea lui din calea ei. O apucă de mâna cea mai plină de ierburi, oprind-o în dreptul inimii lui.
- Lasă-mă, să-ti arăt!...
Ea se lăsa sărutată, moale ca o patlagină, ca o dumadă coaptă într-un vrej uscat.
Ar fi vrut să se iubească cu Puf acolo în ciulinii din talpa ei, asa descultă, asa îmbrăcată sărac, în fustă subtire de stambă si în bluză subtire de bumbac, usor de azvârlit în vie, în via făcătoare de minuni a lui Slădescu. Stia însă că noaptea are ochi adânci, că morărita era acolo stăpână pe iubirile lui Puf, cel care, hot bun fiind, era oricând pornit să fure, nu inima, nu, ea nu avea pret în trupul lui, mereu flămând, ci, numai, focul de o clipă a cărnii muieresti.
- Du-mă odată..., la mort, mă pezeven-
ghiule!, îl îndepărtă Frăsâna pe diavolul din bratul ei, îl îndepărtă pe Puf din gândurile ei necurate, dar dulci, făcătoare de păcat nevinovat.
„Dragostea e ca băutura, o fierbinteală în care strigi la altu’ surd, să te audă, strigă altu la tine, să-l iei în seamă si, apoi, nimic. Fum si tăcere. Tăcere, lua-u-ar dracu!, cât să uiti focu’ stins din tine!”
Asa judeca tămăduitoarea Frăsâna trecerea ei prin ispita iubirii, prin fapta iubirii ei cu oricine, iubirii altora pentru ea.
Calcă, supusă acestor gânduri, în tălpile lui Puf, în trupul lui cu umbră lung desirată înainte. Coborâ treptele, luminate de hot cu un băt de chibrit scurt, în beciul cramei. Un felinar dezmierda cu lumină de fitil curat butoaiele cu vin, înalte si grase, până departe, în fundul pământului dinspre Tărtăcuta.
Auzi vocea înfundată a lui Puf.
- Fă la dreapta!...
Frăsâna dibui dreapta de făcut, bâjbâind cu genunchiul drept usa de acolo, usă greu de împins.
- Deschide usa asta întepenită, mă!...
Puf se execută supus. Un scârtâit, si el înfundat, prevesti în ochii lor o cămară cu aer uscat, curat, puternic îmbibat cu miros de frunză de vită de vie. Usa se trânti în urma lor, trasă înapoi parcă de o mână nevăzută. Mai multe sfesnice! Da, cinci!, numără Frăsina, pâlpâiau pe trupurile goale ale unor morti albi visători. Si ochii lor deschisi erau visători. Si fruntile lor se rotunjeau în vis si în boltile joase ale odăii, bolti boltite cu doage de butoaie vechi, mirositoare a vin stat din fiert, într-o toamnă sfântă aruncată la gunoi de boierul Slădescu.
Frăsâna lui Cotlogut, îsi începu ceremonialul tămăduirii, cu vorbele: Dă-mi apă firbinte!, dati-mi fese curate! Si, la naiba!, o foarfecă! Si cutâtu! Si spirt!, Si vată!, Si otet! Si, tine, mă Puf!, apăsat laba ta de urs pe bandajul ăsta! Si dă felinaru’ mai pe burta lui ...! Ivan, Ivan, îl cheamă. Aha! Da, pe ăsta? Serioja. Si pe ăsta cu ochi verzi? Doamne! ce ochi verzi are? Dima. Da, ăsta-i nume românesc! Păi, toti sunt români. Din Basarabia ... i-au mânat în război, la noi. De unde le stii numele, mă hot de curve ce esti! Scrie pe tabla aia din gâtu lor, nu vezi? Eu văd, da!...
Frăsâna nu stia să citească. O durea năcazu’ ăsta. Nu-i plăcuse scoala. O bătuse prea repede la alfabet popa Popoviciu si nu mai călcase pragul ei. Stătuse ascunsă în râpa lui Bulearcă, acolo între ierbile ce i-au soptit leacurile pentru mai multe vieti de om suferind.
Se auzi un oftat lung în pieptul, în trunchiul trupului unui soldat basarabean.
- Uite!, că vin la viată, fă Frăsâno! Se bucură Puf. De parcă mortii de acolo ar fi fost mortii omorâti de el, strânsi la un loc să-l ierte de păcatul cutitului înfipt dusmăneste în inimă de om nevinovat.
- Ei, mai e cale lungă până să se întoarcă la noi, mă...
Se opri din vorbit cu ochi mari spre Puf, spre ceafa lui Puf, hotul pădurii Mâtele si aghiotantul haiducului Ion Brânză, se feri de umbra care umbla lungă pe doagele din capul lui. Se răsuci ca un arc de ceas rupt, cu nemaivăzută repezeală. Păli stăpânul umbrei în plin, în gât, într-un gât horcăit.
- S-o lasi în pace pe Lica mea! Mă, hot de morărite!... mor… ă… ri…
Puf îl strânse de gât pe neasteptatul lui ucigas ca să-si verse vorbele veninoase în auzul tuturor, al lui, al Frăsânii, al Licăi, care-l obloja pe Ivan, pe Ivan-basarabea-nul, revenit la viată.
- Ce-i! Strigă Ivan, românul de peste Prut.
- Stai cuminte! Îl încurajă Lica să vadă,
să audă, dincoace de trezirea lui. Si vorbele „stai cuminte!” s-au dus unde trebuiau să ajungă, în „valturile auzului” bărbatului ei. Asa, doborât de bratul lui Puf, asa strâns de gât, cu ochii mari în strânsura degetelor, unor degete noduroase, de om hăituit în pumnal, Costică Prundis, morarul, se zvârcolea în singurul lui picior viu, acolo în rogojina mucezită de vinul scurs din butoaiele lui Slădescu, de prea multă sedere sub pământ. Si tot Lica, supărată, de ochii lumii, strigă ca un vătaf pe sufletul bărbatilor înclestati.
- Lasă-l Puf!, că te spun lui Bădita. Puf slăbi strânsoarea la auzul cuvântului Bădită. Femeile care-l amenintau cu această înrudire erau sfinte în inima sefului bandei din Pădurea Gârboavele, erau ocrotite până la omor de om de căpitanul-haiduc al satului. Puf slăbi strânsoarea gâtului horcăitor. Supărat pe Lica, o mustră în gând: „Cum dracu’ o uitat dragostea mea din tunel? Să-mi fi spus: Taie-i beregata Puf! Morar să te faci de dragu meu! Nu asa, cu miorlăituri muieresti. Cu amenintări nemu-ieresti!” Vorbi, totusi, îi vorbi celei ocrotitoare de hoti, făcându-i jocul.
- Nu vezi că-i nebun? Bagă-l la balamuc, să se vindece, Lico!
- Lica, Lica, strigă si Ivan cel viu, în
bratele Frăsânei, care o „eliberase de mort”, pe morărită, ca să-si spele rufele în familie. Costică Prundis se legănă ca un pom tăiat în piciorul lui de lemn. Gelozia din el, stârnită de chemarea „Lica! Lica!”, îl paraliză.
- E ghini, aiurează!, îsi dădu cu părerea doftoroia Frăsâna. O fi a nevesti-si, numele ăsta... se încruntă spre Costică, spre morarul gelos.
- Că n-o hi o singură Lică pi pământ, mă Prundis! Sânt martoră că Puf e al meu, a fost al meu toată noaptea iasta. Auzi! Aude si bagă la bostanul fără sământă a căpătânii tale.
- Da, di undi sâ stiu eu că voi înhiati morti îngropati asară în simitir? Di undi, fă Frăsână?
- Uiti, stii d’amu! Vorbi Ivan spre morar, spre toti care-l ascultau în viată.
- Mă, dacă-ti cântă pliscu despre asta, îti tai beregata. Nu uita! Puf era gata să-l mângâie cu un pumn în piept, dar se temu de Lica, de umilirea ei ca nevastă de bărbat bătut. Îl împinse numai ca pe un zănatec beat spre usa încă deschisă, spre cotlonul morii de unde venise. Costică se rezemă, ca să nu cadă, în pasul mare a piciorului de lemn, se rezemă de pervazul usii.
- Să-mi lasi muierea în pace, că de nu...
- Că de nu, ce?
- Vă pârăsc la rusi, si despre nemtii din po-du’ morii si dispre rusii di aisi.
Puf apucă strâns cutitul de mânerul lui de os, cutitul din cingătoare. Lica văzu înspăimântată ce avea să se întâmple.
- Puf!, strigă ea la hot, ca o stăpână ce era a inimii lui.
Veni un răspuns dintr-un gât cu înghi-tătură lungă de măr nemestecat.
- Tot de mâna mea o să mori, mă, fiu de câine olog!
Prundis dispăru în tunelul care ducea spre temelia morii lui Canamela, acolo unde unsprezece nemti asteptau să fie salvati de mânia rusească necrutătoare de
vieti.
- Bez vsiacovo somnenia, mai mult ca sigur, ne va trăda!, suspină Ivan!
- Iacob, zis Puf, fugi pe urmele bărbatului Licăi. Pe bufnitura usii trântită de bandit în urma lui se auzi un oftat lung de om înjunghiat. În „mormântul” cramei nu mai respiră nimeni. Doar inimile celor cinci rusi băteau ca niste ceasuri de tinichea cotropind tăcerea celor vii, tăcerea Frăsânii lui Cotlogut si a Licutei, nevasta unui morar mânios pe morăritul vietii al-
tora pe pământ.
Puf se întoarse în „infirmeria” cu cinci
morti vii si două femei împietrite. Avea ochii întunecati, sticlosi, molipsiti de o-mor. În pumnul drept, tinea strâns încă pumnalul însângerat. Îl ascunse, din ochii femeilor, în teacă, sub centura lată a brâului acoperit de un veston nemtesc. Făcu doi pasi spre Frăsâna, cerându-i ajutor parcă să-si spele pumnul de sânge. Moasa îl spălă cu grijă în ligheanul plin de sânge rusesc. Se înfioară, văzând pumnul curat al banditului în mâinile ei. Se înfioară, ascultând vorbele lung răsunătoare în pământ, vorbele lui Ion Brânză: Să-l îngropati în mormântul lui Ivan!
- Da, nene Ioane! Parcă, ultimile cuvinte sunt ale lui Stefănel, îsi spuse, în minte, Frăsâna. „Doamne!, de asta s-a căznit să suie râpa la deal. Ca să-l aducă în sat pe haiduc.”
Oricâtă ură ar fi avut Lica pe Costică, pe morarul ei gelos, nu-i dorea moartea. Bărbatul ei invalid în război, invalid în dragoste de om întreg, în pat, nu putea să fie omorât - asa ca un câine - datorită unei vorbe nesăbuite azvârlită despre taina rusilor morti. Puf, bărbatul în bratele căruia se topise ca lumânarea, se stiuse că lumânarea, era urât, urât mirositor, mirositor a hoit, asa cum rânjea spre ea, cum îi clăntăneau dintii pe buza crăpată din barbă, cum îsi sprijinea suflarea pe buza din nări. Doamne!, cum m-am sărutat cu gura asta de om rău, de ucigas?
Era gata să strige: Costică, mă tâmpule!, cum dracu n-ai tăcut?, dar, usa, aceeasi nemernică usă făcătoare de om, îi opri strigătul în gât.
Ion Brânză îl împingea pe omul ei, pe morar, în „dispensarul” de unde plecase, amenintându-l pe Puf cu o trădare afurisită.
„Doamne, trăiesti!, Costică!” Si Lica suspină, îi suspină numele afară:
- Costică...
- Nepoată, ai grijă de bărbatu-tu!
- Da, eu, bădită...
Apoi, de parcă vorbise prea mult cu o muiere, se răsti la cel împins înăuntru:
- Cum dracu să vii prin tunel fără să vezi cine-ti tine urma, mă Prundis de baltă! Haiducul, seful celor trei bande de hoti, unite în vreme de război, în pădurea Gârboava, amuti cu ochii adânc înfipti în Puf. Costică Prundis, se lăsă mustrat si împăcat totodată cu Lica, uitându-si păcatele mâniei afară, în afara inimii lui îndurerate.
- Hai acasă, Lico!, că ti-o fi foame!, se
îmblânzi Costică în cuvinte apăsat rostite, în cuvinte, în nemernice cuvinte de prisos.
- Hai, bărbate!, îl sprijini Lica pe invalidul ei de război, pe invalidul ei în tainele altora.
Ion Brânză se aproprie de Puf. Singurul felinar se stinse brusc. Întunericul sub-pământului cramei sfărâmă privirile mirate ale moasei, ale lui Puf, pe ochii aprinsi ca doi tăciuni ai haiducului stăpân a cinci vieti, în schimbul a nu se stie câte morti nevinovate.
- Ai grijă de nemti, morare!, cutremură Ion Brânză piatra întunericului, de pretutindeni si din calea lui Prundis, cel sprijinit de Lica, ce să ajungă pe o scară stiută de toti, afară, în via lui Slădescu. Nu-si făcuse calea întoarsă prin tunel, de teama „mortului” pe care îl „văzuse” Puf în umerii lui, mortului cu gâtul tăiat de Puf. Danke!, făcea piciorul de lemn pe scară. Schön!, îi răspundea piciorul viu, si tot asa, până când via lui Slădescu ajunse la brâul lui, până când Lica îl apucă de sale, ca să meargă înaintea gândurilor omenesti risipite pe cimitir.
Sări gardul de iederă a cimitirului. Se încolonară pe o cărare luminată de lună printre cruci. Trecură de mormântul lui Bogatu’ cel Dintâi. Stefănel săpa o groapă nouă. Ajunseseră în ocolul morii. Moara dormea adânc, ca o casă boierească pără-
sită.
- Tu-s nafura mă-tii de curvă!
O palmă grea trosni pe obrazul rotund al unei femei frumoase. Era Lica, cea care îsi ispăsea păcatul iubirii cu un hot la Drumu’ Mare, în judecata aspră a bratului bărbătesc întins în lumina ochilor ei, ochilor larg deschisi pe judecător, pe Dumnezeul nemilos al unui păcat nepedepsit. „Si eu care-l plângeam, când Puf îsi spăla sângele parcă în… trupul meu!” Porni supusă, pe urmele inegale, schiopătate, ale bărbatului ei, cel până la moarte jurat, în fata preotului Ciobanu, înainte de război, sus la biserică.
- Treci în pat si nu mai boci!
Lica ar fi vrut să încălzească mâncarea, ca să scape de această „chemare”, ca să-l îndepărteze pe pofticios de pofta cărnii ei. Nu apucase să aprindă nici focul în plită. Nu apucase să facă nici măcar un pas spre patul unde Prundis o astepta înfierbântat.
Bomba trosni aproape, aproape de moară, pe moară. Grinda mare a tavanului căzu în pat pe morar. Nu-si amintea mare lucru. Era lovită la cap. Nemtii o purtau pe brate, ca pe o sfântă, asa în cămasa de noapte albă, asa despletită pe umerii lor. Vedea, fără a putea vorbi, cum Hoffman si îngerul Gligoritei îi tineau, la cap, pe rând, lumânarea. „Ai tămâie?”, parcă o întreba Frăsâna lui Cotlogut. Era întinsă în patul lui Ivan, de care avusese ea grijă o vreme în urmă. „Că vine popa să-l îngroape! Pe cine, Fră...! Pe el, pe bărbatu-tău. Pe Puf? Nu, pe Prund! A! A!”, se văita Lica, si adormi ca un prunc în leagănul unui vis fără sfârsit.
- Mă, ce ti-i cu viata asta! Nu mori pe front, mori în pat cu muierea tinută prea strâns în brate!, zise Teteia, departe, departe de ea, acolo, într-o casă ce se prăbusea în baltă, prin grădina lui Barită.
Capitolul 15
Lasă, nene Rosule, vezi de nemti!
Costică Prundis fu scos de sub grinda podului găurit de „boamba” americană. Asa lungit lângă gardul ogrăzii lui lată cât palma arăta multumit de câtă viată asimilase până atunci, până când namila aia de moarte, din cer, i s-e asezase pe casă, cu un cot de lemn uscat în tâmpla lui dreaptă.
Uitaseră toti de el si, de ciudă, inspiră o
gură de tărână cu făină, că-l azvârliseră acolo cu gura în jos, cu burta pe mate goale, ca pe un câine fără stăpân. Casa lui cea lipită de moară si bortelită de „bolovanul” zvârlit din avionul american, arăta ca un bordei năruit de un salcâm fulgerat, despicat pe el, de un trăsnet plictisit.
„Unde dracu’ umblă muierea, de nu mă ridică din făina asta ierboasă?”, judecă Prundis, asa beat fără să fi băut, asa mângâiat de palma rece a „doamnei cu înfătisare de mamă dusmănoasă pe fiul tuturor si al ei”. Nu-i răspunse nimeni la întrebarea prea îndepărtată înăuntru pentru a fi auzită afară. Simti o zvâcnire în ciotul piciorului drept si un fior lung în pulpa celui stâng. Scheună întreg. Încă o gură de făină de pulbere si cenusă inspirată printr-o nară flămândă de aer si, Costică, văzu mai bine, auzi mai pe înteles împrejurimea o-grăzii lui si împrejmuirea lui de ea.
Viata ce se picura din cer odată cu lumina zilei, care din vânătă însângerată si rece se încolăcea în trupul, în stinghiile trupului său strivit, caldă ca o mireasă în călduri, albă ca un cearsaf pe năsălie.
Stia unde-i grajdul calului murg. Se agăta de imaginea lui îndepărtată în altă nevedere, în peretii de paiantă, de trestie si lut fetuit în silă, acolo din coltul ogrăzii.
Avea brate cât toate picioarele lui de altă dată. Si, deodată, reusi să le desfacă, să se târască în coatele lor, asa ametit de „palma” mortii, asa trezit din îmbrătisarea ei si a noptii umede, ca făina mestecată în gingii, din suflarea lui, din trupul nou născut al suflării lui.
Două salturi de om mort, de om înviat din morti si, Costică, ajunse la usa grajdului, deschisă parcă de fiinta calului nevăzut. Bâjbâi prin întunericul verde, dincolo de prag mirosul de balegă nerânită, proaspătă si caldă. Tinea strâns în pumnul drept cârja. Nu-si aducea aminte, asa rezemat de iesle când apucase degetele palmei drepte, curelele tintuite în ciotul de lemn ce-i tinea loc de picior cândva într-o viată trăită în picioare. În brânci, alunecă spre cal, sperând să-l dibuiască înainte de a-l atinge, de a-l speria. O copită în frunte, asta îi mai lipsea! Nu avea însă cine să-l lovească. Calul fugise speriat de „năluca ovală” venită din cer pe casa ce sprijinea moara să nu cadă pe salcâmul din usa grajdului, larg deschisă. Cum moara avea mereu poarta deschisă pe ogradă, fugi în Iepureni, până peste noapte, în cerul înstelat de strigăte omenesti. Găsi un tovarăs, un cal alb rătăcitor, acolo pe culmea dealului, să-si facă pereche de
nechezat.
Trecerea prin moarte, spală mintea morarului Prundis de întâmplări petrecute ieri. Un azi, fără zi botezată din câte are săptămâna, fără număr din câte zile are luna, era bruma lui din viată. Lesină în această reîntoarcere la ziua dintâi a unui nou născut…
- Uitati-vă bine în pod! Mai erau trei. Unde dormeau, au dispărut!
- Hai, mă! Că se face ziuă! Lasă-i în pastilii măsii de nemti! Acu’ vin rusii!
- Păi, au venit!
- Da, da-s beti la Vasile Mândru. Cu tancuri cu tot…
- Mă’ Lepădatule!, stii drumu’ la Galati?
- Da.
- Care?
- Ăla di pi malu’ Bratesului.
- Ghini.
Zece cărute pline cu saci de grâu asteptau bici pe coada unor cai negrii, negrii de smoala ca să se urnească pe drumul pietruit al primăriei, spre barieră. Lacul era secat, parcă si el în război cu Prutul, cu izvoarele lui lenese din capul Grindului Butumaru. Un drum vătuit de clisă nisipoasă si tipirig putred si nămol cu melci morti si scoici de sidef măruntit, se întindea lenes pe buza apelor supte de lac. În dreapta lui, digul căii ferate ascundea coloana cărutelor lunecătoare spre Galati. În dreapta digului, se ridica prin râpi pline de salcâm si iederă si mohor, podisul Vânătorilor. Lepădatu îsi luă rămas bun de la Puf asa încălecat ca si el, sub depozitul de munitie a nemtilor din triajul gării.
- Vezi, mă!, cum scapi de ploconu’ ăsta cu nemtii lui Hoffman. Să nu te găsesc mâine, la râpa lui Tuluc, cu ochii holbati. Că-s rusi peste tot…
- Vezi de „porcii” tăi în baltă, mă văcarule!…
În fiecare cărută trei umbre apăsau câte cinci-sase saci de grâu. Erau nemtii lui Hoffman, din compania sau plutonul lui supravietuitor retragerii de la Stalingrad, ajuns din urmă prea devreme, în vremea zăbavei „celui înfrânt” printre camarazi români trădători.
Rusii ajunseseră la forturile Galatilor. Întinderea de cazemate săpate, săpate si betonate în vadul fostei căi ferate ce legase cândva gara de Filesti, se aproviziona din gara orasului, acum bombardat, aruncat în aer de trei armate: ruse, americane, nemtesti. Întinderea încruntată a rezistentei germane stătea ca un ultim bastion al neputintei în bătaia „catiuselor” rusesti. Se auzeau, din lac, „fluierele” rachetelor scuipate de sinele lor percutoare spre forturi: Fir!, Fir!, Fir! si Ati!, Ati!, Ati!, un „Fir-ati ai dracului!” cu două capete de gură înjurat de oameni învrăjbiti. Radu a lui Rosu, flăcăul din ultima cărută, strigă si el molipsit de înjurăturile ghiulelelor-rachetă din văzduhul podisului Vânători:
- Fira-ti ai dracului!… Stai Mito că nu te grăbeste nimeni!
Iapa dintre hulube ar fi luat-o spre lac, spre apa lui de dincolo, din marginea nisipurilor ce-i stăteau pe buzele mocirloase. Nemtii Muler si Schneider, „morarul” si „croitorul”, îl linisti pe cărutas:
- Estem „cal” de război. Stiem ce-i „mort”
- Stie pe dracu’! Asta se sperie si de o
sopârlă. A fost crescută de bunicu’ cu paie în samalâc.
- Jaa?, se miră Muler.
- Ja!, confirmă Radu. Si pentru a nu-si închipui mai mult decât auzise cuvântul moarte, vorbi în dodii, vorbi cât putu de tare:
- Mai ghini rămâneati la noi în sat. Undi dracu' o să ajungeti” Puf e nebun. Măi, Puf!, strigă sfârsindu-si îngrijorarea.
Puf venea pe calul lui alb, cel cumpărat de la Tiasda, călcând urmele strigătu-
lui flăcăului.
- Ce-i, mă tâncule?
La asa blândete de răspuns nu se asteptase Radu lui Rosu. Se auzi din gura celui fără prea multă tragere de inimă în războiul celor mai mari ca el, se auzi ca un scâncet.
- Eu cred, nene Puf!, că dijiaba ne hălăduim pi buza asta de lac. Or sî ni vadî sî or sî ni împusti di acolo di pi podis!
- Taci mă, si dă bici calului! Mai e până mâini.
Flăcăul tăcu. Puf se scufundă în ceata dintre lac si drum, de parcă avea dinainte cunostintă de un drum – numai al lui – în carnea noptii. Atunci îsi dădu seama flăcăul că zorii sunt încă departe sub Reni. Că Ghimia, gâtul lacului în Dunăre, sforăia cu ecouri înădusite pe Bădălan si Vadu Ungurului, pe scufundarea Galatilor în calea lui viitoare.
Ceata se făcea noduroasă în ochi, în plămâni, pe cărutele din fata lui. Fluierele: „Fiu! Fiu!”, se umezise si erau sus în-tr-o asezare a mortii la vedere si răspunsul la întrebarea „Fiu?” era umed: „Ah!, As!”. Lipsea consoana „t” din suieratul „Ati”. Lipsea dusmănia cutitului, metalului, schi-jei fierbinti în os.
Lacul, apa lui caldă, din covata cerului
scufundat în el, în ultimul amurg, se înălta în ceată umblătoare printre oameni însetati de ură, ca să vindece ura omenească de prejudecata iubirilor eterne, dominatoare.
- Măă!…, se auzi Puf în lac. Un „mă” de puf, de iască, de cuvânt fără vlagă.
Cărutele nu se vedeau unele cu altele. Oamenii erau cai si caii oameni. Cineva, un fel de animal vorbitor, suduia înfundat: „Tu-s crucea mă-tii di ceată! mi-o rupt inima cărutii…”
Coloana se oprise demult. Puf trecea din „cal” în „cal” să-si vadă oamenii, sacii de grâu si tăranii, nemtii travestiti în hamali de vapor, în încărcători de grâu pe vapoare imaginare. Încet, încet rotile se împotmoliră.
Lacul ademenit de ceată musca din dru-mul nisipos cu sete.
- Cred că…, încercă să creadă o vorbă omenească, fără înfătisare de om într-un verb nerostit.
- Ne-am îndreptat spre baltă…
Cei fără chip se cunosteau - pe semne - de multă vreme, după cum îsi împreunau vorbele umede si grele si tânguite la fel.
„Măă!…”, se auzi Puf în coada cărutei lui Radu, ultimei cărute din caravana grâului nemăcinat la moara lui Prundis.
Scuipăturile catiuselor erau parcă si ele mai departe. „Cum dracu! Ne-am îndepărtat de râpa lui Tuluc. Că pe acolo ar fi trebuit să fi ajuns!” îsi întrebă mintea lui nelinistită de flăcău, Radu, băietu’ lui Andone Rosu, ultimul cărutas.
Se crăpa de ziuă. Ceata mai lenevea încă pe nedumeririle invizibile ale pelerinilor invizibili: oameni travestiti de moarte, oameni care să înfăptuiască travestirea pentru o clipă mai lungă de viată.
- Si ghini, răsari soarili!, vorbi moldoveneste, cu limba rară pe vocala i, cărutasul dinaintea „calului” somnoros a lui Radu.
- Da!… Ja!… primi răspuns moldoveanul neaos, un răspuns româno-nemtesc.
Ceata se înăsprise parcă.
Luneca pe pământ mai vâscoasă, mai plină de înfătisare omenească. Apă si văzduh. Împreună - lunecare prin râpile ce-si suflecau înăltarea în podisul mortii de pretutindeni.
Se auzeau, mai viu, mai cu vlagă diavolească sfichiurile catiusei în cer, pe Satu Costi, în forturi.
Apoi o tăcere, cât să te scufunzi în gânduri, în gânduri îngrijorate, apasă umbrele cetii pe cărutasi, pe cei deprinsi să respire cenusele apoase ale lacului Brates.
- Mă vere!, strigă Radu la căruta din
fata lui.
- Si vrei Ra?…
- Vezi, dracului!, de ce ne-a ajuns apa la butuc?
Vărul strigat era Stefan Cimp, băiatul cel mare a lui Cimp Bătrânu’, văr dintâi cu Andone Rosu, tatăl lui Radu.
Ar fi stat la taifas mai mult cei doi veri, dar un fluier lung de locomotivă străbătu lacul până în măruntaiele lui, apoi dincolo de ele, în Basarabia.
Radu auzi cum fluierul plesnise în ceafa lui apoi cum de acolo îi frământă părul în sus si i se aseză pe sprâncene, prin frunte, înainte, înainte în ceata ce-l ascundea pe văru-su. Răspunsul vărului Stefan veni după ce „trinul îsi făcuse oful”, îsi
dăduse sufletul pe sirul de cărute.
- Ce să văd?, mă Radule! Suntem în baltă, nu vezi?
„Cum dracu?” ar fi vrut Radu să se întrebe în gura vărului lui, dar printr-un efort de gură închisă tăcu la timp. Mai mult, se strădui să-si răspundă la „Cum dracu?”, tot cu gura închisă. „Da, am părăsit de mult drumul Galatilor, cel cu intrare în Vadu’ Ungurului!” Apoi exclamă satisfăcut:
- Va să zică, asa! Nu mai mergem în Bădălan…
- Ce stim noi, mă Radule! Puf le dezleagă si leagă…
Vorbele lor apropiate nu pătrundeau în carnea cetii vrăjmase cuvântului de flăcău, cuvintelor de flăcăi înruditi.
Crăpa greu ziua, de parcă soarele nu avea putere să spargă găoacea zorilor, ghiocul răsăritului. Ori fiindcă începuse canonada. Dinspre Reni, pe Gară. Dinspre Prut, pe Galati. Dinspre Vânători, tot pe forturile nemtesti din bariera Traian!
Fără a sti de locul lor în lac, cărutasii, călăuzele nemtilor lui Hoffman, asteptau lumina zilei pentru a-si ilumina adăpostirea sub canonadă.
O ghiulea plesni de vată, de clisă, mai sus de nevederea lui Radu, în ceată, în lacul încetosat. Apoi, în ritm cadentat, bubuiturile se îndepărtau de mâna lui dreaptă, pe întinderea mâinii lui spre Galati; punct ochit, punct lovit.
- Mă, da bat tunurile rusilor de…, se auzi Stefan Cimp, ca-ntr-o pâlnie întoarsă cu gura în jos.
Ceata îsi pierduse mirosul curat de peste si mâl de apă si văzduh. Purta fum si pulbere arsă pe oamenii din buza lacului, din gingiile lui nisipoase, pe caii înhămati la poveri pe roti.
Suflecat si el de o ghiulea, în sfârsit,
Soarele, scăpără cu pietre de diamant în cenusele puhave ale cetii. Se desfăcu pe oameni si cai, pe râpile podisului, ca lâna de oaie spălată si uscată pe garduri de lemn putred.
Oglinzile lacului se adunau în ochii cărutasilor uimiti. Caii lor cuminti, asteptători de pace între oameni se oglindeau în apa cu norisori albi de fum si pulbere cerească. Răsăritul linisti armatele luptătoare sub Soare.
- A dracului război, mă Ionită!, sudui Andoni Rosu în fruntea calului său, din fruntea sirului de prizonieri deghizati în hamali, în începutul cărutelor cu grâu scăpate în lac.
Radu, fiul lui, rămase cu gura căscată.
Stia că taică-su era la Odesa, cărutas cu aprovizionarea în spatele frontului.
- Mă, trage căruta la barcă!, si stai ca prostu’!, strigă tatăl la fiu.
- Dar, tată!…
- Lasă, mă!, că mă săruti ca mă-ta mai târziu…
Nemtii zâmbiră întelegând cuvintele „mamă” si „sărut” si „târziu” în acelasi fel ca românul rar vorbitor de limba românească.
Atunci, Radu, se dumiri. Bărci, multe bărci, a pescarilor din Vadu Ungurului încărcau sacii din cărute. Nemtii si cărăusii cărau sacii până unde apa tinea barca pe apă, până unde sacu de grâu neudat se arunca sinucigas în barcă.
- Dacă nu-ti vinea ideia cu năvodarii,
mă Rosule!, nu scăpam din bombardamentul ista.
Plin de încruntare, de însprincenare, veni si Puf să vadă încărcătura grâului. Îl auzi, cum comandă în locul lui pe Andoni Rosu.
- Mă Caracudă, stii!, la armean, în Ghimia…
- Nu mă, la grec, în bazinul nou! îl corectă pe Andoni, Puf.
- Stiti voi unde, gata! Dati-i zor că se face ziuă prea limpede si o să vă vadă ru-
su din podis, din Reni.
Într-adevăr, pe Calea Prutului, dinspre Reni se auzeau tancuri: scrisnetul senilelor si cutremurul digului pe care se zbăteau, de se auzea prin fundul lacului până la ei.
- Da, voi… Ce asteptati? Suiti în bărci!
Nemtii-români, asa îmbrăcati în toale de român, priveau bărcile negre ca pe niste mine de apă plutitoare. Se feriră din legănarea lor spre Ghimia, de legănarea lor în vâslele năvădarilor. Strânsi roată în apă, într-un cerc de sfat, susoteau în nemteasca lor consonată cu „t” vorbe mărunt oftate pe buze, vorbe neîntelese de cărutasi. Vorbi, parcă adunând soaptele tuturor, Müler, morarul, din umărul plecat sub barba lui, a lui Schneider, croitorul.
- Nain, Nain… Dampf-boot. Nu, nu… vapor.
Ionită Bulgaru, prietenul lui Andoni Rosu, tradusese cuvintele neamtului, pe jumătate întelese de toti.
- Si-i cu istia?, se întreabă si văru’ lui Radu, Stefan Cimp.
Puf întelese revolta lor. Si el ar fi făcut la fel. Nu stia însă ce si cum să facă, cum să împace capra cu varza. Privea hipnotizat legănarea bărcilor din capul lui, cătărat pe cal. Calul în apă, el în saua calului cătărat în cer. Îl salvă de scufundare în somnul neputintei de a gândi un strigăt din mal. Un strigăt mai puternic decât toate „bubuiturile” tunurilor din Reni pe Galati.
- Puf! Puf!
Se răsuci, răsucit de cal spre strigăt. Era vocea de otel otelit a lui Ion Brânză. Era Ion Brânză spaima negândirii lui. Ascultă treaz până la gleznele, copitele nevăzute ale calului său nelinistit în apă.
- Ne vedem la Gârbova, diseară …
- Dar nemtii?
- Care nemti?
- Ăstia, care…
- Cine-i îmbrăcat româneste este român si nu-l dăm nici grecului, nici armeanului! Mi-i aduci la tabără!
„Ta-bă-ră”, răsună pe lac ca un cuvânt neînteles ca un sunet fortăreată a Prutului. „Tara este o tabără! Omul este o tabără!”, gândi cu oarecare bucurie Puf.
Îi părea bine că „fratii de război” le vor fi oaspeti acolo în bârlogul lor, al hotilor de Drumu’ Mare. Drum Mare la vedere, din cer, într-o noapte cu lună si luceafăr înmiresmati de Calea Laptelui. Drumu’ Mare cărare cu nemuritoare smulsă din Troian spre Valea Cucilor, Valea Oaselor si, mai departe, spre pădurile lui Adam,
spre lunca Bârladului.
Nemtii erau deja în malul uscat. Cărutasii zăboveau să-si întoarcă drumul cel scăpat în apă pe sub ceată, dintr-o socoteală a lui Andoni Rosu cu Ion Brânză, făcută la Mosia lui Ciucă, în hambarele mosierului:
- Mă, băiete! Ascultă-mă pe mine. Ăstia sunt în „atac” spre Galati. N-ai cum să ajungi cu căruta la vapor.
- Bine, nene Rosule!, Fă cum stii! Asta fiindcă esti prieten cu tata si nu ies din cuvântul lui…
- Si cu mă-ta mă! C-am iubit-o mai mult decât tat-tu!...
Ion Brânză tinea la glumele lui Andoni Rosu. Stia că omul bun se vede în „glumele lui”, asupra altor oameni. Si, apoi, era sau putea fi un fiu mai mare a lui „nenea Andoni Rosu”. !Mai stii, mama?” Se scutură de gânduri cu două întelesuri. Se făcu din nou vrăjmas al oricărui gând dulce omenesc.
- Lasă, nene Rosule! Vezi de nemti! Îi folosesti la încărcat, la descărcat, si mi-i aduci înapoi, întregi. Am nevoie de ei…, la pădure. La aprins focu’… stii matale care. Nu al inimii, cum ai vrea să glumesti. Al, al… războiului cu rusii. Ai să vezi! Că de abia acum începe! De-atunci,
când or să ajungă la Berlin.
Se îndepărtă de hambarele lui Ciucă si se făcu nevăzut în stejarii din împrejmuirea conacului. Poalelungi, argatul, îi pândise toată vremea taifasului lor.
Asa ajunse, sub astă „pândă”, cărutele cu grâu la moara lui Canamela, în preajma mortii lui Prundis, morarului gelos pe Lica lui, îndrăgostită până dincolo de îmbrătisare de Puf. Asa le dădu de înteles nemtilor, Andoni Rosu, că îi va ajuta să fugă în lumea fără război; unde-o fi asta e treaba lor, doar ei au pus pe jeratic lumea!
Asa se întorcea, acum, cu cele zece cărute „disărtate” înapoi, pe Drumu’ Mare, la mosia lui Ciu-că: Că, Doamne!, multi saci de grâu mai am de cărat la moară până o fi să mor! Acasă în pat cu muierea. Nu pe tarlaua războiului ăsta, în care, de s-o sfârsi, am să mă-mbăt ca la nunta lui Bulearcă…
Capitolul 16
Că italianu’ e pâinea satului, mă băiete!
Se luminase de ziuă noaptea sfichiuită de bicele catiuselor pe Galati, cele din Vânători pe forturi, cele din Reni pe Gara mare din Bădălan. Auzise ori visase că moara lui din inima satului fusese pălită de o boambă, nu în valturi, ci mai în apusul lor. Muncise mult italianul cu firma lui la „făcutu’ drumului de fier” dintre Galati si Talasman, înainte de celălalt război. Nu mai plecase în Italia. Se însură cu fata mai mare a boierului Mitu. Cumpără pământ de arat, de pus vie în Valea Paielor si în Târnâsoaia, iar, în sat, chiar sub nasul crâsmarului Vasile Mândru si Anton Bratu, o falcie de loc de casă, lungă cât cimitirul si lată cât un sfert din lungul viei lui Slădescu.
Anton Bratu, crâsma lui, era peste susaua de piatră, pietruită tot de Cana-mela, de firma lui italiană, odată cu ridicarea digului traverselor de cale pe sine, acolo pe mustata lacului Brates, care scurma în stufărisuri cu cântec de broască la rădăcina podisului de sud a Moldovei, între Galati si Foltesti, apoi mai departe, prin vadurile pâraielor ce-si varsă apa lin si somnoroase în lac, pâraielor cu izvoare în Jorăsti, în Beresti, molcom mustite în clise, pâraielor Chinejei.
Din ocolul morii nu se vedea casa dărâmată a morarului Prundis. Canamela vorbea dând din mâini, cu disperare, cu jandarmul Nită si ajutorul lui, Bărzărică. Bratele, mâinile lui vorbitoare, desenau curbe si linii drepte peste moară, prin moară, împingând parcă vorbele lui si întelesul lor acolo unde cei care îl ascultau ar fi trebuit să fie, să vadă, să-i sară în ajutor.
- Nu stiu, boierule s-o desfac! Nu stiu. Eu sunt jandarm, nu genist!
- Păi!, caută matale pe careva cunoscător de boambe. Că toti ati fost la război!
- Da, nu toti s-au mai întors, boierule!
- Stiu, dar unu’ tot o fi să stie de focoase.
- A lui Sarmanu'. Da n-are o mână!, îsi
dădu cu părerea Bărzărică
- Si cu a lu' Graur. Da, nu vede!…, întări si Nită vorbele ajutorului său.
- Cu un ciung si un orb poate o descuiem de pulbere nenorocită, speră boierul
Canamela.
Jandarmul Nită si ajutorul lui dispărură în ceturile diminetii. Nu se stia de unde venea strigătul lor spre boier „Domn' Canamela!, vedeti de Prundis!, că-i mort în ograda lui cu boambă nestinsă!” „Lăsa-ti, c-oi vedea! Căutati-mi oamenii ăia s-o desfacă”!”
„Săracu Prundis, o să moară de două ori!” se auzi, dinspre ceata care mânca iedera luminii pe crâsma lui Anton Bratu, dincolo de susa.
- Eu zic!, vorbi din moară Mitu, cumnatul lui Caramela, eu zic!…
- Ce cauti în moară, mă cumnate?, se minună să-l vadă, Canamela.
- Păi, am scos-o pe Lica de sub grinda mare, ruptă pe ea. Si-a dus-o Puf la… Era pe moarte. Doar Frăsâna lui Cotlegut s-o…
- Da, Prundis, bărbatu-su?, întrebă Caname-la, desi fusese avertizat de Nită ce si cum se întâmplase cu boamba.
- Prundis asteaptă să fie îngropat, mort în o-gradă, lângă gard.
- Doamne, tocmai mie să-mi faci una ca asta!…
- Da, cumnate, numai tie, din tot satul. Tie, care le-ai făcut moară de făină de grâu si de mălai, dispensar si oloinită, bi-
serică si trin si gară si susa.
- Asa o fi judecata lui, Mitule! Altminteri, decât pe pământ,… mai bine în cer…
Se făcu ceată si în vorbele lor umede, triste, înclestate pe „Dumnezeul cel nerecunoscător de fapte bune”. Lumina, totusi, învolbura prin ceată sufletele lor cuvântătoare.
- Asa o murit în războiu’ ăista numai oameni buni: a lu’ Adam, al lu’ Dragomir, a lu’ Vicleanu’, a lu’ Cojocaru’, reusi să se plângă lui Dumnezeu, Mitu, sub tă-
cerea grea a italianului Canamela.
- O fi din cauză că eu l-am trădat pe Dumnezeu meu, al italienilor, atunci…, îsi dusmăni tăcerea Canamela.
- Când te-ai însurat cu soră-mea?, se îngrijoră Mitu.
- Da.
- Nu, nu cumnate!, Dumnezeu e acelasi pentru toti oamenii de pe pământ. Numai, din nefericire, oamenii îl cred a fi după asemănarea lor, după obiceiurile lor.
- Ei!…, da, nu mai vin jandarmii…
Satul încă nu se trezise. Îsi făcea som-
nul cel pierdut, de astă noapte, în răpăitul războiului pe el, pe Galati, pe lume. Două felinare fără vlagă ardeau în usile crâsmelor învecinate morii si în ochii celor doi cumnati vorbitori de rău si de bine asupra
lui Dumnezeu.
- Ei, ce va fi să fie, o fi!… suspină Canamela.
- Da. Va fi rău, îti spun eu! Se spune că mosierul Ciucă a fugit în Salonic, azi noapte. Mai bine fugim si noi. Lăsăm dracului moara si via si pământul agonisit! si…
- Nu drăcui, Mitule!, strigă Nită, întors din sat cu „orbu'” si „ciungu’”, meseriasi ai războiului si boambelor nedesumflate. Nu drăcui!, că sare în aer, dracului!, boam-
ba din apusu’ morii!
- Nu drăcui, jandarme!, ci mă îngrijorez. N-ai auzit? Cică, ăstia, rusii ăstia, nu pleacă de s-o sfârsi războiu’ de la noi. Cică, suntem cuceriti de ei. Că le-am fost dus-mani, împrieteniti cu neamtu’… S-a spus la radiu… S-o spus azi noapte, la Vocea Germaniei.
- Eu n-am radiu’ acasă, Mitule! Iar cel de la primărie n-are lampă. Asa că nu-mi fac gânduri negre pe ziua de mâine. Ce-o fi, om trăi! Că di asta sântem făcuti! Până n-om mai hi!…
Canamela nu se băgă în vorba lor. Vorbea, în mintea lui, în continuare, cu Dumnezeu, prin întrebările: De ce? si Cum? De evaluare a năpastelor trecute si de înlăturare a năpastei prezente. Primi
răspuns de la ciung.
- Cu două surubelnite desfac dihania, boierule!
- Păi, tu nu ai decât o mână, se încruntă stăpânul morii, Canamela.
- Hei, pe rând, pe rând!, îl lămuri a lui Sărmaru’.
- Cum îi voi arăta eu!, se băgă în vorbă si orbu’ Graur.
- Ce să-i arăti? Cum să-i arăti? Se băgă în aceeasi vorbă si Mitu.
- Ce pipăi. Locul piulitelor, vadurile
boambei, ticăiturile ei.
- Păi, ce, ticăie?, se minună Bărzărică.
- Îhî, ca seasurile aduse de domn’ Canamela atunsi din Italia, la noi în România, la cefere.
Canamela era mândru si înspăimântat, mândru înspăimântat de „lauda cu ceasuri” a orbului. „Săracu’!, atâta bucurie i-a mai rămas să audă ceasurile copilăriei în capul lui întunecat, Doamne! …”
Îsi făcu chiar o cruce mare înainte de a vorbi:
- Dumnezeu să ne ajute! Să vă ajute!…
Ultima propozitie, lasă, singulară contrazicând-o pe cea eroică, plurală, pe cea dintâi.
- Vedem noi dacă ne ajută, se auzi în gura ciungului.
Orbu tăcu, bâjbâind cuvintele ciungului pentru a-l urma. Sărmaru, pentru a fi mai sigur pe drumul mortii lui spre boambă, îl luă de mână pe Graur. Cu mâna dreaptă, întreagă.
Nită, la doi pasi în urma lor, purta pe umeri în loc de armă, lada cu scule de montat valturile morii, lada cu saibe si garnituri, cu chei si cherpedine, cu mopsuri si foarfece, ale morarului Prundis.
„Prundis! Unde-i Prundis?”, se întrebă,
apăsat de ladă si de o amintire mai veche, Nită. Strigă.
- Bărzărică, mergi roată pe ulită si ia mortu din ogradă, că…
Îsi dădu seama că spusese o prostie: „Că dacă era să sară boamba în aer, avea să fie si el mort!” Ce rost mai avea să aibă grijă de un alt mort.
- Bine, bine! îl încurajă să meargă la moarte, pe Nită, ajutorul lui.
„Doamne!, plec să înfrunt moartea cu un orb si un ciung!”, îsi spuse, călcând pe urmele celor doi genisti voluntari.
Orbul Graur apucă lada din întinsul mâinii lui Nită spre el. Jandarmul era fricos. Scapă repede de povara clestilor ascunsi în lemn. Se îndepărtă apoi de îndepărtarea lor prin usa din dos a morii, cea care ducea în ograda cu casă zdrobită. Prin canatul usii, îndoindu-si gâtul sub capul curios să iasă din canat, să vadă bomba, Nită, îi urmări pe cei doi curajosi. Bomba stătea înfiptă în pământ ca o ridiche uriasă, fără frunze, numai rădăcină diavolească, vânătă-cenusie, împrejmuită de loazbe si leturi, de stinghii si surcele pomădate cu făină albă, albă ca zăpada luminii.
Îl văzu pe ciung, pe Sărmaru, cum o scurma împrejur cu căusul palmei drepte, singură mână săpătoare, singură mână mângâietoare a muierii lui de acasă. Îl văzu pe orb cum călărea „dihania ridichii de fier”, cu buricele degetelor înfipte în „moartea cu ceas oprit”, usor de ticăit la orice atingere a unui fir de păr, al mortii adormite.
Tocmai în clipa când Nită îsi trăgea capul din usă, din usa din care îsi făcuse pândă si ascunzis nevrednic, se auzi Băr-zărică.
- Domn’ jandarm, mortu’ a dispărut!
Nită strigă cu jumătate de gură la aju-
torul său.
- Fugi mă, de-acolo!
- Păi!, n-ati spus să văd, să-l iau pe Prundis? Cu o altă gură, mai rotund ovalizată pe cuvinte, strigă si ciungu Sărmanu’.
- Fugi, în crucea mă-ti, din ogradă! C-o să crăpăm trei, în loc de doi.
Chestia cu „crăpatu” îl lămuri pe Bărzărică să fugă din ogradă. „Dă-l în… pe Prundis!”. Se trezi alergând pe ulită, în susul ulitii strâmte dinspre via lui Slă-descu. Auzi strigătul înfundat al sefului jandarmilor, deci si al lui, cum îl chema înapoi.
- Băi, vin-o în fata morii! Că avem treabă… „Treabă, treabă! Ce mai treabă! Să-ti cauti moartea cu lumânarea în moara lui Canamela. Ce am eu cu moara lui Canamela? Sară, la dracu’, în aer!” Si, fără rost, se bucură, dincolo de blestemul proaspăt, dincolo de blestemul morii: „Bine că nu-i Prundis în preajma boambei!”
Judecata lui de a fi pus la adăpost un mort din fata altei morti, de a nu fi fost mortul sfârtecat mai mult decât cei vii din gura mortii, devenise un fapt absurd al comportării sale în fata celorlalti. Panica îi tulburase judecătile.
Ajunse, asa tulburat, asa îngrijorat, în fata lui Nită.
- Nu-i, domnu’ jandarm!…
- Cine nu-i, mă Bărzărică?
- Prundis, moraru’!…
- Nu se poate. Nu l-ai văzut de frica
boambei!
- Zău, nene!
„Asa mai merge. Lasă-mă dracului cu domnu’ jandarm!, se multumi Nită să se mângâie în gând.
Primaru Gorea îi ordonase, cum să desfacă boamba cum să aibă satul făină. „Că italianu’ e pâinea satului, mă băiete! El ne-a făcut drumu’ de fier la Târgu Bujor si la Bârlad, el ne-a zidit primăria si dis-pensaru’ si brutăria… Ei, da cu banii statului, domn’ Gorea! Bă, fecior în călduri, bani au si tiganii!…” Asa asculta într-o pâlnie vorbitoare a muteniei lui pe oameni, jandarmul Nită, cearta lui cu pri-marul Gorea, cu seful comunitătii. „Cu cine-o fi domnu’ Gorea? Cu tărănistii, cu liberalii?”. Se întreba Nită, ca să nu se mai sfădească prea mult cu altii din mintea lui, cu „pustia” asta de moară gata să sară în aer.
Se trezi încet, iesi tiptil din pâlnii vorbitoare, chinuitoare. „Parcă, afară, e mai lumină!”, constată cu două întelesuri constiinta muteniei lui. Îsi aminti de subordonatul Bărzărică, de strădania lui de a găsi trupul neînsufletit al morarului.
- O hi înhiat?, ca…, batjocori el neputinta ajutorului de jandarm.
- Să nu crezi nene!, că… „Doamne fe-
reste!, că-i strigoi printre noi, de aseară.
Capitolul 17
Lasă, că-i dăm noi viată, încet, încet!
Canamela si Mitu fuseseră înconjurati de oameni. Curiosii veneau din cârciumă, cei mai multi de la Anton Bratu, care nu se mai întoarseră acasă, în noaptea cu război pe Galati. Băuseră pe întuneric. Si, tot pe întuneric, asa ciungi si orbi, asa lăsati de mult la vatră, povesteau despre mortile lor trecute, ca despre mame bune de alăptat, ca despre lehuze despletite în prunci. Satul se cutremurase la căderea bombei, până sub lac, până în fundul fântânilor lui. Si crâsmele lui Codreanu, lui Mândru s-au legănat pe visătorii lor băutori, gata să se scufunde pe beciuri, în beciuri. Parcă dintr-o socoteală ascunsă cu „regele betiei”, fiecare crâsmă avea fântâna ei, cu mosor si roată, cu alt gust de apă si alte izvoare ascunse. Femeile răsuceau roata fântânilor, ciutura din adâncuri, afară, în ochii tulburati de băutură a bărbatilor băutori satanici, ca o provocare la purificare prin apă, prin sfânta apă sălcie, sărată, dulce, aghiazmă din adâncuri, de adâncuri tăinuită. Gheorgheee!, striga parcă scârtâitul funiei umede, lantului umed pe mosor, striga spre crâsmă fântâna. Si, atunci, asa din senin, un cap de om cu părul ciufulit de nesomn, cu ochii a-prinsi de pofta si ispita cărnii, iesea din întunericul crâsmei, cât să vadă fântâna si pe cel care-l strigase, pe cea care-l strigase. Si auzea în gura lui si, fără voia lui, auzea, îsi auzea cugetul cum strigă: Ma-rieee!…
Numai că, aici, acum, la moara cumna-
tilor Canamela si Mitu, dinspre crâsma si fântâna lui Anton Bratu, cumătrul lui An-done Rosu, Gheorghe si Maria erau alte nume, Costică si Lica, usor susotiti de multimea oamenilor îngrijorati de moartea lor.
- A scos-o Puf, fa!, din dărâmături…
- Da, pi el?
- Pi el, l-o scos mort…
Unii ar fi vrut să vadă boamba în găoacea gropii ei, în ograda lui Prundis, să-l vadă si pe mort, acolo în preajma boambei, călcând pe vârfuri ulita dintre moară si via lui Vasile Mândru, spre fundătura ulitii cea din latul viei lui Slădescu, dar Nită era la post. Bărzărică în avanpost.
- Stati mă, nu dati buzna! Că vă sare boamba în cap!
Atunci, oamenii, pe jumătate treji, pe jumătate nebuni, înnebuniti de furia lor pe „boambă”, se sfătuiau cum să stie mai multe despre moartea unora dintre ei, despre moartea lor posibilă.
- Da, dacă n-o sărit în aer pân’ acu’, n-o să mai sară nisiodată!, îl încurajau ei pe Nită, să le dea voie spre ograda lui Prundis: moraru’ mort si dispărut din ochii tuturor.
Atunci apăru Prundis, călare pe cal, mai întâi în ograda lui, apoi pe ulita cu oameni: oamenii îngrijorati, până atunci, de moartea lui fără vederea mortului, acum înspăimântati de fantoma învierii lui; călare pe cal, Doamne!
- Uite-l pe Prundis. Mă Prund!..., încercă să-l strige Nită.
- Uite-l, pe morar!, se minună si boierul, stăpânul morii, Canamela.
- Cum de…?, îi răspunse la mirare, italianului, cumnatu’ Mitu: alt boier, de vii, nu de făină.
Si acest „cum de?” se răspândi ca o păpădie spartă pe oameni, prin oameni, cu
fior, cu spaimă.
- Cum dra…?, că era mort, îi sopti Nită lui Bărzărică.
- Mort de tot, doar eu cu Puf l-am pus acolo unde murise, lângă gard, azi noapte, zău!, jură, înjurând într-un fel ascuns, ajutorul de jandarm.
Graur cel orb si Sărmaru’ cel ciung, îsi vedeau de bomba lor, fără a sti că „mortul Prundis” înviase.
Se speriaseră de cal numai, de trapul lui prin ogradă, numai. Ar fi vrut să-i strige „călăretului”: „Vezi, mă, de cal!”, dar nu îndrăzniră. „Mai stii, la strigăt, drăcovenia asta poate să se „zburlească” la noi, si…”
Îl privi pe orb cum pipăia dihania mai
jos de surubul desprins de el, din coada ei, o palmă sub coada ei. „E curajos Gra-uru’”, îsi zise Sărmaru’. „Asa-i când nu vezi!”, „Dacă avea încă o mână terminam isprava asta demult”,îsi căuta vorbele „pasărea oarbă”, Graur, înăuntru.
Prundis îsi îndreaptă calul, armăsarul lui alb, cumpărat pe doi saci de făină de mălai de la Cac Sat. Il vânduse grabnic ca nemtii să nu îl rechizitioneze, atunci în ’40.
- Si noi care credeam că Prundis o să moară a doua oară, cu boamba asta, în aer…, vorbi în numele celor strânsi acolo, în numele oamenilor setosi de moarte, Alexandru Prit.
- Mă, cine o murit de două ori, o trăit odată!, ca cum s-o culcat cu muierea altuia, se băgă în vorbă paznicul de baltă Bacalon.
Si, asa, asteptarea mortii se depăna în multime cu ite de vorbe si întelesuri hazlii, ca la clacă, ca la hora de duminică seara.
- Doamne!, că hore n-am mai avut cu războiul ăsta, vorbea Mitu cu boierul lui cumnat.
- Ce-ti veni?
- Ei, uite asa!, ca să treacă vremea asta de cheatră arsă, de făină aprinsă în valt.
Nu-i răspunse nimeni lui Mitu. Nici Nită, al treilea om în stare să fi vorbit acolo, în usa morii, diferit de Mitu si Canamela. Tinea arma în mâini, gata de atac, la gândul „boambei” viclene, nedezamorsate încă. Strigă gâtuit:
- Mă Sărmare, mai ai?
Ca să strige, îsi băgase gâtul în moară. Stia că moara o să-i poarte trupul gâtuit al strigătului său până prin ungherele ei, până prin gaura făcută de „chiatra boambei” venită din cer pe moară, în patul morarului Prundis. În ceafa lui groasă cu o aripă de grindă, în Lica lui firavă ca un ghiocel.
- Daa!…, veni înapoi strigătul lui, „mai ai?” Mai tare decât se asteptase: „Ce curaj au nebunii ăstia, orbu’ si ciungu’! De la război, li se trage!… Eu care n-am omorât nici o cioară, cu arma asta, fac pe mine!” Îsi înghiti vorbele gândite cu un suspin lung, nefiresc chiar în clipa când băiatul lui Iamandi, cel dat pierdut în război, îl atinsese de mână.
- Ce-i, mă, Stefănel?
- Nene Nită!, eu…
Canamela opri cu un gest nervos soaptele lui Mitu aruncate spre el ca să-l asculte pe băiat.
- Eu, cred…, continuă curierul mortilor din sat.
- Ce?, strigă în loc să întrebe soptit, Nită, la băiat.
- Că… îngână băiatul.
„Că”, „că”, „că”, „Că” se împrăstie prin moară, de parcă altfel întelegea si lega moara ordinea lor, într-un „că, ce”, într-un „ăă, ce?”, spaima tuturor. Două silabe pot arunca în aer „boamba”, la o adică, dar si curiozitatea omenească. Nită se uită la boierul morii, Canamela, înainte de a vorbi. Stia că „plodu’ lu’ Iamandi” e cercetasul lui Ion Brânză si se temea ca umbra haiducului să nu-i fi adulmecat sederea lui în ocolul morii, să nu fi trezit stăpânului umbri pofta de gâlceavă si cutit.
- Hai! Spune-i boierului, ce…, îl îndemnă Mitu care îsi uitase soaptele de până atunci, soptite până atunci, italianului nas. Spune-i domnului Canamela, ce…
Sfatul, lung desirat spre băiat, îi dădu
puteri băiatului să vorbească. Vorbi scurt fără înteles:
- Că, americanu’…
- America… n…, Ce american?, întrebă nepoliticos fată de boieri, Nită.
Boierii s-au multumit să tacă. Ar fi fost un semn de curiozitate tărănească să-l întrebe ei pe plod, mai înaintea lui Nită.
Încurajat de lasitatea tăcerii boierilor,
jandarmul îl privi aspru pe Stefănel.
- Cel adus de tataia din baltă …
A fost deajuns, ca boierii să nu mai fie lasi.
- Pintilie, o adus un american în sat?
- Da.
- Când?
- Asară. Când o căzut avionul în nă-vodu’ lor…
- Lor?
- Da, a lu’ tataia si a lu’ mos Gutu.
- Unde, mă?, se răsti Nită
- În Chiscu’ Curhii…
- I-auzi, jandarmule! Nu stiai?
- Eu? De ce eu? Primaru’…
- Păi, arestează-l!
- Nu pot. N-ati auzit? S-au întors armele!
- Când?
- Ast’ noapte.
Cei doi boieri tăcură. Îsi măritaseră fetele cu doi nemti încă din ’41. Erau ascunsi în beciurile lor. Nu stiau de ce Hoffman îi sfătuise să stea ascunsi, până în zorii zilei, ginerii lor. Parcă nici el nu mai avea uniformă, atunci în zori.
Trei oameni îmbrăcati ca la înmormântare, cu haine de înmormântare, cu capetele descoperite si zbârlite, se apropiară de boieri si jandarm si copilul Stefănel, ce-i legase în jurul lui cu vorbele lui ciudate, ca pe niste stâlpi în fata morii.
- Guten taag!, se auzi salutul nemtesc în gura celui cu ochi albastrii, albastrii ca ochii lui popa Popoviciu, când trăgea cu mitraliera din clopotnită.
- ’Neata răspunseră în cor stăpânul morii si cumnatul lui. Al doilea din cei trei se îndreptă spre Stefănel, soptindu-i: O key! O key!
Canamela crezu că era vorba de „o cheie” si nu-l luă în seamă. Nu-l cunostea însă pe al treilea, care asa palid, cu chip de mort, dat jos proaspăt din sicriu, îti făcea milă si frică miloasă.
Mitu îl recunoscu pe colonel. Si Canamela îl recunoscuse, dar se făcu alb ca varu si nu putu vorbi:”Ăstia or să ne omoare! Ăstia s-au dat cu Ion Brânză! Pe care nu l-am suferit niciodată, banditu’ dracului!
- Bomben. Am venit pentru „bomben”, spuse Hoffman.
Atunci întelese boierul ajutorul lor. Făina e mai de pret ca tot războiul vostru, mă băiete!, gândi italianul. Si nu se putu abtine să nu înjure în gând „Lua-i-ar dracu’ pe Hitler si Musolinii, cu prietenia lor cu tot!”.
Nu fusese niciodată Canamela credin-
cios războaielor. Nici în ’16 si nici în ’40. El credea în lopată si târnăcop, în piatră frumos sfărâmată pe drumuri de fier ori pe drumuri cu copite potcovite. Nu ca ăstia, porniti cu arma în gât prin lume după muieri si pământ, după caii verzi din mintea lor.
„Munciti, mă! Si veti avea pâine, vin si… femei, cât să nu puteti…”, ar fi vrut să strige el în începutul acelor războaie. Dar cine să audă un biet italian pasnic, iubitor de oameni si iubire omenească. Cine să…”
Se opri din revolta lui pe lume, ca să vorbească:
- Păi, domnu’ colonel, îti multumesc pentru…, reusi Canamela să îngâne o limbă românească, curat învătată printre români, printre moldovenii din sudul Moldovei.
Nu se astepta nimeni ca în pragul morii, acolo de unde se retrăsese ei din ochii boambei ca să-i întâmpine pe cei trei cu chip de ciocli, de gropari, de preoti descoperiti în fata morii, nu se astepta nimeni, să răsară Ion Brânză.
- Hai, Ivan!, îl chemă el pe soldatul rus vindecat de Frăsâna lui Cotlogut. Soldatul basarabean împuscat de comisarul companiei de cercetasi, fiindcă îsi pierduse arma, proprietatea obstească a lui Tătuca, si odată cu ea numele de „cetătean sovietic”, se legănă spre chemarea haiducului, greu, nesigur pe umbra lui.
Răsărise soarele demult si oamenii aveau umbre lungi de nu încăpeau, cu umbre cu tot, în ulita strâmtă a morii. Atunci veni, atunci când ei se sfădeau pe un loc mai bun ca să vadă boamba si oamenii încălecati pe ea, veni cu vijelie în copitele calului alb, pe care-l încăleca, fă-
ră sa, os pe os, veni morarul Prundis.
Tinea în mâini o armă veche cu teava lungă, arma bunicului său, si, Doamne!, tintea boamba.
- Măă, fugiti! strigă un gură cască din câti erau acolo si nu se mai văzu nimeni pe ulită.
Calul se învârtea în cerc în fata portii mici a ogrăzii cu bombă, crăpată spre el si spre călăret să vadă mai bine pe cei care dezamorsau bomba. Prundis nu reusea să tintească moartea de otel înfipt sub streasina casei lui.
Americanu’ strigă: No!, rusu, Net!, neamtu, Nein! si în acelasi ton, Graur si Sărmanu, un: Nuu, mă nebunule! De parcă orbul văzu înaintea tuturor primejdia nebuniei glontului pe care se străduia Prundis să-l azvârle din ciomeaga lui de armă în toti.
Când ochii lui Prundis găsi tinta mult râvnită, pe linia cătării în bombă, când degetul lui de sub garda trăgaciului era gata să tragă de trăgaci, se înfăptui o minune. Trupul, până atunci semet, al morarului, căzu pe spate. Arma i se îndoi în pământ. Ochii îi sticliră în cer, de moarte. Un cutit lung fulgerător îi străpunsese ceafa, cu necrutătoare tăietură.
Arma trosni un foc în pământ. Calul
zvârli povara morarului tot pe pământ.
Canamela si Mitu, veniti în ulita golită de oameni, văzuseră toată întâmplarea ne-buniei morarului de a arunca moara lor în aer. De acolo, din capătul ulitei, din prospetimea fugii oamenilor în „susa”.
O umbră uriasă despicase împreunarea
spaimei de piatră a lui Canamela si Mitu.
Ea, această umbră, de mâtă ageră si di-bace, azvârlise cutitul în ceafa lui Prundis, pe muchia gulerului unei pufoaice de morar. Era Puf. Cu mare grijă prinse calul speriat de căderea omului din oasele lui si de pocnetul armei. Puf scuipă în tărâna ulitii, mai înainte de a-si scoate cutitul din ceafa lui Prundis. Îl privi pe Nită si pe ajutorul lui, acolo în capătul ulitii, cu ochi vorbitori: „Dobitocilor, sărea-ti în aer, cu toată jandarmeria voastră din epoleti!”
Privi si spre adunătura natiilor de des-
tepti în desfăcutul boambei: „Mă! de-atunci desfăceam un tun si o mitralieră, în făsâi’, pe bucăti bune de pus la plug”.
Nită si Bărzărică îi stăteau în cale. Nu putea iesi prin capătul ulitii de acolo, care dădea, dincolo de ei, în „susa” si în uimirea lui Mitu si Canamela.
Cum nimeni nu s-ar fi asteptat, în fundătura ulitii s-a deschis singură o poartă. Puf încălecat pe calul lui Prundis dispăru în via lui Slădescu. O femeie cât un munte trânti poarta pe coada calului alb.
- Vezi, mă Nită!, de muierea asta de morar. Era Frăsâna lui Cotlogut. Într-adevăr Prundis se zvârcolea în tărână ca un sarpe cu picior de lemn.
- Frăsâno! Ajută-l tu să…
- Dă-l dracu! Doamne, iartă-mă!
Atunci, ca prin minune, pe mortul a nu stiu câta oară viu, se plecă doctorul Gurită, cu infirmierul său Vanghele.
Frăsâna trase poarta pe ea. Ulita se înfundase din nou.
Din via lui Slădescu bătea un vânt cu miros de iasomie de Tărtăcuta si cu mireasmă de brândusă de Gârboavele. Se auzi înfundat, dincolo de poarta secretă, între lumi: „Vezi de Lica, Frăsâno!” si dincoace de ea, vorbele calde necunoscătoare de violentă, că, de, „asa este violenta”, ale doctorului Gurită: „Tine-ti palma apăsată pe rană, Vanghele! Să-i stea sângele”. „Asa fac, domnu’ doctor!, dar…” „Lasă, că-i dăm noi viată, încet, încet, nu deodată cum vrei tu!”.
Din crâsma lui Anton Bratu se auzi o înjurătură:
- Tu-i mamii lui de morar, săream, dracului, în aer, dijeaba!
Capitolul 18
Vin comunistii!
Doctorul Gurită si infirmierul Van-ghele o căutară din ochi pe Frăsâna lui Cotlogut, acolo unde întotdeauna pentru a găsi un om de care să ai nevoie, priveai via lui Slădescu.
Poarta era închisă pe jumătate între doi pari crescuti în lemn câinesc si dracilă si mohor, ’nalt, uscat la rădăcină. Radu’ lu’ Rosu si Fotache a lu’ Lepădatu, doi prieteni de când lumea îl purtau pe Prundis în vie, culcat ca un „căluian” într-o pătură aspră de cal. Unul la cap, altul la picioare, precum ai purta patasca mortului, o patască de cârpă plutitoare, de carne si cârje plutitoare.
Morarul se legăna cu ochii în cer, prins parcă de cuiul soarelui cu funii de privire noduroasă, cu mare nădejde în suflare pământească.
Doctorul Gurită conducea drumul, călcat de cei împovărati, apărându-si fruntea, cu mâna dreaptă pe ochi, de serpii vitelor ce-i biciuiau fereala lui de serpi si pe cei patru din urma lui. Ajunse la poarta, la portita ogrăzii cramei lui Slădescu. Tinu poarta împinsă cu usurintă înainte, în umbra ei si a trupului său rotund.
- În chiler!, le ordonă el fără vlagă purtătorilor de „patască”.
Prundis se trezi la pronuntarea cuvântul „chiler”, auzit pe jumătate de mintea lui tăiată în felii, înjunghiată la rădăcină. Îl dureau muschii gâtului, undeva în ceafă si mai jos de ea. Îl dureau privirile în cer.
Radu îl scăpă prea tare în patul luminat, din chiler, luminat de o fereastră strâmtă si morarul veni întreg la viată, la durere, prin durerea ce-i dormise, adormise în timp, până atunci.
- Mă, mă doare seafa, futu-ti!…
De parcă „groparul” Radu, trântindu-l în acel pat, s-ar fi cuvenit să-si ceară iertare că el era mort, că el o făcea pe mortul, în acel timp de îngropăciune pentru o înviere.
- Iote-te!, stie să înjure mortii!, se minună Vanghele.
- Si să arunce boambe în aer, continuă Fotache minunarea infirmierului.
Atunci veni Frăsâna, dintr-un ungher cu plită, cu fese în mâini, cu zâmbet în ochi, cu solduri mari, plutitoare în aer, multumită si unduitoare si ispititoare în ochii „clar-văzătorilor” de muiere sănătoasă.
- Întoarce-te, mă pămpălău’ dracului!...
Spre neîncrederea tuturor, Prundis se răsuci să-si primească portia de compresă rece din mâna Frăsânei. Fata lui, cu nări mari, de bou prins la jugul mortii, cu ochi mari de om strâns de gât, mirosi brândusele si pelinul sălbatec din fusta „doftoroaiei”, dar si o boare de sânge sters de curând, al lui, dintr-un cutit însângerat. Gândi cu spaimă indiferentă: „Ce reci palme are „moasa” asta! Cum dracu’! a-duce plozi pe…” Ar fi vrut să strige afară moraru ce gândea înăuntru, dar vorbele îi stăteau în gât, între plămâni si gura închisă, cam pe sub mărul lui Adam. Vorbele-i ascunse acolo nu mai voiau să vorbească. Mintea i se întunecă pe tot ce era miscare în el si în jurul lui. Lesină.
- A cherdut mult sânge, vorbi moldoveneste, moldoveneasca ei, Frăsâna. Sâ fasii el ghini mânii!
Doctorul Gurită dispăruse în cramă, în
cămările ei cu vinuri vechi, în odăile ei cu sfat soptit. El, intrase acolo, poftit dinainte de vorbitorii înfierbântati deja de băutură.
- Lasă-l pe morar! Un nebun mai putin. Spune mai degrabă ce ne facem cu americanu’, Goreo?
Vorbele acestea măruntite lung pe o masă plină de oameni, în muchia ei slinoasă, atinse si „nicovalele” timpanelor doctorului.
Ca un plod sfios, Gurită, cel invitat de primarul Gorea acolo, nu stia nici el de ce, se aseză pe un scaun, pus sub fundu’ lui de o mână omenească.
- Săzi, doctore!, vorbi „mâna”, odată cu starostele Mândru.
Starostele plugarilor, morarilor, croitorilor si cismarilor, din sudul Covurluiului, era „turnat” în acelasi „jilt”; un scaun mai putin scârtâitor, cu spetează de fag rotunjit sub omoplatii lui, în acelasi jilt, adus de el de-acasă, ca si atunci în noaptea cu „ce si cum va fi cu rusu”, pe meleagurile satului. În noaptea când Hoffman si Gligorita năvăliseră în târgul lui cu Puf, să ducă nemtii la Dunăre, în port, la vaporul armeanului, si a grecului, ori - mai stii - a unui turc lacom de bani.
Privea fix usa, de parcă îl astepta acum
pe cel trimis atunci să-i ocrotească pe cei hotărâti de el si ginerele lui Hoffman, privea trist si fix, starostele Mândru. Vorbi, în sfârsit:
- Eu zâc să-l dăm rusilor, că cu ei s-au legat să sfârsească războiu’ ista.
- Nu câ n-as vre să trăiască cu fata lui Pintilie da stiu eu si-i în căpătâna lui?… O omoară si fuji …
- Îi băiet bun, mă Mândrule!, Uiti! dizamorsează boamba, cu Hoffman al tău si cu rus Ivan, înviat de Puf, de Ion Brânză.
- Va sâ zâcă trii natii disfac o boambă. Si întâmplari. Da sini i-o strâns sâ moară?
- Păi, tăt sini am vorghit mai înainti?
Linistea ce apucase să se închege si să-
i unească pentru noi vorbe spuse din om în om, pentru vorbe mai putin făloase, fu spartă de un strigăt: „Văleu! Tasi dracului! Da, mă doare, fă! Da, când ai vrut să ni arunsi în air, nu ti durea debla iasta văitătoare acu’? Păi! Păi, stăi asa cum te-am prins în pernă!, câ iar îti curjii sângili sela bun”.
Cei din sfat zâmbiră, pe o frântură de clipă din câte sfărâma un ceas nevăzut peste ei.
Ion Mândru alungă rumoarea în colturile odăii adunării, sfatului, cu un gest al
mâinii drepte ridicat în aer.
- Nu stiu, care va să zică, dacă generalul este prins, dacă guvernul!…
- Ce guvern, Ioane? se mânie Gorea, că nu stim nimic de Rege.
- Regele, Regele s-o dat cu Stalin, di fricâ, di nevoie, să nu ne chisălească tara cu cătiusa lor, cu că…
- Cu comunismu’ lor, prelungi vorba
lungă a primarului, croitorul Totolici, cel cu casa în „susa”, pe sfârsitul drumului Tărtăcutei.
- Si cu colhozurile lor, întări tesătura noii idei, cojocaru Oprea, cel cu ochii mereu plecati în pământ, în pielea tăbăcită a lutului pomistelei de sub el.
Atunci trânti usa, jandarmul Nită, în-
spre ei, din afară înspre ei. Soarele apucă să muste cu trei raze strâmbe din uitătura lor spre el. Apoi se aseză în geamurile cenusii de sub stresina casei fără cocoase si balcoane, fără coloană vertebrală în cer, tăiat în felii pe fiecare ochi zâmbitori spre ei.
- Gata!, oftă usurat omul însărcinat să salveze moara.
- Gata!, zise si Mitu cel care îl ademenea ca pe un orb pe Canamela, pe urmele lui, în crama cu usă slobodă pe oameni.
- Ce „gata”?, măi domnilor!, se supără pe ei Gorea, primarul, că a-ti întârziat!
- S-o desfăcut boamba! O murit boamba înainte să sară în aer!...
Doctorul Gurită îsi dădu seama că numai el putea să-i lămurească. Se aseză în scaun ca un povestitor hâtru. Vorbea rar, cu dibăcie la ocolisurile cuvintelor în gură, pe buze, pe întelesul lor: „… dacă nu era americanu’, n-aveau să oprească ceasul boambei. Numai el i-o lămurit că-i boambă cu exploziune întârziată, nu imediată. Cum să-i lămurească? Asa cu bratele: dă-te mă mai încolo să-ti arăt! Bagă cherpe-dinu ici în firul ce-l tin în deget! Scoate mă focosu’! L-am văzut cu ochii mei. Vă spun eu!, dacă nu era el, nu rămânea nimic din moară, din crâsmele, din cimitiru’ satului… Mă, a dra!…, a dra!…” Corul sfa-tului sfârsit în cuvântul „dracului”, într-un dat acuzativ, oftă lung. Starostele nu-si uită ideia, firul ei, în mintea lui bătătorită de cuvintele întâmplării cu bomba desfăcută de american, acolo la moară, si aici, de gura povestitoare a doctorului Gurită. O scoase de acolo ca pe un sarpe cu clopotei, ca pe un dangăt lung de clopot.
- Noi, cu cine vom hi? Asta-i întrebarea! Îi fusese atât de greu să întrebe, că ochii îi lăcrimară. Gurită amuti. Si ceilalti, precum el. Nimeni nu-i putea răspunde starostelui. Usa cramei-sfat, scârtâi spre ei, împinsă de o mână nevăzută… de femeie.
Gligorita apăru ca o „Maica Domnului”, cu copilul ei bălai în brate.
- Tătaie!, îndrăzni ea să-si strige tatăl, să-l strige pe Ion Mândru.
- Ce-i, fată?
- Vino pân’ afară!
- Da, intră, intră!, o invitară ceilalti.
În spatele ei, cât de înaltă era ea, stătea mai înalt, indiferent, Hoffman. Nu avea curaj s-o împingă pe Gligorita în văzu celor dinăuntru.
Atunci, din chiler, din „văleul lui Prun-dis”, stins de palma vindecătoare a moasei Frăsâna, în usa ce lega chilerul de odaia cu oameni mereu nedu-
meriti, apăru Ion Brânză. Strigă aproape:
- Intră, colonele!
Ofiterul care până atunci apărase satul de rusi, ofiterul care adusese pe lume un „înger” cu Gligorita, cu fiica starostelui Mândru, îsi trezi demnitatea printre ei cu un pas mare adăugat în odaie, înspre mama si fiul îmbrătisati din calea lui.
Ion Brânză, cel neasteptat de sfat să tulbure în acest fel sfatul, păsi, printre umbrele lor mute, presărate în jurul mesei, asezându-se, tot ca o umbră, în picioare, în capul mesei fără scaun si om.
- Începând de azi, comanda satului va fi în pădurea Gârboavele. Tu, primare!, mai treci pe la primărie, asa de ochii lumii. Nemtii vor veni cu mine în pădure. Asta, ca să stiti! Să nu vă taie capu’ să spuneti asta rusilor!
- Dar…, îngână Nită spre el.
- Nici un dar. Tu numără-ti sireturile din umeri când calci muierile satului, până nu ti le-o număra una dintre ele cu cutitu’ în gât, una încurcată cu vre-un rus!
Ion Brânză se odihni în această amenintare azvârlită pe Nită, pentru a-si sfârsi discursul tăios.
- Hoffman si ai lui să nu cadă prizonieri la rus! Asta, să stiti! Că nu-i vina lor că Hitler a fost nebun…
- Cum nici a rusilor, că Stalin e un alt nebun!,
judecă peste judecata lui Ion Brânză, doctorul Gurită.
- Da, daa…, nu-i la fel. Unii ne-au ajutat să avem o tară întreagă, altii ne vor în comunism.
Atât putu să confirme ori să contrazică comandantul-haiduc al satului. Pe locul lui rămas liber, în usa chilerului, sedea Puf. Cu o puscă mitralieră în gât, plecat pe gura tevii ca să încapă acolo, ca să-i vadă pe toti în acelasi punct. Numai o clipă. Că dispăru si el. Nu se mai auzeau strigătele de durere ale morarului, acolo în usa rămasă întredeschisă pe umbrele lor, fosnitoare încă.
Canamela si Mitu opri linistea din picurarea ei dusmănoasă în gândurile oamenilor.
- Ei, dacă o fi s-o trăim si pe asta, ’om vedea!, îl încurajă Mitu pe italian să vorbească.
- De, numai Dumnezeu ne va arăta ce-o fi, vorbi Ion Mândru în locul gospodarului morii.
Hoffman se uită în jur, în jurul mesei parcă. Atunci, de printre oamenii înmăr-gelati pe muchia ei, se auzi popa Popo-viciu.
- Îl vom boteza, colonele! Da, stai jos!, cât tinem noi sfatu’ despre… cum să trăim mâine…
Hoffman găsi o scândură pusă pe chituci pe care să sadă el si Gligorita, cu fiul lui si-al ei în brate. Împreunati, ca un flăcău si o fată din Iepu-reni, sub ochii unor bunici orbi.
- Eu nu cred să scăpăm de ce va fi!, se încruntă Gorea pe cei din dreapta ochilor lui.
- Dacă regele i-a vrut…
- Înseamnă…
- Că-i groasă…
- Că-i fără iesire, chestia asta cu rusu’ pe capu’ nostru…
Adunarea se preschimbase într-o ceartă între prieteni.
Mânia si blândetea vorbelor amestecau vocile baritone, pitigăiate, înalte si joase, într-un cor bisericesc: „Ei sunt vinovati că i-au omorât cu gaz în lagăre pe sărmanii evrei si pe sărmanii rusi. I-auzi colonele? De unde să stiu eu? Eram la voi, în spatele frontului. La voi, n-au fost lagăre… De vină-i americanu, numai el ne-o dat rusului. Ce bine zici. Unde-i? Uite-l acolo, lângă colonel! Cine l-o adus aici? Ste-fănel. Să bea si el un pahar cu vin. Cu Pintilie si cu noi, si cu Hoffman, cu care o desfăcut boamba. Măăi!, al naibii ochi frumosi are! Parcă-i din icoana sfântului acela despre care-mi vorbeste muierea că mă păzeste de betie. Da, uită-l si pe Ivan!…”
Într-adevăr, la o masă, pe care Frăsâna lui Cotlogut o pusese în coltul odăii sfatului, mai departe de masa „boierilor” la sfat, sedeau înghesuiti si stingheriti, cei uniti în zori să oprească bomba din ticăit.
Graur si Sărmaru, orbul si ciungul, erau
împreunati într-un singur om pe un pahar mare ridicat pe gurile lor. Apoi, Ivan, basarabeanul înviat din morti în beciurile cramei de aici, în călcâiul oricărui om ce ar fi mers prin vie, de aici, spre cimitir, spre moară, arăta luminos, împrospătat la fată de vin, vesel ca o muiere beată. Trist, plecat pe cana lui cu burlui, pe cana cât pumnul dogarului Provolovici, se auzi vor-bind mos Teteia. Cel mai bătrân sfătuitor dintre cei aflati acolo. El care mai văzuse un sfârsit de război, fericit atunci, ce făcuse tara mare si mănoasă, ce-l scăpase de moarte făloasă si mauzo-leele ei din Mărăsesti.
- Ivane tată!, spuse apăsat, cum e la voi?
Se făcu liniste înspre si dinspre masa mare spre cea mică.
- La noi, în Basarabia, s-au făcut colhozuri cu rusi adusi să ne învete sămă-natu’ de-avalma si însământatu’ pe tarlale, pe hotare, tot ruseste. Asa ca nimeni să nu stie unde-i pământu’ de ’la tată, pă-mântu’ de zestre, pământu’ mostenit.
- Si…?, întrebă primarul Gorea.
- Si, asta, cum se zice, este comunismul! Tăti ca unu si unu ca tăti! continuă Ivan plictisit.
- Adică, fără izmene în cur?, se minună
Pintilie. Apoi, privindu-l pe Stefănel, pe nepotul lui care se ascundea printre oamenii plini de mirosul boambei si în bratele americanului, strigă:
- Du-te, mă, acasă la mă-ta!
Nimeni nu se astepta să-i răspundă lui Pintilie la o întrebare înjumătătită de un ordin.
- Tataie!, da, lasă-l si pe John să ne spună ce va fi!
- Pe Gion?
- Da, pe nenea americanu’, suspină nepotul îmbrătisat de masa cu sfinti reuniti.
- Da, are dreptate copchilu’!, să ne vorbească si ăsta care ne-o bombardat moara, vorbi prea lung si prea supărat, boierul Canamela.
- Ai, not vorghesc româneste…
- De comunism ai auzit?
- Not. Ai em farmer.
- E fermier, îi lămuri Stefănel.
- I-auzi, dom’le!, e mosier ca Ciucă.
Ar fi vrut să stie mai multe despre ferma lui John, Teteia, dar suspină:
- Stiu tată, toti ăstia care trăiesc în apu-su’ soarelui au avut parte de o bucată de pământ, a lor, mai cu chistolu’ în mână, mai cu bani la pungă. Da, ca si noi. Da, de mâine, peste noi o să vină răsăritu’ calicului la colhoz. O să vedeti!… O să ve-
deti!…
Vorbea singur, mos Teteia. De parcă n-ar fi fost nimeni în jurul lui. Ochii, toti ochii din jurul lui fiind ochi nevăzători. Ai lui fiind văzători în timp si pe întinderile vietii mărsăluite în războaie, între războaie mondiale.
Frăsâna umbla cu fustele ei mari, cu
soldurile ei mari de moasă hârsită, de moasă râvnită de bărbati cu femei lehuze, printre trupurile uscate ale unor războinici mai vechi ori mai noi, turnând vin în căni, în pahare, în pumni de om răzvrătit pe închipuiri.
- Stai, fă Frăsână! Nu ne mai turna atâta vin că avem sfat, nu vezi?
- Ei… si matale, boierule!, se învesmântă si mai tare în coapsele ei, Frăsâna, si în vorbele italianului iubitor de românce sănătoase, în vorbele domnului Cana-mela.
Canamela, avea mare încredere în moasă, la dispensarul unde, din când în când mai trecea să vadă de nasteri si doctorul Gurită. Doctorul care îsi făcuse cabinet, ca să-l supere, în casa lui Vasile Mândru, unde se simtea bine s-o aibă aproape de „consultatii”, în chelea goală, pe Aristita, pe nevasta crâsmarului.
- Mai bine vezi de Prundis, cât noi ne
tăifăsuim.
Se simti jignită Frăsâna. Se răsuci, asa ispititoare, asa gata de prins în brate, de mijlocul ei vânjos, de coapse, cum o făcea italianul mereu în dispensarul lui alb si cald, cald văruit si alb de curat. Într-o ultimă voltă frumos arcuită spre fundu’ odăii, se îndepărtă de „întelepti” spre masa cu rusi, americani si nemti, amestecati. Turnă din cât vin mai avea oala de lut, înaltă si suplă, vin, vin, pentru toti de acolo, uniti de dezmembrarea boambei si de vointa lui Canamela de a fi bun cu ei.
Nebuna de Frăsâna, de moasă-amantă de boier italian, repeta, ca o răzvrătită pe limba ei, turnând vin, din om în om:
- Materii, mother, mutter, mamă, mă!, cum se zice la noi unei fătătoare de plozi. Plozi ce suntem toti, ai unei muieri, pe pământ…
Deodată, linistea din rădăcina cuvintelor „mamă”, oftate de Frăsâna în pumnii paharelor pline de vin, se învolbură.
O cărută, a lui Tiasda, cu un cal strâns în hulube, tăia ulita lui Margareta în felii de clinchet, în talgere de otel smolit. Apoi, tot deodată, se opri, se odihni, cu cal si copite tropăite mărunt, mai mărunt, în poarta cramei lui Slădescu.
Se auzeau pasii lui Tiasda, cum tăia
ograda spre sfat, cum trântea usa de perete, fără să-i pese de întunericul odăii în care intrase. Întunericul, pe jumătate luminat de ochii oamenilor din el.
- Frăsâno, adă mortul’!
- Ce mort?, se înspăimântă primarul Gorea.
- Vino în chiler, mă!
Tiasda străbătu „sfatul” de parcă nu era nimeni la sfat. Văzu pe cei adunati acolo, spunându-si: „Ăstia beau si săr-manu’ Prundis s-o dus!” Îsi aminti, totusi, de zarva de la primărie. De „marsâna a seia verdi”, în cari stăteau ticsiti patru soldati români si unu rus. Care se sfătuiau lângă marsînî cum s-ar sfătui „cu mânili mai multi muti”.
Soldatul român, care vorbea cu multi t si r si e si v, o „rusască” bolnavă, îl văzu-se pe podul dintre ulita bisericii si ulita primăriei, care ducea la Gară, în barieră si la cherhana, si dacă aveai putină imaginatie pe lângă pădurea de plopi în lac.
„Toate drumurile satului acesta duc în baltă, iar de acolo în cer!…”, gândise Tiasda, cândva.
Dar, se opri din acele gânduri, acum, ca să-l vadă si să-l audă în minte pe „românul” cu „cac” si „cacoi” si „catorii” în gură, din fata primăriei. Îi spuse: „mă!”, tu cu calu’ la cărută, de-l vezi pe primar, spuni-i că-l asteaptă niste militari la primărie!”.
În acest timp, cât să taie odaia în două spre Prundis, nu putu decât să spună o fărâmă din vorbele multe de-atunci.
- Domn’ Goreo!, ti asteaptâ niste soldati la primărie…, di la Gălati.
Ochii celor din adunare scăpărară întunericul ca niste pietre într-un amnar. Nită vorbi tare.
- Ce soldati, mă Tias …?
- Rusi si români. Patru români si un rus.
- Cu arme?
- Cu armi, atârnate di gât…
- Du-te Goreo!, du-te! îl sfătui starostele Mândru Ion, pe primar.
- Hai Nită, strigă la jandarmul cel îm-
pins afară de chemarea unui hot de cai - Tiasda. Si dracu’ vor, azi, în după amiaza asta di duminică?
În urma lui se auzi cântecul popii Popoviciu de înmormântare. Uitase că murise Prundis. Moasa Frăsâna îi soptise cândva, la ureche, un „s-o dus”, în loc de „o murit”, fără să-i fi spus si cine s-o dus pe lumea cealaltă. Tiasda luă „moraru’ pomenit de popă pe lumea cealaltă”, cu un „amen” gâtuit si un „aleluia” dezmierdat, într-o pătură, ca pe un trunchi de lemn putred, si îl asternu în cărută.
Tăie via lui Slădescu printre două rânduri de butuci fără poamă. Direct în cimitir, pe acolo unde numai un hot de cai stia o gaură în gardul cimitirului să-si hrănească calul furat în mohorul mormintelor.
Atunci se destrămă si adunarea-sfat îngrijorat al boierilor satului cu: „Lasă! că pe înger îl botezăm altă dată!…”
Amiaza strălucea însă în ochii muierilor cu capul ridicat pe garduri să vadă procesiunea lor ascunsă în ulitile satului. „Fiecare spre casa lui, ori numai spre o constiintă a tuturor, că ziua de mâine e mereu ziua de azi nesfârsită în noaptea ce va veni”.
Capitolul 19
Ne-om sfătui, în zori…
Nită stia că Bărzărică e la post. Intră în jandarmerie pe ulita din dos, pe ulita lăptarului.
- Ce-i, mă? Ce caută ăstia la primărie? îl interogă pe subaltern, jandarmul sef.
- Păi!, caută nemti, zic ei, da se pare…
- Ce-ti pare, mă adjutant?
- Că…
- Că, ce?
- Că-l caută pe american.
Se vedea prin geamul cu zăbrele ulita primăriei. Si primarul Gorea si cei cinci care îi atineau calea. Se auzeau si vorbele lor. Cele mai tari. Care puteau străpunge sticla geamului fumuriu al jandarmeriei.
- Matale esti primar? Da. Am venit să … si vorbele deodată s-au înmuiat, s-au stins în spatele masinii militare cu coviltir mare cât primăria.
Nită nu mai răbdă neauzul vorbelor dintre el si primărie. Îsi aseză din mers tinuta de om al statului, arma pe umăr, privirea tapănă înainte. Înaintă pe holul încarcerărilor, apoi într-un culuoar strâmt, aproape secret, al notarului, apoi al secretarului si, deodată, în camera, în „salonul” de oaspeti a primarului. Atunci intrară în „salon” si militarii: odată cu jandarmul Nită. Tudorita lui Tofan stergea cu cârpa usa biroului primarului, harnică nevoie mare. Gorea o împinse usor din drumul lui spre biroul cu masă ovală în cap, cu tot cu usă, cu tot cu pletele ei lungi de muiere proaspăt lăietă.
De parcă nu avea nimic mai de seamă de făcut, primarul, strigă la femeia cu păr mirositor de lavandă si săpun.
- Fă, Tudorito, fă o mămăligă pentru soldatii istia.
- Da, n-avem făină, domnu’ primar!, de când…
- De când?
- De când, moara…
- A!, se scuză el către oaspeti, moara ne-a fost bombardată.
Se scuză el, chiar fată de tinerea lui de minte.
Nită îi sopti Tudoritei două vorbe scurte în urechea dreaptă. Ea îi răspunse cu un „ ’tăles” milităresc, omului iubăret, ametit de zulufii tâmplelor ei. Si „rusii” simtiră prospetimea muierii înghitind în sec. Unul dintre ei, avea epoleti cu trei stele si multe tinichele, si multe medalii în inima rubăstii. Ceilalti, parcă mai înalti decât Mită, decât un român de prăsilă, se purtau ca niste copii înarmati, îmbrăcati în cămasă si izmene de un bunic sugubăt.
Ofiterul român si ofiterul rus se asezară în scaunele mesei ovale. Nită se aseză neinvitat lângă primar, la biroul lui de nuc, cu două picioare de fag si cu „pulpe” pline de rachiu: în dreapta, cu sertare de tigări nemtesti: în stânga.
Primarul Gorea scoase tuica în aceeasi vreme cu Nită care răscolise stânga lui după tigări.
- Da, grade mari are camaradu’ matale, cum văd eu!, vorbi Gorea, turnând în pahare tuica lui de prune.
- Da, răspunse românul, cam fără chef de vorbă.
„Ăsta-i supărat pe sini l-o trimis la mine!”, judecă alesul satului, tărănistul lui Tătărăscu, Gorea.
- Ia!, ia să ne încălzim!…
Cu grabă prea nepotrivită unei ceremonii unui început de „taifas statal”, ofiterul rus dădu paharul pe gât cu un „da dasvruet” - de început.
- Noroc!, spuse într-o jumătate de gură, pe o jumătate de înghititură, ofiterul român.
Nită îl privi mai atent pe „indispusul” oaspete. Nu avea epoleti, desi era îmbrăcat milităreste. „Asta pentru că n-are veston, e numai în cămasă! Ce grad o fi
având? Din ce armă o fi făcând parte?”
Tudorita se întoarse cu o farfurie de slănină si o pâine caldă, fierbinte.
- De la brutărie, e caldă!, se bucură ea pentru ei.
Pâinea, tinută în bratele ei până atunci, mirosea si ea a lavandă, a femeie proaspătă s-o rupi în bucăti.
Atunci când bucătile de slănină zburau spre gura celor doi din masa ovală, Nită
nu-si mai opri curiozitatea să tacă.
- Da, matale, ce grad ai?, îl întrebă abrupt pe românul însotitor de „rusi” în primării românesti.
- Colonel…
- De?
- De infanterie…
- Aha!
- Si fac, si refac un batalion…
- Batalion?
- Da.
- De?
- De infanterie…
- Măi! Cu cine?
- Cu voluntari…
Primarul avea ochii priponiti de ai rusului. Peste vinul de azi dimineată, băut în crama lui Slădescu, rachiul de prună îl încălzi ca pe un cuptor de paie.
- Va să zică…, îngăimă el trei vorbe de
protocol. Stia că Nită putea să gândească în locul lui în astfel de situatii milităresti, care, Doamne!, mult mai seamănă cu cele muieresti, la o adică: când nu tragi cu pus-ca, ci o tii numai între picioare, cum o a-vea jandarmul pe a lui, acolo în stânga ini-mii lui.
- Vor voluntari, îl lămuri pe Gorea, Nită.
- Da, noi, n-avem în sat decât vădane si
orbi si ciungi, si hoti de cai cu picioare late si niscaiva ologi de război.
Vorbise repede primarul, repede ca un tăran viclean ce stia să-si ascundă fii si fiicele de tătari, de lăcomii barbare, războinice.
- Si muierile satului, pe care le păstrăm să ne facă mămăligă, îl sustinu Nită.
Tudorita veni cu o altă farfurie de lut, cu slănină tăiată în cubulete-hălci, în pris-me gustoase. Îi îndemna pe soldatii, pe cei trei soldati-copii să guste, să se înfrupte. Acolo în reazemul lor de perete si de pusti.
- Dă-le, fă, si niste rachiu!, strigă Nită la ea.
- Niet!, se burzului „generalul” rus.
- Nu beau, sunt de gardă, explică „niet-ul” rusului ofiterului român, înrosit la fată ca un mac în mai.
- Săracii!… suspină Tudorita.
- Du-te, fă, că avem de vorbit!, se supără Nită pe ea.
Femeia iesi trăgând un ostas „rus”, după ea, afară. În usă, asa, fără o prevestire, apăru notarul Neofit, apoi secretarul Oprea, apoi Bărzărică, jan-darmul secund.
- Intrati!, intrati!, spuse Gorea
Apoi veni pe nepoftite Ion Mândru. „Când dracu o plecat de la cramă?” Apoi, da, „mosu’ dracului”, Teteia, si „Dumnezeule!, nu se poate!”, Ion Brânză.
- Ei sunt… consilierii primăriei, încercă o lămurire a invaziei lor în salon, primarul pe jumătatate turmentat de cei văzuti.
Ofiterul rus îsi holbă ochii ca un om asediat într-o siră de paie de o haită de câini. Ofiterul român, cu vestonul lui, cu gradele lui uitate în masina din geamurile primăriei, din „susaua” primăriei, se foi în scaun mai putin plictisit.
- Deci vor voluntari?, se răsti la Gorea, Ion Mândru.
- De!, încercă o explicatie Gorea, cam nepotrivită cu „dracii” starostelui, socrul lui Hoffman.
- Da, cine te-o trimis pe „matale” să aduni voluntari?
- Comandamentul din Galati.
- Ce comandament, dom’le? Că nu mai avem armată din iulie!, se îmbătosi neasteptat notarul Neofit.
- Româno-rus, continuă ofiterul român fără epoleti.
Tudorita apăru întreagă în usă. Nu o luă nimeni în seamă. Îi ademeni afară si pe ceilalti doi soldati, care, bucurosi s-o urmeze, îsi smulseră armele dintre picioare cum smulgi un par putred dintr-un gard
de floarea soarelui.
Ion Brânză zâmbi. Un icnet de om ce calcă strâmb si încă unu, înfundat în pâslă, se auzi pe holul - salon de oaspeti, al primăriei. Înăuntru „cearta” se întetea.
- Ce să-ti vorghesc, avem comandament cu două nume? Când îi rus sî când îi român?, se bătosi la „cămasa” fără grade
si secretarul Oprea.
Din întâmplare, „cum dracu?” - gândi Nită, Ion Brânză sedea între ofiterul român si cel rus. Cu fata la român. Parcă, ascultându-l până în fundul vorbelor lui, parcă gândindu-i vorbele să nu se izbească una de alta.
Îl auzi în ceafă pe Gorea.
- De!, numai că noi n-avem voluntiri…
- Cei care au un glont într-un plămân ori în fund, scos mai de mult, nu vor să mai facă război cu nimeni. Doar flăcăii
să… îsi dădu o părere Oprea, secretarul.
- Păi! da!, găsi o cale de negot trimisul român al comandamentului ruso-român din Galati.
- Păi! da!, da au numai saptisprizăsi ani, nu douăzăsi, cum spunii lejea!, de unde si până unde, se băgă în vorba primarului, din prag, Alexandru Iacob, tatăl lui Puf.
- Da, tu, si ti baji în vorghi, mă Prit?, se
răsti Gorea la nepoftit. Si cati aisi?
- Păi!, am o sereri di pământ la domn’ notar Neofit. Si l-am văzut aisi.
Bărzărică îl apucă pe Iacob de o mână si îl smulse din prag.
- A dra…, folosi Gorea vorba lui dragă, din nou pe jumătate, vin tăti la primărie ca la biserică.
- Numai că acolo sâ închină, iar aici sâ bosesc, di pământ, di boier, di frati, chiar si di tată, sustinu cele spuse de primar, Nită, de acolo de unde era, din stânga stângii primarului.
Supărat mai mult decât s-ar fi cuvenit, „Dumnezeu mi l-o adus, pe Iacob Alexandru zis Prit”, seful adunării se spovedi:
- Măi, domnu’ ofiter!, n-avem, asta… voluntiri…
- Cu cât ne-au păcălit la dus în Răsărit cine sâ sî mai ardă la luptat în Apus!, rosti
vorbe grele si adânci, Ion Mândru.
- Da, încolo ne-am bătut pentru Basarabia, da dincolo, pentru ce?
- Păi!, pentru Ardeal, de la Unguri… se ascunse parcă după vorbe prea mici, ca să nu fie văzut, ofiterul român, trimis după „carne de tun”, acolo printre ei. Printre ei, care cunoscuse războaiele si minciuna războaielor, moartea în război, a fiecărui
om, cu soarta lui în viată.
- Te-o învătat rusii ghini sâ ni îmbrobodesti, văd eu, măi tată!, vorbi cu greu mos Teteia, prin câte vorbe reusise să audă si să vadă pe buzele „vândutului” la rus. Si, tot el, profitând de bătrânetea ce-i era respectată acolo, suspină: Noi, măi tată, în satu’ ista, am hotărât să nu mai fasim război cu nimeni. Nisi cu rusu, nisi cu neamtu, doar numai cu sini nu ni lasî sî trăim în pasea lui Dumnezău.
Ofiterul rus zâmbi lung spre primar si-si făcu ochii mari de bou însetat. Gorea întelese si-i mai turnă tuică în pahar. Apoi cât mai avea în „stecla burdănoasă” si îm-pletită cu nuiele până-n gât, turnă si ofiterului român amutit de bătrânul Teteia Tiamdat.
Bărzărică îi făcu semn lui Nită strigând „soptit”, că toti auziră: „ti caută Il…” „Ileana” înteleseră toti, dar nu stiau care Ileană. „Că satu’ are atâtia Ioni si Ilene, că nu-i poti număra. Unde te duci, la prăsit, la cosit, auzi: Ioane! Ileană! La fântână, la horă: Uite-o, fa! Pe a Ilenei si a lu’ Ion… si tot asa sub soare, sub lună, în tarină, în bătătură, satul Tulucenilor era a Ilenelor Cosânzene si a Ionilor - feti frumosi, era un tinut de basm, o grădină cu un singur măr, muscat de toti, ca Dumnezeu
să-i ierte de păcat pe toti deodat.”
Nită sări de lângă primar, de parcă era mare nevoie de el, când era chemat de o muiere.
Consiliul primăriei zâmbi de graba lui, zâmbi, nu râse, că toti îi cunosteau păcatul „iubărelii” si toti cunoscuseră iertarea de acest păcat.
Ofiterul român nu apucă să ridice paharul umplut cu grijă solemnă de primar. Mâna dreaptă îi era strânsă de centură de parcă i se lipise de pistolul scos din toc pe un sfert. Ion Brânză îi însfăcă si cealaltă mână ce avea de gând s-o ajute pe cea strânsă de menghina palmei drepte a haiducului.
- Si zi, mă, Dimofti din Fârtănesti!, vrei voluntari de la noi?, pronuntă rar, Ion Brânză, smulgându-i pistolul din toc.
Abia atunci adunarea întelese ce căuta Ion Brânză în ea. Atunci, când Puf îi trân-ti un pumn în cap rusului, care taman îsi băuse tuica din pahar.
- Asa!, îl alintă Puf pe omul ametit de lovitură si de băutura parsivă a unui primar parsiv, luându-l în brate ca pe o muiere lesinată.
Masina de afară si din ochii consilierilor care priveau prin geam, porni să huruie si mârâie în bujii si într-o teavă de esa-
pament cu gură de armă de vânătoare.
Alexandru Iacob, tatăl lui Puf, mâna pe cei trei soldati, strâns legati de mâini, sub coviltir.
- Mă!, strigă el peste sat, bucuros să-si ajute feciorul la o faptă hotească. Mă, consilierilor!, ăstia sunt băietii lui Tânjală din Fârtănesti.
Ofiterii nu se zbăteau, asa târâti de Puf si de Ion Brânză, cu ei, sub coviltir.
Masina toca mărunt, în patru timpi, ulita primăriei si geamurile primăriei. La volan era un om trist, îmbrăcat cu hainele de înmormântare a lui Ion Mândru. Claxonă lung când urni masina să-si facă drum pe roti, spre Gară.
Era colonelul Hoffman, noul locuitor al satului. Si, în dreapta lui, americanul John, pilotul îndrăgostit de Ileana lui Iamandi: care-l tinea de vorbă încă, pe Nită, în ulita Lăptarului, cea fără vedere în primărie.
Si, tot în cabină, era fiul adoptiv al americanului, Stefănel, cercetasul lui Puf.
Gorea stia că întâmplarea asta îi va lua o noapte de somn.
- Tudorito! Fă, Tudorito!
- Da, dom’ Gorea.
- Mai adă o „butelie” de gaz!
Din dosul fustei, mâna dreaptă a femeii ce înfrumuseta primăria cu privelistea ei si cu hărnicia ei de gospodină, scoase „stecla de gaz”, cu altă împletitură, diferită de ce-a moartă, din fata primarului.
- Să bem, fratilor, pentru „indepinden-ta” satului de sarlatani!, învrăjbi, cu trei vorbe puse cruce peste paharul de rachiu, învrăjbi primarul, consiliul trunchiat.
- Să bem cât!, n-or veni altii să ne spună cum să sfârsim războiu’ început de ei, îi sustinu vrajba, Ion Mândru, cu vorbe prinos.
Masina cu coviltir, masina rusească din Urali, condusă de un neamt, tusea, se îneca tusind în carburatorul ei primitiv.
- Are tâfnă!, glumi Puf.
Apoi, de acolo, de sub coviltir, cu bratele pline de bătături de cutit, strigă să-l audă tot satul.
- Măi John!, ia tu comanda volanului poate zburăm si noi ca tine, în… baltă,
peste baltă…
Într-adevăr, dihania bolnavă de bojoci, se scutură pe o explozie în teava de esapament, apoi porni să fugă ca un avion pe tarla. Sări podul de la fântânile lui Ciuraru, îsi flutură steagul din bot pe sub crâsma lui Gutu si se opri în Gară, gata să dărâme cumpenele fântânii lui Bratu si casa popii Chiorpec si casa de chirpici proaspeti a paznicului de baltă Gică Mo-canu. Case si fântâni, ce ascundeau oameni întorsi de pe front, în carne si oase, rămasi vii, în suflet mereu însetati de apa vietii viitoare.
Un brânci, si bolovanul ofiterului rus căzu în coada masinii.
- Dasvidania, mă balalaică zduncinată!
Vezi că trinu’ spre Berlin vine mai târziu. Ăla spre Iesi intră în gară, acu!, acu!…
Flăcăii din Fârtănesti, flăcăii lui Tânjală nu stiau ce să facă. Îl priveau cu teamă amestecată, cu bucurie ascunsă pe bandit. Fără povara armelor, se aliniară lângă rus si lângă ofiterul român, consăteanul lor.
- Voi, arătă, îi separă Puf, cu arma lui cea nelipsită din gâtul lui, pe rus, de români, voi românilor, luati trinul ista, care pufăie în gară, spre Fârtănesti. Mă, lăsati să facă războiul între ei cei care n-au loc pe pământ să-si crească plozii, să-si iubească muierile! Voi aveti, slavă Domnului!, în Viile, în Dealurile Bujorului, tot ce n-are neamtu’ si rusu’ la un loc…
Ion Brânză sărise, la pod, din masină si intră în ograda lui Purcaru Alexandru, prietenul lui. Îl astepta, strunindu-i calul pentru a fi încălecat.
- Ne vedem la pădure, strigă, din poarta
mare, deschisă pentru el anume. Si, vezi!, trimite-l pe Puf, cu masină cu tot, la Râjală, la Râpa lui Tuluc. În zori, să-mi a-ducă armele de care am vorbit. În zori, veniti toti la Casa…
Alexandru închise poarta, ascultându-l cu atentie pe haiduc. Uitând parcă, cele auzite cu greu, din umbra portii, îsi ridică capul peste poartă, vorbind aiurea:
- Da, cu Poalelungi, cum fac? Că adună voluntari ca a lui Dimofte de la Fârtănesti.
- Lasă-l, în seama lui Puf! Tu, vino la Casa pădurii. Ne-om sfătui acolo în zori.
Capitolul 20
Să nu uiti. Joi la prânz. Tot în grădina asta.
Râpa lui Tuluc trecea pe sub „susaua pietruită”. Un tunel strâmt îti făcea loc să vezi dincolo un fel de cer bortelit. Dincolo, în lanul de păpusoi călcat de senilele tancurilor rusesti. Două din câte au fost, din câte s-au înfruntat cu nemtii ce-si azvârliseră munitia din cazemate pe ele, în plin pe ele, stăteau neclintite si, cu rusi morti împrejur, si, cu nemti morti, mai încolo, spre forturi.
Râjală conducea, îsi călăuzea oaspetii,
pe o cărare vie, în câmpul plin de moarte, numai de el stiută.
Ion Brânză si Puf îl urmau îndeaproape, iar în urma lor veneau oamenii de încredere a hotului din Satu’ Costi si râpa Tulucului. Trecură prin grădina lui Putu-rosu, lui Costică Cârpă-n Cur, unul din hotii lui mai fără tragere de inimă în hotie la „susa”.
- Vezi!, de-i acasă Cur!, îi ordonă Râ-jală unu-i sfert de om, unui copil din mâna lui stângă.
Flăcăul ajunse deja în azvârlitura ochilor lui Râjală pe dărăpănătura de casă, în coltul ei năruit pe ogradă, strigând:
- Nene Costică!, nene Cârpă!
Un om urias iesi din casă, de sub pământul ei dărâmat pe pământ. Casa avea un pod mare, că nu-i vedeai, dincolo, lutul, de movila cămării chilerului dărâmat, nici deregii, nici prispa, ci numai acoperisul de stuf putred, rezemat de un salcâm uscat. Când omul iesi la strigătul copilului cunoscut afară, afară dintr-o usă nevăzută, salcâmul scârtâi pe lătratul unui cătel legat ca o fiară de, cu, un lant greu, cu zale mari, de un pripon bine afundat în lut. Că ograda lui Cârpă-n Cur era plină de lut. Un butoi cu apă si o grămadă de paie, amestecată cu lut asteptau să fie mestecate în tălpi. Costică părea si el un urias de lut. Abia, abia atunci văzură toti părul lui plin de paie si lut, ochi lui de lut si palme mari de lut, asa strigat afară dintr-o casă de lut.
- Ce-i, mă Ionică?
- Am venit…
- Aaa!… Ati venit?, se miră Costică. Intrati! Intrati!
Nu-l ascultă nimeni. Râjală se holbă la casa lui Cur, căută usa prin care să-si ascundă oaspetii, si oamenii, dincolo de lumina dusmănoasă a acelei zile. O femeie tânără, cu un „bot”, în brate îsi feri sânul supt de „bot” si de ochii hotului Râjală.
- Fiică-mea. Du-te, fă! dincolo…
Dincolo, erau mai multe femei. Se auzeau glasurile lor cristaline, pitigăiate si speriate, totodată.
- Lasă muierile, mă Cur!, se încruntă Râjală dându-si importantă de stăpân în casa hotului cu lut în mâini.
- Păi, avem clacă, Gheorghe! Punem
lut în pod…
- Aha! Ghini, ghini!
Costică iesi afară. Hotii îsi găsiră câte un loc, pe pat, pe scaune, în picioare. În jurul unei mese scârtâitoare cu patru picioare dăntuitoare.
O coală de hârtie albă, prea albă pentru
niste oameni săraci si o lampă aprinsă pe ea. Râjală desenă cu un „plumb” un fel de drum serpuit, apoi o palmă de pădure si niste cruci la răspântii, numai de el stiute. Vorbi: „Aici au fost lupte grele. Nemtii n-au reusit să-i oprească pe rusi în forturi. Din bătaia lor ne-am pierdut si noi casele. Toate sunt dărâmate. Si… vine iarna!” Nu îl opri nimeni din poveste. Ion Brânză îl privi pe Puf cu întelesul unor cuvinte auzite numai de ei: „Lasă-l să-si spună păsul!”. Tăcerea lor îl făcu pe Râ-jală să crească în povestea lui: „Si i-au înghesuit cu mitraliera si cu tunu în tunel. Apoi i-au gazat cu furtune de gaz săpate în tunel: Că asa să moară!, spuneau rusii, „cum au murit si ovreii si camarazii lor în lagărele ălea cu cuptoare de gaz.”
- Ce cuptoare, mă?, se răsti Puf la Râjală.
Râjală îi stia de frică lui Puf. Se bătuse cu cutitu de multe ori cu el la Hanul lui Tuluc, după câte o betie zdravănă. Era mai vânjos Puf si mai al „dracului” la învârtit cutîtu’ în om. Parcă, de frică, îi explică celui ce se răstise la el. Cu voce tre-murîndă si dezmierdătoare, care-i tot-una cu vocea înspăimântată:
- Păi, tâmpitii ăstia de nemti si-au o-morât prizonierii rău de tot! Au ars de vii
ovrei si oameni nevinovati.
- Fugi, mă! asta-i propagandă rusască!
- Nu, nu! E-adevărat! Avem noi un evreu, unu’ Leibovici droghieru’, care s-a întors cu viată dintre mortii ăia. Din Polonia, cică. La Ovităm la Ausvici, cum s-o numit lagărul ăla de sufocati cu gaz. Cică, el, o fost mai la fundu’ grămezii de morti si o scăpat.
Ion Brânză tăcu lung, atât de lung că Râjală amuti. Ochii îi scăpărară scurt în ochii celor adunati acolo să se sfătuiască cum să salveze nemtii ascunsi în tabăra lui, din pădurea Gârboavele, de mânia rusilor. Râjală încearcă să-si prelungească povestea, ca celălalt să nu-si iasă din tâtâni. Stia hotul, „păduchele acesta de hot, din Satu’ Costi”, Râjală, că Ion Brânză îsi scăpără ochii înainte de a ucide, de a-si face drum în carnea unui vrăjmas. „De m-ar crede!”, se rugă de Dumnezeul lui Râjală.
- Si cum vă spuneam, asa se spune! Nemtii au fost niste criminali…, pe unde au trecut…
- Păi, noi di undi sâ stim?, vorbi uriasul de lut, acum spălat pe mâini si parcă pieptănat si parcă stăpân mai mult pe casa lui, Costică Cârpă-n Cur.
Ion Brânză îi sopti la ureche lui Puf o
vorbă lung fărâmitată ca un suierat biciuit. Puf vorbi:
- Lasă chestia asta cu cuptoarele di gaz, cu Leibovisiu tău, cu si ai auzît tu, sâ vorghim cum fa-sim cu neamtu’ nostru.
Râjală se plecă pe coala desenată cu „plumb”. Privi acolo, uitând să mai vorbească. Apoi, peste vorbe numai de el auzite în mintea lui, peste vorbele „de i-as păcăli”, ce-i sunau în minte gata să iasă afară, suspină:
- E greu, să stiti! Rusii sunt peste tot în Gălati. Au luat multi prizonieri, chiar dintre soldati români. I-au pus în trinuri, la gară, la dipoul de pe Vezuviului si i-au trimis în Siberia…
- Mă, poti sau nu poti?, se răsti la el Ion Brânză.
- Pot, nene! Da numai pe la Sendreni, ca s-o iau înaintea rusului.
- Cum?
„Taci că merge” îsi spuse Râjală într-un ciob de minte vicleană:
- Păi!, pe la Milosu, apoi Cismele si pe dealul Smârdanului direct în Sendreni si, de acolo, unească-se cu trupele lor, ducă-se la Berlin…
Râjală se aplecă în coala albă din mâinile lui, din degetele palmelor lui răschirate pe ea.
- Îi aduci matale peste dealul Văii Mari, aici în partea de sud a pădurii Gârboava. Aici în muchia pădurii însorite. Si-ti fac eu semn, c-o cârpă albă pus-ntr-un salcâm la marginea Cismelelor, ca să vii, ca să-ti spui că-i drum liber.
Puturosu părea harnic în ochii muierilor din pod, asa cu ligheanu plin de boturi, cu mămăligi de lut si paie, întinse în cer, spre clinchetul si lălăiala lor feciorelnică.
Clacă!, clacă!, numai cu muieri si cu un singur bărbat reformat, prea mare, cu tălpi prea late, pentru un război mondial împotriva „antihristului”. „Mă Cur!, o să vină si vremea noastră, o să vezi!”, îl încuraja Râjală, cel fără trei degete la „laba” stângă, pe care si le pierduse când îl călcase carul plin cu „chetre” pentru forturi atunci înainte de Tiganca, de începutul războiului peste Prut. Râjală, ajunse hot nu din nevoie. Tat-su avea de toate. Pământ, sapă, plug, boi, numai că flăcăul lui cel mare înhăitat cu alde „cârpă-n cur” s-o rătăcit prin „vadurile” apucăturilor vremii de restriste în care căzuse Satu Costi ca mai toate satele rămase fără „gospodari”, cu „gospodari” trimisi să omoare, în numele unui Dumnezeu, care nu era decât un diavol al lăcomiei, de a fi un neam mai mare decât era cel românesc, în odăile sufletului său, sub crucea mântuirii numelui său, la nuntă si înmormântare.
Vedea el bine, Râjală Bătrânu’, cum fiu-su se dădea cu rusii „Du-te, mă! la fie-raru’ Trei Caiele, la Ghită Ciocan - frate-su, si spune-le să-i scoată pi nemti, prin bortili lor din grădină, pi nemtii din tunel. Că mor ca sobolanii înecati cu fum, ca la aria în flăcări a boierului Gheorghe O-văz!?”
Nu-l ascultase fiul si, asa, porni spre Galati, cu dureri di sălii năbădioase. „Mă dor sălili di câte ori mă gândesc la muiere!, Dumnezeu s-o odihnească!”, „cî di as-ta i-am pierdut pi plozii istia”.
Galatii erau ca vai de lume, bombardati de trei armate: americană de peste Bulgaria, din Thesalonic, rusească, din Reni si, dinspre Calea Prutului, nemtească - cea care se retrăgea.
Fierăria „lu’ Trei Caiele” era pe Lozo-
veni, aproape de Depoul de tramvaie si de Spitalul nemtesc. Nu mai era nimic nemtesc în oras, nici ovreesc. Nici casele lui H. Stefan, în picioare. Centrul, cel cu multe hoteluri si cu multi marinari veniti pe Dunăre, cu „corăbii” din toată lumea, să tină sfat în docurile lui Saligny, centrul, era „rău prăpădit” - cum îi povestea Ghită Ciocan lui Râjală Bătrânu. Si, tot Ghită, îl dojenea pe tăranul cu inimă bună venit în casa lui, la oras: „Crezi tu că nu i-am ajutat pi nemti? Si hină are soldatu’, di generalii sânt dimenti, mă Petrică!” Sim-tindu-se parcă rebotezat, copil în cristelnită, în aceeasi cristelnită cu Ghită, Râjală, îl iscodi: „Da, rusii?” „Di undi sâ stie ru-su că eu am gaură în tunel?”. „Păi oamenii sunt dracu!…” „Ei, acu’ cu războiu’ ista, i-o împutinat boambili, li-o măsinat boambili răutatea. I-am scos pi multi, pi multi nemti, mă Petrică!, di acolo din iad, si i-am ascuns în Filesti la văru-meu Tofoleanu - stii tu cel din partea mătusii mele Catrina Ovidenia.” „A da, cea credincioasă în…” „În Maica Domnului”. Stiu mă!, stiu… si ghini ai făcut!” „Cum ti-am spus: ce hină are soldatu’ pi moarti că jeneralii o lumi împarti” „Asa-i, asa-i” îl sprijini să povestească Petru Râjală pe Ghită Ciocan. Tăranul îl admira pe fierar. Vorbea cu palmele, cu bratele înmuiate în flacăra foalei suflată pe cărbuni, acolo în fierăria cu doi oameni „Da di si înfierbinti potcoava?” „S-o am când o veni un cărutas” „Păi, cu luptili istea pe uliti?” „Vini, vini câti unu’, cum o fost ieri un călăret, unu din Tulusesti, parcă hot cunoscut, Puf, sau a lu’ Puf. Descălecă, se uită roată pe Lozoveni, la vale si la deal, prin fierărie, ca-ntr-un beci cu lumânări stinse, si-mi zice: „Să-mi potcovesti iapa!” „Ce iapă, si ce iapă! Mare de două ori cât sandramaua fierăriei mele, mă Râjală!”
„Si?” nu se abtinu să nu-l întrebe ceva, ceva ce semăna cu un chitcuit de sobolan, tăranul curios. „Si mi-am făcut treaba. Patru potcoave la patru copite. Calu, iapa, ridica, îndoia genunchii, îsi lungea oasele în palmele hotului, ca-n burta mă-sii: iapa care-o fătat-o!” „Si?”, scânci din nou precum burduful foalei din „piciorul drept” al fierarului, Petrică Râjală. „Si mi-o plătit cu bani nemtesti ca un boier. Da, îl stii matale pe unu’ Râjală-Trei degete din Satu’ Costi”, m-o întrebat el. L-am privit cam chiorâs. Asta, asa, ca să nu par prost „Apoi, pe la fierăria trec si cei cu degete multe si lungi si cei cu degete scurte si putine!” - i-am zis.
Ghită vorbi de unul singur. Parcă vor-
bea cu foalele din cumpăna trupului lui. care, si ele îl întrebau cum întrebase mai înainte Petrică: „Ei, si? Ei, si?” Ei, si mi-a pus în palmă zece mărci. Eu am întăles. I-am zîs: „Da, ieri pe la prânz.” El, curios, mă întrebă: „Cu rusii?” Eu: „Da, cu rusii.” El: „Pi jos” Eu: „Nu, cu o marsână marii, cu coviltir.” „Si?” „Si o plecat cum o vinit, în barieră, ori undeva pe Traian.”
- Si vorghesti, mă Ghită! Da si are el cu băietu meu? Păi!, golanu’ ăsta tîni cu nemtii.
Iapa lui era nemtoaică în vreme ce fiu-tu umblă cu rusii. Asa am văzut eu c-ar hi treaba, gâlceava lor.
Râjală cel Bătrân, împovărat de dru-
mul lui la fierăria lui Ghită Ciocan, intră în ograda lui Cârpă-n Cur.
- Mai ai, mai ai? mă, Puturosule!, îl alintă tatăl lui „Trei degete”.
Nu-i răspunse nimeni. Ocoli casa. Nimeni. În fundul grădinii, tăiată de cărarea pe care veniseră hotii din Râpa lui Tuluc printre cadavre si pusti si artilerie ciopârtită si lan de popusoi ciopârtit, în fundul grădinii, stăteau aproape îmbrătisati doi copii.
- Mă, nu l-ati văzut pe?… porni să întrebe despre fiul lui, bătrânul Râjală, neputincios, în mijlocul ogrăzii.
- Păi, vorbi „fetita-băiat”, cea care era cu fata spre bătrânul împietrit în ograda tatălui ei, Păi!, s-o dus toti la Tuluc, înapoi la Tuluc.
Râjală plecă, plecat de sale, cu râvnă în fiecare pas, cu trudă în amintirea fiului său.
- Si, cum îti spuneam!…, vorbi fetita,
băiatului bălai din ochii ei, din bratele ei sprijinite de el ca de un frate drag. Si cum îti spuneam, Stefănele!
- Da, Florico!
- Îi vor omorâ cu tunu’… Tu nu te du!… Stai cu americanu’ acasă, poimâne! Pi urmâ, ni videm…
Se ridicară în picioare, cu picioarele
apropiate de celelalte picioare. Rochia fetitei îl îmbrătisă deodată pe băiat.
El, îmbrăcat într-un veston lung nemtesc, stătu neclintit, ca într-o mantie a mortii sub îmbrătisarea ei.
Cu greu, scotându-si mâinile din mâneci, o apucă de umeri.
Era cu un cap mai mare ca înăltimea fetei. O sărută pe fruntea de soră mai mică.
- Să nu uiti. Joi la prânz. Tot aici, în grădina asta. Te voi lua de aici. Să mă astepti!
Nu mai asteptă să audă vorba, sfânta vorbă „da”.
Fugi printre morti, spre vii din Râpa lui Tuluc.
Vestea era mare si trebuia vestită cui se cuvenea, lui Puf, ocrotitorul copilăriei lui, tatăl rătăcirilor lui în războiul altora.
Capitolul 21
Ih been freund…, Eu sunt prieten…
Înnopta încet. Pe Satu’ Costi Soarele se cuibărise în salcâmul unui om sărac, ce-si făcea casă din lut si paie. „Fiarele războiului”, stăteau cenusii si roze si albastre printre mortii cafenii. De la „crucea rosie” nu venise încă nimeni să culeagă fructele mâniei diavolului pe pământ. Stefănel se îndepărtă de fată, ocolind pe o altă cărare, de el stiută, spre Vânători, cărarea bătută de toti, ocolind mortii si zâmbetul lor multumit. Se strecură prin lanul de coceni din grădina lui Cârpă-n Cur, apoi prin mărăcini si bete de floarea soarelui, tot pe cărare lăturalnică vederii unui om din ceata lui Râjală. Acum când stia secretul mărturisit de Florica se îngrijea de soarta lui, de umbra lui ce se lungea nebună, în calea lui, spre „susa”. Un foc de armă înfundat, pe baltă, îl chema parcă nerăbdător cu „Foc! Poc!”, cu „Hai! Ha!”, cu două silabe interjectii în altă lume.
Hanul trebuia atins, ocolind încă odată lanurile călcate întâia oară. Până unde „susaua” mergea alături de el, mână în mână cu el, ca să-i îndrume, să-i îndrepte rătăcirea de iubită.
Nu-si aminti prin câte alte suferinte ale pasului apăsat în chiatră, ale gândului ascuns în minte, trecuse.
Gardul hanului era înalt. Stia însă locul scândurii ce putea fi împinsă cu umăr de copil, ca să-i facă loc unui trup de bărbat, cum era al lui. Din latura ce alunga râpa în baltă, din dracila ce sprijinea gardul să nu alunece în râpă, privi cu atentie, prin crăpăturile, prin rânjetul scândurilor putrede, ograda de a acolo, a hanului. Râjală se urina râzând pe ultima roată a ultimei cărute din ogradă. Auzea, parcă, prin fâsâitul pisatului pe obezi, pe butuc, cuvintele: tak! kak! kak! tak!, un fel de a vorbi a doi oameni, cu vorbe putine si pline de înteles.
- Tak, mă rusule! Da, „kak tâ mâ platiti?”
- Posle, posle!…
- După, după, mă împuscati!, Că den-ghi la voi au numai generalii.
- O net, net!, tî nasâi priateli, priateli sovietscheaia armia, tâ panimaite?
- Panimaiu! muscă maiu!, tavaris polcovnic!, suspină, în sfârsit, Râjală.
Era scund rusu-tovarăs la… pisat.
Stefănică îi urmări capul tăiat în gât de cărută, apoi îmbrătisat de „vlăjganu Râ-jală” ca un bostan de pret. Asa priviti, cu capetele descoperite, urinând la fel, arătau de acelasi neam, de aceeasi mamă. Numai cuvintele le ieseau din gură altfel, cârliontate, altfel învrăjbite de ecourile strâmte ale ogrăzii. Tak! Kak! Hă! Hă! Hă!, se auzi departe de căruta pisată, de ochii lui Stefănel, bucuria lor.
Flueră stirb asa cum stia el să imite o pasăre rară: un ciocârlan de miriste si râpă. Nu-l auzi nimeni. Se încurajă să străbată ograda de parcă ar fi fost a lui, a lui Iamandi ori a bunicului Pintilie. Ajunse la crâsmă. Mesele erau pline de soldati rusi victoriosi. La fiecare masă era câte un om din ceata lui Râjală. O femeie, mare cât tejgheaua, cu ochii bulbucati de băutură, cu tâte de chiatră bătute într-un piept de lemn uscat, îl măsură, acolo în prag, în gura Soarelui ce rânjea pe Satu’ Costi. O clipă numai, femeia ce i se păruse urâtă ca dracu, se lumină, îl lumină. „Fugi, băiete!, de aici, că…” „Fugi mă!, că…” Se simti smuls din nelinistea acestui „Fugi!, că”, cum smulgi o frunză dintr-un pom pe moarte.
Un brat îl apucase, îl trăsese din prag în usa strâmtă a unei bucătării nestiute de Stefănel. Nu văzuse omul care-l însfăcase si-l aruncase înapoi în ogradă. Ascultă numai, din crăpătura usii odăii, cu plite si aburi scăpati afară, un glas cunoscut. „Du-te în râpă!”.
Făcu din doi pasi pe acel „du-te” ordonat părinteste. Privea, însă, încăpătânat prin gard, prin „borta” gardului stiută nu-mai de el.
- Mă, ti-am zâs sâ ti dusi în râpâ!… auzi si mai cunoscută vorba cunoscută, Stefănel, în spatele lui, în urechea umărului său drept. Si suflarea, si din nou, clestele bratului unui om puternic, ce-i smulgea bratul stâng, ca să-l tragă din malul râpii, în râpă. Era Puf.
- Voiam să văd.
- Ce să vezi, mă, că te împuscau de plăcere!
- Margareta, mi-a spus că…
- Ce?
- Că Râjală-i cu rusii…
- Ei, si ce-ti pasă?
- Că…
- Taci, mă, iscoadă proastă! Taci!
Ultimul cuvânt era aspru. Stia că Puf, după un astfel de cuvânt, arunca cutitul în gâtul ori în inima cuiva. „Taci”, asa de scurt si apăsat, era un alt cutit în râpa lui Tuluc. Cel care asmute si asmutise sunetele, umbrele lor la vale, prin sihle de salcâmi si mohor, prin serpii râpelor surori ce înălta podisul forturilor nemtesti distruse, în memoria Soarelui scufundat pe ograda lui Cur.
- Mă, fiu de mort în răsărit!, lasă treaba asta în seama mea!...
- Eu care credeam că te aju…
- Tu, ajută-te cu însurătoarea, cu furtu’ fetei lui Costică Săracu!, că Săracu îl cheamă, nu Cârpă-n Cur. Socru-tu are nume de împărat, mă flăcău de pădure de soc!
Atunci se trezi Stefănel. Când vorbele:
„Doamne! Să fi vorbit asa de mult Puf? sau eu mi-am visat vorbele mai mult decât rătăcesc ele pe afară, în gura altora?”. Când vorbele îi erau străine si scufundarea în „serpi” era mai adâncă, noaptea se făcea stăpână pe lac, pe oglinda lui albastră - până atunci - apoi afumată de clipele înserării, apoi cu ferestre de luceferi stinsi într-un cer scufundat în ape.
Îi era frig prin vestonul nemtesc, din cauza căruia putea fi împuscat de rusi, în crâsma lui Tuluc.
Ion Brânză pornise devreme din Satu’ Costi prin Vânători, spre pădure, pădurea Gârboavele.
Stefănel, ajunse, tinându-se de urmele si de statuia umblătoare a lui Puf, din fata lui, ajunse să audă si să vadă oamenii din drumul de fier, din calea ferată. Stăteau, o parte, ascunsi sub pod, o altă parte, pe burtă, în adormirea digului de piatră, sub sinele cântătoare. Cântau si sârmele din stâlpii ce străjuiau lungul digului purtător de cămile pe roti. Noaptea cânta în gura mare, în corul broastelor ce guverna pacea naturii. O teamă de oameni, de om, stăpânea sufletul flăcăului Stefan: un „tre-buie să fug… cu ea!”, un „de s-ar sfârsi întâmplarea asta a războiului, cu…”
Cu cine, nu întelegea nici el. „Cu, ea!”,
„cu ea”, îi dădea inima ghes, să răspundă numai începutului întrebării „cu cine?”.
Fierarul trei Caiele încercă să se îmbrătiseze cu Puf.
- Cum ti-am spus, i-am scos din tunel. Câti am putut. Stie si Ion. Stie, Ion…
- Bine, cum a spus el, să fie! Îi dusim la ăi lor, la Gârbova. Câ s-o-ntors războiu’ ăsta împotriva lor.
- Ei, măi Puf!, au omorât si ei tot cu gaz si cu glont, multi nevinovati. Sivili nevinovati. Nu pi front, cum îi legea războiului, si în cuptoare, în lagăre, în văzul lumii.
- De unde stii matale, chestia asta?
- Păi!, sunt comunist…
Puf înlemni. Se temea de comunism.
Auzise el că pe hoti îi spânzura sau îi închidea pe viată ca si pe cei bogati, pe cei cu avere si pământ. Numai golanilor săraci, uite!, cum e „împăratu de Costică Săracu, Cârpă-n Cur”, uite, cum îi Ileana Nalangâta, ce cu multi plozi făcuti cu-n sat întreg, cu două armate dusmane, uite!, ăstora, comunismul n-are ce să le facă. Că a venit vremea lor „tu-i ’nezău mamii lor!” Schimbă vorba lui Trei Caiele.
- Si zi, fierare!, ai inimă pentru nemti?
- Păi!, eu nu-s Stalin să-i omor ca pe câini. Eu iubesc si câinii, mă băiete!
Ar fi vrut Puf să-l îndrepte pe potcovar spre altă cale decât cea pe care se afl; chestia cu comunismu, spunându-i: „vezi că comunistii îti vor închide sandramaua ta cu caiele!”, dar erau prea multi „si” de pronuntat în predica lui. Se odihni înainte de a vorbi:
- Ghini faci, tataie! Cheamă-i!
Trei Caiele, lumină balta cu o lanternă nemtească, ce o tinea strâns într-o mână. I se lumină si pulovărul de lână si pieptarul de fierar si cismele din învelisul trupului său. Părul bogat încăruntit, ochii desenati de umbre adânci, în orbite. Fata rotundă de asiatic.
„Ăsta seamănă cu Stalin fără mustată!”, îsi spuse Puf. Chiar odată cu cele spuse de Trei Caiele:
- Vezi!, că ăstia seamănă cu Hitler
- Seamănă cu mamele lor, ori cu muierile lor de acasă mă com…, mă, Mos Caia!
Si nu se abtinu, Puf, să nu-i mai zică una si bună:
- Că te cam caci în două ligheane prin ce faci si cum gândesti. Uite eu fac ce gândesc.
Si-l apucă de gât pe Mos Caia, cum apuci un par să-l azvârli după câini în haită.
- Da, eu, nu!… apucă să gâtuie, să gân-
gurească trei silabe, fierarul, de frică.
Scăpă lanterna din mână. Se întunecară o clipă, si noaptea, si oamenii din ea. Puf ridică „bătul” scăpat pe jos de „bătul” scuturat de gât. Cu stânga. Cu dreapta îsi sus-tinu prada omenească lăudăroasă, ce se lăuda cu facerea lui de bine.
- Dacă ciripesti, o mierlesti! Auzi, tataie Stalin? Că te torn la rusi si intri în comunism pe năsălie.
- Măi băiete!, da, vorbeam si eu asa…
- Să nu mai vorghesti, că vorghesti anapoda. Auzi matale?
Îi puse lanterna în ochi lui… Stalin. „Stalin” se strâmbă, de durerea luminii si de strânsoarea degetelor din gâtul lui.
- Să nu uiti că eu tân cu neamtu’! Căcă-
naru ăla de Rege l-a arestat pe Antonescu,
ca să-si scape chelea de rusi.
Îl azvârli, din mâinile lui „fierbinti”, pe fierarul fără asezare dreaptă în război.
Fluieră ciobăneste la „câinii” si la „mieii” ascunsi în jurul lui. Nu-i era frică, nici de „lătratul” unui mauser în ceafa lui, nici de „behăitul” unui glont în pieptul lui.
Cei ascunsi în pietre, în ierbi, în traverse de cale ferată, făcură noaptea să fosnească în jurul lui.
Se simtea puternic Puf, ca un conducă-
tor de oaste fără stăpân, într-un infern războinic; pământul întreg, lacul scufundat de stele în lacrimile soldatilor-oameni, lacul ce priveghea drumul de nisip si lut prin râpile podisului scufundat în lac.
„Nemtii” s-au însiruit - deodată - în ceafa lui Puf, pe mersul lui legănat, de urias trist. Hotul, călăuză de rătăciti în istoria neamului său, se opri, se răsuci spre săgeata boantă a sirului lor înfipt în el, de parcă ar fi vrut să-i numere. Strigă peste ei:
- Băi, Trei Caiele, pupă-l în cur pe Stalin si Comunismu’ lui!
Neasteptându-se, toti cei peste care strigase izbucniră în hohote de râs. Puf se încruntă pe râsul lor.
- Mă, voi nu sunteti nemti?
Cel din pieptul lui, cel înfipt în suflarea lui, vorbi cald, româneste.
- Si nemti si români, haiducule!
Puf amuti. Se răsuci milităreste, brusc, cu spatele spre vorbele „piticului” de pe urmele lui. Îi comandă scurt vorbitorului de românească, înselat de speranta lui de a fi fost „general de o clipă” a unei armate nemtesti. Îsi comandă gândurilor lui:
- Să-i adunăm pe toti. Românii, vor sta în noaptea asta la stâna lui Ciupitu. Nemtii merg cu mine la Gârbova.
- Da, nene Puf!
- A, tu erai Stefănele?
Si nelinistea - templu fiintelor ascunse în piramida noptii - acelei nopti fără de care oamenii în zori nu ar avea speranta eliberării de întuneric, de cosmarul visului imperiilor unice universale, acelei nopti din care venim toti pe pământ; fărâme de sperantă a eternitătii promise de un Dumnezeu cinic, nelinistea, se miscă în linie serpuitoare, prin lume.
Uriasul aluneca pe sub podis, adul-mecându-si propria-i fiintă rătăcită în lume, lăsându-se urmat de oameni, mai cu îngăduintă fată de tăisul cutitului azvârlit în om.
- Si, mâine, să-i ducă Ciupitu în capu’ râpii lui Necoară, prin râpă, si mai apoi pe Drumu’ Mare, pe hotaru’ mosiei lui Ciucă, lui Valinatos, prin pădurea Mâtele, prin Valea Fântânelelor, spre casele lor, spre Vârlezi, Corni, Bursucani, spre A-dam si Bălăbănesti, de pe unde le-or fi numele si neamu’.
- Da, nene! Numai că sunt unii ologi si cu mintea rătăcită, cu…
- Să aibă grijă, Frăsâna, moasa, de ei.
Stefănel zâmbi.
- Si tot la „infirmeria” de la crama lui Slădescu? Ca atunci?
Puf se opri. Luna răsărise. Rarita stătea cu dintii înfipti în cornul ei Luceafărul îi aminti de Lica. Lica era „fata pădurii”. Si o lacrimă de hot slab la amintirea muierii iubite, slab fată de iubirile lui ascunse, îi dăltui obrazul pălmuit de lună.
- Tot, îngăimă Puf.
Sarpele de pe urmele lui se lumină în lumina de var stins a lunii. Oameni bandajati, oameni în tărgi, oameni schiopătând, alunecau pe lângă el, neluându-l în seamă. „Asta-i armata întregirii nea-mului, cea în care n-am apucat să lupt, lua-m-ar dracu?” Si ochii i se umeziră, din nou, sub povara unei iubiri ascunse.
- Stati!, strigă Puf la ostasi. Schimbăm planul.
Erau la marginea satului Tulucesti. Tu,
îl îmboldi el pe un soldat mai zdravăn. Du-te cu băiatu’ ăsta si cu românii în sat, cu Stefănel! Strigă speriat:
- Stefănele, unde?…
- Sunt aici, nene!
- Prin pădurea de plopi, apoi pe la Schiopu’, pe la Biserică în jos, pe ulita lui Casu si Mocanu apoi pe ulita ta, până la casa tatălui meu, Iacob, si prin ograda si grădina lui Cac Sat, în via lui Slădescu. Auzi?, mă flăcău din flori bun de însurat!…
- Aud, nene Puf!
Luna se îmbrătisa cu un nor nebun. Alb, înălbit de îmbrătisare. Mirosea a mămăligă arsă pe plită si a untdelemn ars în tigaie. Si a ouă prăjite si a peste prăjit pe plită. Băgeacele plitelor din ogrăzi fumegau până dincolo de miros, până dincolo de vederea întregului sat. Stefănel îsi adunase „oamenii”. Era gata să pornească pe drumul „amănuntit” al lui Puf.
- Da, mâncare?…
- Vezi!, că de asta stie Gligorita lui Mândru si chiar starostele Ion Mândru. Si sunt la Cramă… Că tare le mai place să judece cu dramu cea fost ieri si ce va fi mâne… Vezi!
„Văd eu, văd!” „Văd, eu văd!”, se auzi în lunca ce tinea Cuhalmul în palmă, si
nara lacului în Ochiul Racului.
Privi în restul sarpelui trupesc, în rămăsitele vertebrelor coloanei de războinici salvati de Trei Caiele, si fratii lui, din tunelul gazat de rusi. Tunel lung desirat pe sub Traian, pe sub Lozoveni, pe sub Cosbuc, dintre gura lui, din Râpa Ciobanului spre Valea Filestilor. Din tunelul de cale ferată a Galatilor. O mână de nemti, ochi si urechi. O mână de oameni atenti si neîncrezători. Îi încurajă:
- Ih been freund, zhei!… Vă sunt prieten, mă! Nu mă priviti ca pe dracu!…
Si Puf, porni mai drept si mai puternic decât un urias trist, în fata coloanei lor înspăimântată, prin râpa dulce, nisipoasă, a Bălăii, spre pădurea Gârboavei. Cu luna pe umărul stâng si fruntea plină de gânduri tulburi, aproape neomenesti.
Capitolul 22
Culegi ce semeni. Semeni din cât ti-a fost dat să culegi.
Pădurea Gârboavele clipea des din ochi, spre toamna ce-i făcea semn din văile; cele două văi, ale ei, gârbovite. Văile intrau semete în stejarii si în salcâmii ei, cu pâraie lenese de apă gălbuie împinse de izvoarele din Ciurea ori din zdrentuirea mosiei doctorului Ciucă în Drumul Mare.
Văile ieseau pe furis din urzică si soc si sunătoare, cu tălpile umede si nările în vânt, spre Odaia Manolache si spre Cismele.
Peste suflarea pădurii strânsă în doi pumni de urias asezati, înfipti în pământ, ca să îngenuncheze, un podis mănos, sub soarele amiezii îndulcite de vânt proaspăt, acvilon, si zvântată de Traistă goală, se întindea fălos si însingurat de privire omenească.
Lăsase multe cotloane în pământ uriasul si genunchii lui în văile pădurii, pe dealurile ei, în care Ion Brânză îsi făurise sălasuri, ocoluri si case de ascuns, de odihnit cai si oameni, hoti si năpăstuiti de Dumnezeul omului bogat. Prin această grijă fată de odihna si adăpostul dat săracului, era numit de săracii satelor din jur, haiducu’, Ion Brânză haiducu’. Prăda case bogate si omora la Drumu’ Mare boieri tolăniti în sarete si în bratele muierilor pline de aur; în gât, în sâni, în păr, ca odihna săracului-oaspete să fie hrănită gospodăreste.
Nu-i sechestra să vietuiască în pădure. „Fiecare să-si poarte crucea ce i-a cioplit-o satana la nastere! Eu nu-s purtătorul crucii nimănui, doar vă ajut cu un pahar de apă si un ban de buzunar s-o duce-ti mai departe!”
Unii spuneau că vorbele lui ar fi fost luate de la legionari, ori de la comunisti, vorbe care se cam amestecau în faptele trăirii si se înrudeau - la o adică - în auzul, în mintea omului neiubitor de vorbe multe, se înrudeau cu: „luauar dracu de viată, că trebuie trăită, asa si asa, cum necum
este…, de prisos”.
Întâiul camarad al nebuniei de a fi haiduc i-a fost Puf. Apoi s-au adunat în jurul lui, în jurul ideii lui de dreptate, toti reformatii de război. De vârstă si putere, în cutit, diferite. A lui Tulică, a lui Pur-caru, a lui Purcică, a lui Ciuraru, a lui Lăptaru, a lui…
Toti credeau că-s plecati la război. Costică Brânză era om gospodar în satul Tulucestilor. Cu vatră largă de casă si cu încă doi băieti ascultători de tată: Dumitrache si Miron, fratii lui Ion Brânză. Nici învătătorul Cătană însurat cu una din fiicele lui Costică Brânză, n-ar fi bănuit că Ion era haiduc-dezertor de pe front, cu acte în regulă, bine plătite comisarilor lui Antonescu, date lui Ion cu scop tăinuit de armata lui.
- Mă, golane!, să faci ce ti-am spus!…
De ne înving rusii, îi strângi pe nemti în pădurea Gârboa-vele! Da, să nu ciripesti, că o mierlesti!
Nu stia sărmanul teterist care vorbea asa de categoric despre o misiune în spatele frontului că Ion Brânză avea calităti superioare lui; de golan-general si de golan-bandit.
Îl mânca mânerul baionetei în palmă, ascultându-l pe sublocotenentul de contrainformatii. Numai bratul lui Puf, apăsat în pumnul lui, îl înduplecă, îl făcu să asculte ca un scolar silitor sfatul si sfătuirea celuilalt, îndrăgostit de nemti peste măsură.
- Îti dăm echipament, alimente, arme. Tu, caută-ti golani, să sape si să găurească adăposturi! Nu-i strânge în sat! Du-i în pădurea asta cu numele de babă: Gârbovita. Că, cum îti spuneam, nu se stie cu rusu, care - stim noi - o să se unească cu en-glezu’ Ciurcil ca să ne înfrunte… si, mai stii?, - să ne învingă.
Ion Brânză îsi răsuci pumnul în mânerul pumnalului - baionetă. Era un pumnal făcut dintr-o baionetă de la o armă, a bunicului său, care luptase în războiu’ cu turcu’, la Plevna. Îi făurise apucătoare de os si învelitoare de piele de bou. Oasele mânerului se sfătuiau cu oasele palmei lui drepte. Mai erau, peste ele, oasele lui Puf. O lume de oase demente! - îsi linisti Ion ascultarea teteristului guraliv. Îl opri să mai vorbească pe „neghiob”.
- Mă idiotule!, stiu de la general ce si cum…
Ofiterul căscă gura în mijlocul vorbelor celuilalt.
- … si, dă-mi, în crucea mă-ti hârtia aia!
Teteristul amuti. Semnă hârtia reformării. Mâinile, ambele mâini ridicară greu, greu hârtia semnată spre… bandit.
Ofiterul văzuse pumnul încrustat în pumnal, al celui bestelit de el până atunci. Nu-l mai întrebă nimic. Nu-l mai sfătui cu nimic…
Asa trecuse timpul, sub semnul războiului cu rusii. Ion Brânză nu avea cum să-l oprească, acolo, în Gârboava - regatului pădurii. Fugise de război, păcălindu-i pe legionari cu misiuni în spatele frontului, cu recuperări de război greu de recuperat: viata prostului în război cu viata. Si multi erau înfrânti de… viată, înaintea unui război cu ea, înainte de a se fi bătut cu ea. Uite!, ăstia: a lui Iamandi, mortii lui A-dam, schilodu’ de Codreanu, orbu’ lui Ochi Alb, toti s-au bătut cu viata, cu ideea aia că neamu-i mai mare, si?… Ce curvă e războiu’ ăsta! Au luptat ca prostii împotriva Antihristului. Tot el a învins până la urmă. Că tot el stie să sucească mintile cele mai luminate!…, de ar fi asa minti pe pământ. Auzi departe, departe, vorbele lui Puf.
- Iioaane cee faacem cuuu!…
Se trezi când forfota celor din jur îl sprijinea să nu cadă înapoi în acele amintiri ce l-au făcut „general de pădure.”
- Ce?…, ar fi vrut să întrebe acea voce ascultată o clipă înainte ca pe un strigăt amplificat de un gramofon bătrân.
Coloana nemtilor se formase, asa cum hotărâse el în ajun. Hotărâse să o călăuzească spre trupele nemtesti, de dincolo de Galati.
Nemtii, cei din moară, moara lui Canamela, nu reusiseră să ajungă, prin orasul Galati si prin armata rusilor, la trupele lor, la comandantii lor. Hoffman, ofiter de spate de front, nu stia nici el cum să-si adune camarazii împrăstiati. El se pricepea la asedii, la asediu fetei lui Ion Mândru, si reusise. Avea un copil cu ea. Avea zidită statuia războinicului antic, aici într-un război bolnav, prigonitor de rase, de neamuri învecinate. Avea, statuia unui zeu, Hoffman, împerecheat cu o „barbară dacă”, Gligorita, cu o „gorgonă domesticită” de invaziile dionisiace ale unor nemuritori hăituiti. Dar trebuia să fugă în lumea lui; ea, Gligorita, să-i astepte întoarcerea, după „războiul dioscurilor”, să-i oblojească creatia trupului său si cenusa lui - la o adică - în carnea Îngerului, băiatului ei si al lui.
Gligorita nu stia ce să facă. Elisabeta, nevasta lui Andone Rosu, vroia să-i ia, să-i înfieze fiul. Elisabeta era credincioasă în Iisus. Ea vedea, în fiul Gligoritei ce păcătuise cu un neamt, învierea tuturor celor morti în război. Si mai credea că rusii îl vor omorî ca pe un „hitlerist în găoace”: „Lasă-l la mama!, că-i mic si n-o să stie cine si când si cum l-a făcut. N-o să stie de „păcatul tău”, fă fato!”
Ion Brânză auzise de afacerea Gligo-ritei cu Elisabeta, dar nu-l întristă pe Hoffman. Avea nevoie de bucuria lui ascunsă de a fi născut un neamt-român, de credinta lui; că si asa se câstigă suprematia rasei lui, el fiind „taurul de prăsilă”. „Nu facem asta cu vacile si viteii lor?” Da, mă!, da să nu omori om nevinovat! Doamne!, si eu sunt un hitle!…, strigă fără să stie de ce: Puf! „Da, Ioane!” Nu-i vorbise niciodată asa Puf. „Se pare că se sfârseste războiu’. Că toti ne vom întoarce la numele mic de nastere. Că vom uita poreclele de haiduc, de bandit, pentru a ne spăla izmenele în balie si plozii la cur: Fi-rar!… Fi-rar!…”
- Faci cum ti-am spus eu!, cum…
Privi muchia însorită a pădurii, drumul ce urca odată cu ea, prin Valea Mare, al doilea ei deal. Râjală îl trăda. Era în coama aceluiasi deal, deasupra Odăii Mano-lache la o bătaie directă de tun si de „catiusă poznasă”. Lăsase lucrurile asa cum voia hotul prost, Iuda de Satu’ Costi. El avea să-l trimită pe Puf, acum în zori, să pună stejari tăiati pe drumul stiut de Râjală, ca fiind al vânzării lui de oameni.
El, Ion Brânză, avea să călăuzească pe nemti pe celălalt drum, din marginea de nord a pădurii, cea fără vedere în ochi de om vândut.
Îi trebuia la timp făcută lucrarea lui Puf: Ramurile stejarilor îmbrăcate în cămăsi de sperietoare de bostană si-n cisme ieftine de cauciuc. Trunchiurile stejarilor si ei să pară tunuri în miscare, cu roti la vârfurile ascutite si roti în rădăcini cioplite.
Cât or să tragă rusii în trupa de stejari aliniati pe drumul din sud, în nemtii văzuti de Râjală ca prinsi în plasa lui, el, cu adevăratii nemti, o să fie în pădurea Milosu si de acolo la Cismele, apoi pe Susaua Smârdanului, cea care leagă, prin Cuza Vodă, trupele retrase din Galati cu cele retrase din Tecuci, spre - cum întreabă rusu - gde esti Berlin? „Unde este Berlinul?”
Imaginatia lui Puf dădea roade, acolo pe drumul covrigat în cerul Dealului Valea Mare, cel care începea podisul Milosului si ascundea pădurea la fel botezată de boierii mari si mici ai satelor din jurul ei, îndepărtate de ea ca de o mosie a lui Dumnezeu, făcută de om pentru Dumnezeu. „Cine dracu’ o sămănat pădurile istea între dealuri, pe văile dintre dealuri, tată?”, îsi întreba un plod tatăl. „Omu’, măi tată! Omu’!. Dumnezeu numai i-o dat sământa de stejar, ghinda si vântu…”
Soarele pălise luna cu o palmă peste fata ei nevăzută de pe pământ. Răsărea, mândru de isprava lui, pe suflări omenesti nedormite. Hoffman, ca un neamt ordonat, iubitor de amănunte, se îngriji de drumul nemtilor vii. Puf sfârsise „bostana drumului” din muchia însorită a pădurii Gârboava. Îsi ascunse oamenii la capătul pădurii, departe de moartea armatei lui „înstejărite”. Îl văzu pe Ion Brânză si pe Hoffman cum tăiau podisul Târnâsoaiei spre cealaltă pădure. Stia drumul pe care mergeau ei. Era săpat de ploi, adânc în pământ, ca un canal de lut în pământ mă-nos, ca un rid pe o frunte prea ovală.
Îl văzu pe Râjală, acolo în marginea însorită si ea de uneltele mortii, în marginea deluroasă a satului Odaia Manolache.
O salvă de rachete, si încă una, săpă mormintele soldatilor vegetali, atavici. Puf zâmbi. Oamenii lui fugiseră în pădure. „Ăstia simt că se termină războiu’! De parcă armata îmbrăcată adineauri de ei ar fi fost chiar cea nemtească si chiar sfârsită de… ei!”
Îsi făcu drum si el prin pădure. Doi hoti vorbeau în soaptă: „Mă, în sat au venit comunistii! În pădure vor veni trupe rusesti. Eu nu mai hotesc! Eu plec la război.” Era flăcăul lui Decuseară, în vorbe cu nepotu’ lui Halasag. Irimia Decuseară si Pamfil Halasag.
Puf se simti trădat, înjosit. Îi aduse în pădure de mici, de acum trei ani. Când nu aveau nici de mâncare în casele lor de vădane.
Nu-si închipuise că acum voiau să fie războinici. Prinse pistolul. Îl armă. Îi atacă pe la spate
- Mâinile sus!
- Flăcăii ridicară mâinile în aer cu cutitele strălucind în vârful ciomegelor bratelor. Se răsuciră într-o fărâmă de secundă azvârlind tăisul lor spre cel ce-i somase. Omul tintit nu era acolo unde strigase la ei. Cutitele s-au bolduit în tărâna urmelor rămase în tărână. O umbră mare le culegea cu răbdare de acolo.
- Si zi, mă voluntirilor!, v-ati dat cu comunistii sau n-am auzit eu ghini?
- Ei, nene Puf!, asa se zvoneste…
- Unde, mă, în pădure?
- Nu, în sat!
- Zvonurile din sat le lăsati în seama mea, mă! Voi vedeti de zvonul pădurii, auziti?
Nu le dădu cutitele. Nici ei parcă nu mai aveau nevoie de ele. A lui Decuseară, Irimia, vorbi de parcă nimic nu se întâmplase. De parcă ordinul lui Puf cu zvonurile pădurii nu-i fusese hărăzit.
- Si Radu lui Rosu si Fotache a lui Paraschiv Lepădatu vor să fie voluntari. Am vorbit ieri seară la Bal la Vasile Mândru. „Ieri seară eu adunam nemti si români din râpa lui Tuluc, adunati de Trei Caiele, de comunistu’ ăla din Galati, care a tinut cu… nemtii. Pe care „i-a omorât” azi. Ce trădători! Toti sunt niste trădători! Ai cui, mă hotule?”, ascultă, îsi ascultă o altă constiintă din constiinta lui de la nastere, Puf. „A unui cuvânt dat. Păi! ne-au luat Ardealu’ si l-au dat lui Horty, ca să ne fure cuvântul de dat, cuvântul de jurat. Chestia aia cu „întregirea neamului” a fost o minciună, o gogorită antonesc…”
Da! Asa auzise el în crâsma lui Secărică, în Piata Moruzzi, colt cu Ceres, din gura unui tigan-românizat, unu Gheorghiu tot un comunist de la Depou, de pe Vezuviului.
Au înnebunit. Si apoi, tare, strigă si uită ce strigase:
- Ati înnebunit!
Flăcăii crescuti de el hoti destoinici, de cai, de arme, de nopti pline de licurici, dispăruseră.
Un miros de lemn ars si de pucioasă arsă rămurea pădurea si nările hotului Puf.
Îi păru rău de flăcăii rătăciti. De flăcăii pe care îi învătase cum să supravietuiască războiului.
Gândi cu judecată străină lui: „A dracului să fiu dacă ce ai e al tău si ce cresti îti seamănă… Ce ai nu-i niciodată al tău! Ce cresti nu-ti seamănă nicicând! Poate numai chestia aia, a popii sau a învătătorului Cătană să fie adevărată: culegi ce semeni semeni din cât ti-a fost dat să culegi.”
Capitolul 23
Dă-le si barca să… că pământul din deal ti l-au luat demult!
Pintilie nu avea poftă de pescuit. Gutu îl privea, din partea lui de barcă, ca pe un năvod uscat făcut grămadă într-un leagăn de copil.
- Zi, mă, si tu, o vorbă!…
- Nu trage, nu vezi?
Unditau în Racului de pomană. Vintilele se legănau pline de stiucă verde argintie, pline parcă de serpi de prăsilă, buni de făcut saramură ori ciorbă la pomeni. Stiucă si lin. În setcă doar se zbăteau să scape de ochii împletiturii atei, câtiva carasi nestiutori de moarte. Gutu ridică stâlpul setcii atins de barcă si de parâma dreaptă, în silă, peste apă, si eliberă „chistocii” în apă.
Pintilie începu să fumeze tigara la care trudise cu tutun si foaie de ziar tăiat, aseară, anume, în tabacherea lui de aluminiu, pentru o supărare neprevăzută, cea de azi. În sfârsit, după o gură de fum si un plămân plin de fum, tusi, se încruntă si vorbi:
- Păi, dacă vin comunistii, ne vor lua si izmenele din cur…
- Ei, nici chiar asa, aruncă si Gutu o vorbă două, cu tot cu „gingirici” în apă.
- Vreau să spun, năvoadele istea si… pescuitu’ si balta, si…
- Lasă, mă!, că balta are peste cât să hrănească toată Uniunea lor sovietică.
- Păi! Asta o să se întâmple. O să plătim de-o să ne ia dracu’, ce le-au făcut, ce le-a făcut neamtu’, cu noi, acolo în sărăcia lor. Că aud că-s săraci ca dracu’, de asta merg la Berlin să uite de foamea de acasă.
O împuscătură de armă în sat zgâltâi balta în cotloane, apoi încă una, încă o împuscătură, pe grind, o aseză nezgâltâită în ochii pădurii de plopi.
Din împuscătura grindului, veni spre cei doi pescari, prin mâlurile, prin smârcurile Rotundului, descultă, prin lisită si corcodani, vocea pufoasă, umedă, păien-jenoasă, a lui Paraschiv Lepădatu.
- Pintilie!, Pintiliee!…
Voce - strigăt de mânie - dar si de ajutor. Cel strigat nu se uimi de strigăt. Înfipse tărusul setcii cu răbdare, răbdat de legănarea bărcii, până icni, multumit de apăsare. Lăsă mânia celui ce strigase în jurul lui, să rabde si ea asteptarea unui răspuns.
- Ce vrei, mă văcaree?… strigă si el, el
cel hulit de ecoul băltii până atunci.
- Vin’ la ma…! Vin-o gri… se repetă disperarea văcarului în apă, pe apă.
- Ce- fi vrând Paraschiv?…, de strigă în gura mare si în gura pustii?, se minună Gutu învârtind în silă parâma peste nuferi si pălămidă, peste lumânărele si tipirig.
Reusi să apuce în palma lopetii un ciot de apă, un ochi de apă curată, si barca icni victorioasă din întepenirea ei în ierbi, alunecă glorioasă, dincolo de ierbi, în limpezimea lacului. Vintirele si setcile rămă-seră în urmă, ca niste viermi inelati uriasi, ca niste viermi plati cu burta la soare.
- Viu acu! Acuu… viuu…
Si barca se călăuzi împinsă de ghionder si de Gutu, care împingea la rândul lui ghionderul în lungul copaiei negre si băloase si tepene. Barca se strecură, în vorbele „viu” „acu”, ce tăiau păpurisul înaintea ei. Era, acolo înainte, un fir de apă strâmt, drept tăiat în verdeată, în sălcii pitice, înainte de a vedea barca, cu nările ei obraznice, era întregul înfătisării lui Paraschiv.
Picioarele lui crăpate si crăcănate în grind si fumul armei lui Bacalon si umbra lui Bacalon în preajma înăltării sale într-un băt-sceptru, în sceptrul oaselor sale răspândite în cer.
- Aaa!… Esti cu Gutu, cu mos Gutu?...
Pintilie îl lăsă pe văcar să vorbească de unu singur, să-si primenească vederea cu vorbe de prisos. Îsi suflecă pantalonii, lungi ghionderul să se odihnească în barcă, cât voia barca să-l tină în crevace plictisite de alunecare, în nămol, în scoică si lipitori.
- Ce-ti veni să-mi strici unditu’, mă Paraschive?
Văcaru avea înăltimea unei statui de papură, unui hlujan de stuf rezemat în băt, în bătul unui ram de salcie încă vie.
Gutu se suflecă si el. Barca era mai usoară fără oameni în ea, dar grea la împins, în nămol fără apă. Paraschiv lăpăi din tălpile lui până la „botul” ei si o smulse ca pe o surcică din împingerea celor doi pescari, alungati din adormirea pescuitului lor într-un grind pustiu.
- Stai mă, nebunule!
Paraschiv îi privi încă odată pe cei doi ce se adunau din smucitura bărcii: sărmană copaie de legănat plozi nestiutori de mamă.
Paraschiv Lepădatu si Ion Bacalon erau, din nou, împreunati de tăcere. Văcaru, privindu-si de sus în jos bâta. Vânătorul privind de jos în sus teava pustii fumegânde.
Bacalon era paznicul băltii Bratesului, pe câtă margine avea ea în umbra de amurg a podisului Tulucesti, în ochii unui pescar rătăcit în apele grindului Spiei, Butnarului, ori numai în gândurile lui la muierea lui din sat, la plozii lui din pat.
Si tot Pintilie îndrăzni să le înfrunte amutirea secetoasă:
- Ce-i? Si s-o întâmplat, di?…
- O murit Gorea! O murit primaru’, sî…
Pintilie îl privi întâi pe Gutu pe „mos Gutu lui Paraschiv”. Apoi, ocolindu-l ca pe un bolovan se îndreptă cu ochii, cu cenusa privirii lui, spre Bacalon. Paznicul clăntăni teava în patul armei cu un „clinc-clonc”, trosnit de inelele ei în ochii percutorului.
Bacalon se feri să răspundă întrebării ochilor lui Pintilie:
- Când o murit? întrebară ei, fără vorbe, ochii văcarului.
- Acu un seas, răspunse cel întrebat cu ochii.
- Măi!, scăpă o vorbă beteagă Gutu
- Măi!, repetă aceeasi vorbă, prietenul său de-o viată, Pintilie.
- Undi nisi nu-ti tresii prin cap…
- Undi?
- În gârla Potârnichea…
- Măi!
- Măi!
- De, asa i-o fost soarta! Venea cu vaca
la sireadă câ o uitat sâ-i dea drumu’ la poartî dimineatâ.
Cei doi, chemati din baltă în grind pentru vestea asta, îsi sfârsiră curiozitatea.
- Apoi, Dumnezeu să-l ierte! Noi ne întoarcem la „caracudi”, cum ni-i „obise-iul”…
- Da, da nu cred c-o sâ-l ierti…
- Ce?…, se încruntă Gutu.
- Cum?, se uimi Pintilie.
Străjerul grindului si-al vacilor satului nu le dădu răspuns pe rând, ci la amândoi odată:
- Păi, prea s-o înhăitat cu „neamtu”! Ca si Ion Mândru. Ca si…
Era neclintit în astă ultimă judecată, judecăti, văcarul Paraschiv. Bacalon vânătorul, rupse din nou teava pustii, smulse un cartus din brâu, si-l băgă pe teavă.
O clipă i se păru lui Pintilie că omul ce se juca în ochii lor cu arma mortii putea s-o folosească în omorârea lor. O clipă numai, fiindcă; „cum dracu’?, când dracu’?”, o rată căzu la picioarele lui. Din cer. Din cerul plin de fum si miros de pucioasă si alice, o alice nemernică într-o aripă de pasăre nevinovată…
Grindu Mare se umplu de oameni. Mergeau cu tarpanele pe umeri, cu cosnitele în coada lor, pe spate. În grupuri si în coloane. Nimănui nu-i păsa de moartea unui primar, ori de moartea păsării din ochii lor. Vestea mortii unui om se stinge ca un foc de armă! Viata unei păsări se
stinge dintr-un sughit, ca viata unui om!
„De ce grijania mă-ti, Bacaloane, ti-ai ales asa ocupatie? De ce nafura mă-ti omori pesti, Pintilie? Eu, omor pesti? Nu, mă pestii trec dintr-o apă în altă apă, din apă în apă, ca-n botezul lui Iisus, duhul reînvierii!”
- Eu cred că l-o înecat sineva. Nu cred că s-o înecat singur!…, îndrăzni să-l clintească Pintilie pe văcar, acolo în tronul nepăsării sale.
- Hă! Hă! Tî s-o ridicat soarili în cap, pi baltă, măi Pintilie.
- Asa-i, îl sustinu neasteptat Gutu. Mortii cu mortii, vii cu vii!
- Păi, asta-i!… Vin comunistii si…, vorbi în răspăr, în doi peri, Lepădatu, stăpânul cirezii satului.
De parcă tot satul, de acum, de la această întâmplare cu „primaru’ Gorea mort”, avea să fie cireada lui, o altă cireadă, mai ascultătoare de bâtă si de cartus, de ghioagă si de ghiogari.
Auzise Pintilie ceva, ceva despre vremea ce va să vie, dar nu-si închipuise că asa pe nepusă masă, pe prezicerea unui văcar a zilei de mâine.
„Comunism is not al right!”, îl auzea pe american, pescaru’ lui Cristos, Ion Pintilie, în gura nepotului Stefănel, cea cunoscătoare de americănească de baltă. Auzi, bunicule!, John, spune: „Comunismul nu este din rai”.
- Ce-o hi, o hi!, se răsuci în Ochiul Racului pescarul Gutu.
- Sî, om videa!, îl sustinu, să nu cadă în barcă, Pintilie.
Paraschiv Lepădatu îi împinse cu putere spre „sina veche” a bărcii, spre vâna de apă din stufăris, în care barca îsi începu legănarea semeată sub oameni semeti si îngândurati.
De departe, în urma lor, o altă veste, vestită de un om rău, se auzi răutăcioasă:
- Mă, Pintilie! Vezi că nepotu-tu s-o însurat cu a lu’ Cur din Sat’ Costi.
Vestea, auzul ei, îl făcu, îi făcu bratele de otel în vâsle. Se odihni nelinistit, orb de mânie, cât Gutu adună pestele în barcă din vintire. „Stiucă si lin. Doamne! cât venin! Are numai saisprezece ani si fata, fata cât o avea?”
În mal, îl astepta căruta lui Andoni Rosu prietenul lui cărutas.
- Hai, mă Ioane! că s-o întors satu’ pi dos!
Părea să fi avut vorbele astea de mult în el, Pintilie. Andone i le trezise ca să vorbească, ca să întrebe:
- Ce dos, mă Rosule?
- Gorea, primaru’, a fugit din sat. l-o ales golănimea primar pe…
- Pi sine mă?, nu mă fierbe!
- Pi Paraschiv Lepădatu.
- Cum di?… Încercă să se odihnească, răsturnând stiucă si lin, din târna grea si băloasă, din bratele lui, Gutu, în cărută.
- Păi, l-o ales satu cu râdicare de pumni în fata primăriei. Vădanili, muierile cu bărbatii prizonieri la rusi. Sică sâ li aducâ „tatii” înapoi. A lu’ Surcică, a lu’ Drăgusan, a lu’ Istudor. Si argatu’ Poale-lungi si ajutorul de jandarm Bărzărică sî preotu Siobanu… Moara mare si moara mică, de făină, din sat si de untdelemn, din marginea satului, morile lui Canamela sâ hie a satului.
- Măi!, măi! se îndepărtă de Andone cu un pas înapoi, ca să înteleagă mai bine ce spunea cărutasul prieten, Pintilie.
- Si, tu?
- Eu, si?
- Cu sini esti?
- Cu mosieru’ Siucă. L-am dus la Armean, la vaporu’ armeanului. Cu tot cu cucoană sî saretă sî comoarâ. Toată bogătia lui a încăput într-o ladă. Într-o ladă încapi sî omu’…
Căruta se umpluse. Stiucă si lin. Amurgul cădea pe sat cu repezeală. Umbra satului musca din buzele umede ale lacului. Un vânt vânăt porni să bată dinspre Grindu’ Mare, dinspre Basarabia.
Un strigăt de văcar cutremură balta. „Di, boală! Ni, boală!” Pintilie văzu fără să vadă văcarul, îl stia numai în constiinta lui zdruncinată. Văzu bâta cum zbura în coarnele, în disărturile vacilor, în sira spinării lor. „O cireadă e lumea toată!”- îsi spuse „Si cei care o mână prin grinduri de nădejde în viată, e bâta unui văcar ales de oameni, primarul suferintei de a trăi.” Nu, nu erau vorbele lui. Se afla la prohodul lui Gorea. Tulică, îi predica lui Alexandru Purcaru vorbele frumoase ce păreau scornite de mintea lui. Hotii lui Ion Brânză propovăduiau scriptura. Amuti. Întrebă:
- Da, Ion, haiducu’?…
- O plecat cu nemtii, se opri din privit pe mort, Tulică.
- Fugi, mă!, că-i în pădurea…
- Da, Puf?
- La mânăstirea… cu Lica lu’…
Nu stia cine îi răspunse la întrebările curajoase. Îi văzu cu ochii întregi pe Ion Brânză la capul primarului, fostului primar, Gorea, si pe locotenentul lui, Puf, la picioarele primarului.
Pintilie îsi făcu pe frunte o cruce mare cât casa în care cândva se plănuise apărarea satului de rusi. Cu neamtul Kraus la masa pe care stătea acum în pozitie de drepti, Gorea cel inimos, cu inimă vesnic nemiscată.
Iesi din casa lui Gorea. Teteia plângea în ogradă stând de vorbă cu câinele.
Nu-si aminti ulita care-l duse acasă. Cea de la Petrică Mândru ori cea de la Ciocănel.
La fântâna lui Codreanu, din care stând în roata ei vedeai casa lui Neghină, îl auzi pe Stefănel.
- Bunicule, ea e Margareta, nevasta mea.
Nu vorbi. Pescaru trecu mai departe lăsându-i pe „nepoti” în urmă. Din fântâna memoriei sale, ori din nucul ogrăzii lui, auzi iar „băiatul fericit”: „Si ne-a cununat nenea Puf. La o biserică, în Va-du’ Ungului, lângă parcul Carol,… după ce l-a omorât pe Râjală … Hă! Hă! Hă!”
Pescaru adormi în patul lui de salcie si… nuc. Până peste multe zile de atunci.
Venise comunismul.
Peste sat, în fiecare noapte, se auzea strigătul lui Ion Pintilie:
- Mă, Gutule, dă-le si barca!…, că pământul din deal ti l-au luat demult!
|
Ioan Toderită 6/10/2011 |
Contact: |
|
|
